După 20 de ani

Mult, puţin ? Naiba ştie. Oricum, totul se înmulţeşte cu doi. Atât anii cât, mai ales, burţile.
Adevărul este că am rămas blocat când m-am trezit cu un fost coleg de liceu în uşa biroului. Să mă anunţe că au trecut 20 de ani. Având încă vie întâlnirea de 10 ani, m-am uitat tâmp la el şi l-am întrebat cum de este posibil să fi trecut timpul atât de repede.
Se anunţă un chef cu fiţe, după câte am fost informat. Nu sufăr acest gen de petreceri. Locaţie exotică, ţinută obligatorie, pretenţii. Zău dacă nu m-aş fi simţit mai bine la o terasă de cartier, în şort şi şlapi. Dar, dehhhh…ce să comentez. Are cine să se ocupe.
La prima întâlnire s-a venit cu familii, cu căţei şi purcei. Acum se pare că va fi vorba de ceva selectiv şi strict personal.
Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că s-a pus problema pe care dintre foştii profesori ar trebui să-i invităm. Urât. Şi aşa nu mai sunt mulţi în viaţă, iar peste încă 10 ani, dacă se va mai organiza ceva, sigur îi vei număra pe degete. În fine, nu eu sunt în comitetul de organizare. Merge şi aşa rău.
Şi o veste bună. Dacă la 10 ani au excelat absenţele, acum se pare că vor veni aproape toţi. Lucru îmbucurător având în vedere faptul că pe mulţi nu i-am mai văzut de la absolvire.
Cât de repede poate să treacă viaţa asta. Deja începe să mă îngrijoreze problema. Dar nu-i bai. Noi să fim sănătoşi.

Omul de la fereastră

Precum în Japonia, apar şi la noi, din ce în ce mai mulţi, oamenii de la fereastră. Oameni de care nimeni nu mai are nevoie. Oameni căzuţi în dizgraţie care continuă să vină la muncă în virtutea inerţiei, deşi nimeni nu le mai cere să ridice un deget pentru companie. Aceşti paria ai societăţii continuă să vină la serviciu ca să-şi ocupe biroul dedicat, amplasat strategic la fereastră, pentru a se putea uita în voie la trecători atunci când termină de citit ziarele. Oricum nu mai au ce să facă în companie, decât să rememoreze, cu ochii în gol, momentele petrecute în mijlocul unui colectiv în care, odinioară, erau indispensabili. Într-un târziu, plictisit să tot vină la un loc de muncă unde să nu facă nimic, omul renunţă singur şi îşi dă demisia.
Spre deosebire de japonezi, la occidentali (deci şi la noi, doar suntem europeni), se uită un amănunt esenţial. Respectul faţă de cel de lângă tine. La japonezi totul rezidă în religia lor. Ea îi învaţă să se resemneze şi să-şi accepte soarta. Există într-adevăr, o mare diferenţă între credinţa Shinto fatalistă şi tradiţia individualistă iudeo-creştină a Occidentului. Spre exemplu, japonezii fac orice pentru a evita umilirea celorlalţi. Occidentalul, ambiţios însă, este în stare de orice pentru a-i umili şi discredita pe cei din jur. În afaceri, diferenţa este uriaşă: japonezii se simt în siguranţă ştiind că şeful sau colegii nu-i vor pune intenţionat în vreo situaţie neplăcută.
La fel ca şi în cazul locului de la fereastră… În Japonia nu ţi se va zice „Ieşi afară ! Eşti concediat”. Nu, acolo ţi se oferă locul de la fereastră, astfel încât să ai timp să te resemnezi cu noua postură şi să-ţi accepţi destinul.
În România există noţiunea de preaviz. Cu două săptămâni înainte de a fi dat afară, eşti anunţat sec, printr-o hârtie, cum că nu mai eşti de folos societăţii. Şi de regulă, în loc să fi lăsat în pace ca să-ţi îneci amarul şi să-ţi aduni gândurile, exact în cele 2 săptămâni eşti muncit asemeni hoţilor de cai. Şi nu faci numai ceea ce intră în atribuţiunile tale de serviciu, ci şi toate mizeriile de care unul sau altul vor să scape. Iar dacă cutezi să te împotriveşti regimului eşti atenţionat, cu un zâmbet sarcastic, că încă eşti omul lor.
Altfel zis, suntem nişte sclavi. Stăpânul nostru, angajatorul, are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Acesta îşi permite să irosească fondul de salarii pentru campanii electorale şi protocoale, iar apoi să dea apatic din umeri şi să-ţi trântească în faţă invariabilul „Nu sunt bani”. Nu uită, însă, să-ţi ceară cu nesimţire onorarea obligaţiilor contractuale, başca şi ceva pe deasupra.
De câteva luni bune de zile, eu şi colegii îngroşăm rândurile celor de la fereastră. Spre deosebire de japonezi, însă, noi avem încărcare şi suntem munciţi la greu. Mai mult, ei îşi iau banii, în timp ce noi o luăm în gură.

Şomerii

Încă o serie de „rataţi” a absolvit zilele acestea. Şi-au primit oficial şutul în fund din partea cadrelor didactice cu nelipsitul îndemn „vânt bun din pupa”. Impropriu zis întrucât, cu diploma obţinută, ei nu au drept de navigare. Diploma le conferă dreptul să lucreze doar pe uscat. Mă rog, aşa s-au moştenit vorbele în domeniul naval, înainte să apară facultăţile de profil de după ’89.
Sigur, nu au lipsit surprizele plăcute şi mai ales cele neplăcute.
Surpriza plăcută a fost că cei pe care i-am îndrumat la proiectul de diplomă s-au descurcat onorabil la susţinere. Peste aşteptările mele. Ei, însă, şi-au câştigat pe merit nota la proiect şi implicit, dreptul de a profesa. Ştiu că m-au urât şi m-au blestemat în timp ce le returnam proiectele înroşite de corecturi. Ştiu că m-au înjurat în preziua examenului când i-am ţinut până târziu în noapte ca să-i dădăcesc şi să-i sfătuiesc cum să se prezinte în faţa comisiei de examinare. Abia după susţinere au înţeles. Mi-au mulţumit cu sinceritate şi inimă deschisă pentru efortul pe care l-am depus în vederea pregătirii lor. Este suficient.
Surprizele neplăcute s-au ţinut lanţ, ca de altfel în fiecare an, şi s-au reluat după acelaşi şablon împământenit. Studenţi mediocri, care s-au orientat spre îndrumători de proiect „grei” din mediul universitar, deşi s-au prezentat lamentabil, au primit note bune. Indivizi pe care nu i-am văzut decât sporadic în timpul celor 5 ani de studii, debordând de ifose, aere şi confort material au obţinut note maxime. M-am şi „amuzat” cu amărăciune observând cum ditai profesorii, câte 3-4, roiau în jurul lor înainte de susţinere pentru a nu intra „prinţişorii” stresaţi în examen.
Nu am vrut să merg la masa „protocolară” de după unde, profesori şi proaspăt absolvenţi, ar fi trebuit să se simtă bine şi să depene amintiri din studenţie. Nu am vrut întrucât ştiu prea bine cum degenerează astfel de mese. Conflicte mocnite între absolvenţi, sedimentate în străfundul sufletului de ani de zile şi care, în astfel de momente, răbufnesc cu violenţă. Pretenţii absurde din partea anumitor profesori, pentru care studenţii de „sacrificiu” (ăia cu carnet de conducere auto, care nu trebuie să consume băuturi alcoolice, întrucât mereu apar drumuri de efectuat) trebuie să bată tot oraşul pentru a aduce la masă nu ştiu ce accesoriu culinar sau băutură, pe care unitatea prestatoare nu îl are în meniu. Orgii bahice, prestate de acei absolvenţi care înţeleg evenimentul de obţinere al diplomei strict personal, făcându-se cuci şi alte păsări şi borând verde pe picioarele mesenilor. Bârfe, acuze, violenţe verbale şi plecări nervoase de la mese fără a da bineţe şi altele şi altele.
Totuşi, au insistat cei pe care i-am îndrumat şi, de voie, de nevoie, până la urmă am ajuns şi eu la chef. Pentru început, am ales masa profesorilor (că dehhh…cu ăştia rămân să-mi mănânc ficaţii), dar când au început să o dea în politică şi să li se împleticească limba, am şters-o româneşte şi m-am retras în mijlocul absolvenţilor. De fapt, aşa ar trebui să se şi desfăşoare aceste mese festive. Nu profesorii buluciţi la o masă şi absolvenţii răsfiraţi prin tot restaurantul. Este doar o masă de adio. Profesorii ar trebui să fie în mijlocul celor pe care i-au dăscălit.
Şi zău dacă nu a fost mişto în mijlocul absolvenţilor. Asta după ce, din start, am înăbuşit în faşă orice sămânţă de bârfă şi scandal. Nici că a mai dorit careva, cel puţin din cei de la masa la care m-am aşezat, să vorbească de rău colegi ori cadre didactice. O atmosferă plăcută şi destinsă care le-a făcut cinste.
Acum, gata. Şi-au luat zborul. Şi când mă gândesc că ei sunt cei care vor completa procentajul de şomaj al ţării, mai că-mi vine să mă las de meserie.

Până când?

A mai trecut o sesiune de examene. Pentru mine, cel puţin. Astăzi am dat ultimul examen. Sunt mult prea sictirit pentru a mai simţi dezamăgirea. Am avut poate prea multe pretenţii de la prima serie de studenţi care va absolvi conform normelor europene, în sistem Bolognia.
La cât de slab s-au prezentat la examene, prima serie de studenţi care va absolvi facultatea în 4 ani de zile, anunţă un iminent faliment a noii structuri de învăţământ superior. Această perioadă de 4 ani de studii este insuficientă pentru „coacerea” tinerilor. Cel puţin la inginerie. Nu poţi pregăti temeinic un viitor inginer doar atât cât ţine un mandat electoral.
Diferenţa dintre cele 2 serii de studenţi, care au mers în paralel până anul acesta, adică seria de 4 ani, respectiv cea de 5 ani, este evidentă. Cei care au făcut 5 ani, au avut o medie a notelor de 7-8. Cei de 4 ani, doar o medie de 5-6.
Nu este viabil noul sistem de învăţământ şi cei care au aprobat acest lucru o ştiu foarte bine, dar se fac că plouă şi tac chitic întrucât lor le convine. Doar au salarii de nababi. Se va umple ţara de ingineri incapabili, dar oricum nu mai contează. Şi aşa nu se mai găsesc locuri de muncă.
A 4-a lună fără bani. Dacă până acum, de bine de rău, îmi luam măcar salariul de bază, luna aceasta nu l-am mai luat nici măcar pe acesta. Urmăriţi ştirile…cei care trăim doar din salariul de bază vom ieşi curând în stradă.
Urmează sesiunile de restanţe, susţinerea licenţei, practica de specialitate şi admiterea în învăţământul superior. Dracu’ le va mai face. Sau mai bine să vină să „domnii profesori” din Parlament. Cu Androneasca şi Boc în frunte, că doar sunt ditai profesorii. Androneasca ar trebui să meargă într-un şantier naval pentru practica de specialitate şi să se târască prin coferdamurile de santină ale navelor, cu studenţii ciorchine după ea, iar Boc la lins dosare de admitere. Dar la specializările alea unde se îngrămădesc mii de candidaţi. Promit să-i ofer un PC x486…încă mai funcţionează şi culmea, este folosit la greu.  De restul ne-om ocupa noi ăştia, cei mulţi şi neînsemnaţi care ne vedem de treabă voluntar şi ducem greul instituţiei.
Mă duc să mă îmbăt…Evident, nu din banii mei…de unde? Tocmai ce am primit „şpagă”. Ai naibi ei, nu puteau să vină cu plicul…
Noroc bun !

Ţzapă

Apăi, Dumnezeu mă ierte. De când cu faimoasa criză a lu’ Peşte, parcă toate îmi merg anapoda.
Calculatorul mi s-a burduşit de viruşi de a trebuit să stau câteva zile bune pentru a formata/reinstala şi adăuga informaţiile personale pe hard (dispersate, în momentele mele de profundă „inspiraţie”, pe zeci de cd-uri). Măcar atâta lucru am învăţat şi eu de când butonez PC-uri. Salvări periodice pe suporturi de CD. Chiar dacă este o muncă migăloasă şi plictisitoare, uite că la nevoie te salvează de palpitaţii de cord.
Măseaua iar îmi face probleme. Abia ce o rezolvasem cu niscai Amoxicilină şi eram liniştit că de vreo săptămână nu îmi mai crea neplăceri. În week-end iar s-a răsculat de am făcut nopţi albe, blestemându-mă că nu am fost la stomatolog atunci când prima infecţie a fost lichidată. Asta este…comoditatea se plăteşte. Acum, chiar dacă aş avea banii necesari unei intervenţii, nu mai vor stomatologii să intervină întrucât infecţia este prea urâtă. Aşa că iar mă chinui cu antibiotice, comprese reci şi dumnezei seci sloboziţi printre măsele. Învăţătură de minte. Promit…cum dă infecţia înapoi, mă proptesc în primul cabinet stomatologic care îmi iese în cale.
Sigur, bruma de bani pe care am reuşit să o strâng în ultima perioadă de timp, prin diferite artificii mai mult sau mai puţin elegante, s-a gătat şi ea.
Şi ca meniul să fie complet, m-am mai şi ţepuit la un Exchange Office. De parcă nu aş fi ştiut că trebuie să casc ochii cât cepele atunci când vine vorba de schimbare de valută. Lecţia o ştiu de pe vremea odiosului , când schimbam valută la colţ de stradă, de la şmenarii de cartier. M-am ţepuit de câteva ori, astfel încât, stăteam cu ochii pe teancul de bancnote ce mi se flutura prin faţa ochilor, ca pe butelie. Acum câteva zile, asemeni unui cetăţean de bună credinţă (ce mă consider), am călcat pragul Exchange-ului. Piaza rea m-a îndrumat acolo, întrucât pe uliţa principală stau Exchange-urile înşirate ca mărgăritarele. L-am preferat întrucât de ceva vreme observasem şi gardian la uşa chichineţei. Unde-i gardian, trebuie să fie chestie serioasă mi-am zis şi am intrat aruncându-mi fugar privirea pe panoul mare de la intrare, unde era afişat cursul valutar. Sigur, rata de vânzare se vedea din avion şi părea în regulă, aliniată la preţul pieţei. Abia după ce am intrat am realizat că preţul de cumpărare era postat undeva în josul panoului, cu litere de-o şchioapă. Sigur, nu am dat importanţă prea mare acestui aspect, gândindu-mă că structura afişajului arată astfel din lipsă de spaţiu. Înăuntru totul părea ok. Grilaj la casierie, casierul tinerel şi îmbrăcat frumos, o fantă minusculă prin care să faci schimbul de bani şi gardianul care, al naibi de politicos, a ieşit din sediu şi a închis uşa, proţăpindu-se în cadrul ei, astfel încât nimeni să nu mai intre până ce tranzacţia nu se va fi realizat. În momentul în care mi s-a cerut frumos buletinul, orice umbră de neîncredere s-a topit. Uite domn’e, servicii de calitate. Imediat ce am întins bancnota pe care doream să o schimb, însă, a început circul. Atât a analizat bancnota şi atât ce a pipăit-o de am început să mă simt prost. Mi-a analizat buletinul pe toate feţele şi iar se uita la bancnotă în timp ce apăsa apatic tastatura calculatorului de mă simţeam asemeni unui infractor. După o lungă aşteptare a început să-mi bage prin fantă fel de fel de hârtii dubioase pentru a le semna, pe care evident că nu am avut răbdarea să le analizez decât din doi în patru. Îmi amintesc de ceva cu politici de confidenţialitate, angajamente şi bla-bla-bla. Într-un final, mi-a întins banii şi bonul fiscal numărând sec printre dinţi…una, doua, trei si ţâşpe lei. În timp ce întindeam avid mâna după bani, feedback-ul imaginii de la intrare mi s-a reîntors ca un pumn în plex. Breee, dar de ce 3 şi nu 4, ce dracu’, doar nu am schimbat dolari. M-am uitat pe bonul fiscal şi aşa era… 3 cca. şi ceva. M-am gândit că este o greşeală şi m-am uitat la moneda de schimb de pe bonul fiscal. Mda…EUR, mare cât capul meu. Am vrut să ripostez, dar deja uşiţa de la fantă se coborâse şi individul mă privea oarecum sfidător. Ce naiba să mai zic. Nici cu poliţia nu mai puteam anula tranzacţia, iar de certat chiar nu aveam chef la ora aia. Am ieşit nervos din casierie şi m-am uitat îmbufnat la literele de o şchioapă de pe panoul de la intrare, la care trebuia, de fapt, să mă uit prima dată: Cumpărare, 1 EUR = 3,23 RON. Sictirit, m-am mai uitat încă o dată la literele alea mari care se vedeau de la o poştă: Vânzare, 1 EUR = 4,26 RON.
Cu banii luaţi, nu am putut decât să mă amuz de prostia-mi crasă. Când am mai citit şi hârtiile pe care le semnasem, în care scria clar că „Vânzătorul a adus la cunoştinţă clientului atât verbal, cât şi în scris rata de schimb valutar şi condiţiile tranzacţiei”, am început să râd copios. Mare ţi-e grădina, Doamne !
Acum ce să zic. Cine nu cască ochii, cască buzunarul. Aviz amatorilor. Iar pentru cine se încumetă la un schimb valutar pe str. Ştefan cel Mare, e bine să evite zona centrală sau, dacă îi arde buza, să se gândească bine unde intră şi să ceară, obligatoriu, detalii privind tranzacţia.

Tu’i măseaua

Cine are probleme cu dantura ştie el cam cum este viaţa în Iad.
Un an de zile am stat liniştit. Am demarat săpăturile pe şantierele dentare ale patriei şi mi-am rezolvat problemele. Parţial. Că fondurile alocate s-au gătat şi când a fost vremea de replantări vegetale am zis pas. Şi aş fi stat eu liniştit cu craterele selenare, care oricum nu deranjau pe nimeni (oricum eu râd cu juma de gură, ca să nu oripilez interlocutorul), dacă o cutră (chipurile tratată), posesoare a nu mai puţin de 4 rădăcini nu s-ar fi revoltat. Dehhh, de revoluţionari e plină patria.
De o săptămână mă caţăr pe pereţi. De durere, evident. Încerc să o tratez pe cucoană cu indiferenţă sau cu apă rece (în cel mai fericit caz). Aşa, de al naibii (asta ca să nu mă lamentez că iar nu am bani…nici pentru o banală extracţie).
Neplăcut sentiment. Acela de aţi simţi dantura. Parcă nu ar fi măseaua mea. O simt ca pe un transplant incompatibil care reacţionează violent la organismul din care s-a născut. O ciocănesc uşor, cu unghia. O durere surdă începe să mi se prelingă pe maxilar. Asemeni unui ecou, parcă material, urcă gradual şi mi se fixează în timpan. Îmi vine să pun mâna pe patent şi să trag de ea cu înverşunare. O fixez cu două degete şi încerc să o clatin uşor. Mama măsii !! Doare, tu-i arhanghelu’!
Nu prea am ce-i face. Înghit în sec şi tac. Cum de altfel tac milioane de români. Condiţii de viaţă decente ioc. Salarii lipsă. Protecţie socială ciuciu. Servicii medicale gratuite lipsă. Facilităţi financiare şi sociale doar în vis. Taxe, impozite, dări, biruri, servicii publice costisitoare…toate exacerbat de mari şi multe nejustificate. Nu poţi face din rahat bici. După cum nu poţi trăi decent dintr-un salariu de bugetar. Nu aici.
Viaţa în România este asemeni măselei mele. Frumos cizelată şi ajustată de meşterul dinţar la suprafaţă şi plină de putregai în interior. Stăm pe un munte de puroi, pe un focar de infecţie şi ciocănim când şi când cu unghia ca să vedem cât mai rezistă situaţia. Păi fraţilor, fie vorba între noi, nu prea mai rezistă. Şi vai mama voastră, când punga de puroi se va sparge. Pereţii nu vă vor ajunge ca să vă căţăraţi.
În altă ordine de idei, zilele trecute am fost interpelat de o cucoană cam de vârsta mea. Împreună cu nişte fâşneţe tinerele, făcea propagandă pentru alegerile europarlamentare. Am fost invitat politicos să completez un chestionar.
- Mie îmi cereţi asta ? Vorbiţi doamnă cu ăştia tinerii…să-şi aştearnă singuri cum vor dormi.
- Ce să zic, că dumneavoastră sunteţi prea bătrân, m-a măsurat ea din cap până în picioare. Păi dacă noi nu, atunci cine ? a continuat provocându-mă.
- Doamnă, cu tot respectul. Să-i ia dracul pe toţi politicienii. Nu mă mai interesează. Ok ? Să de voteze ei între ei, că oricum pentru prostime nu fac nimic. Nu mai semnez nici o petiţie şi nu îmi mai exercit dreptul la vot în nici o situaţie.
- Vai domnule, dar ce pornit sunteţi. Şi nu vreţi să vă expuneţi nemulţumirile în acest chestionar ?
- Nu !
Aşa este cu durerile astea de măsele. Te fac recalcitrant. Şi problematic este faptul că aceste dureri nu trec niciodată de la sine. O soluţie, ceva? Patentul ! Este cea mai simplă şi eficientă soluţie. Săriţi cu patentul oameni buni. Stârpiţi răul din rădăcină.

Silă

Cu ceva săptămâni în urmă, eram întrebat de ce am dispărut din spaţiul virtual. Nu că mi-ar simţi careva lipsa. Nu am ştiut ce să răspund. A trebuit să dau un răspuns evaziv, motivând o pasă proastă. Ceea ce nu este departe de adevăr. Nici să critic ceea ce văd în jur şi să comentez ce se întâmplă în viaţa mea şi a altor câtorva milioane de români, nu-mi mai vine.
Mi-e silă. De condiţiile de trai în care suntem obligaţi să supravieţuim. De clasa politică care îşi bate joc de popor. De parveniţii de carton care se etalează la modul greţos. De kitsch-ul omniprezent la fiecare colţ de stradă. De animozitatea celor înrăiţi de viaţă. De superficialitatea şi nepăsarea celor care pot face ceva şi şi-au pus palma în fund. De anomaliile şi atrocităţile sociale. De brutalitatea celor lipsiţi de coloană vertebrală.
Politicienii, la unison, aruncă praf în ochii prostimii şi îşi umplu furibund buzunarele, speriaţi de perspectiva sacului gol de a doua zi. Ministrul educaţiei, în cunoştinţă de cauză sau doar prost informat (aşa cum odinioară activiştii de partid erau informaţi telefonic că totul merge bine în teritoriu dar nu-şi mişcau fundul slinos să şi verifice cu adevărat situaţia), emite aberaţii după aberaţii pe sticla televizorului. Mult „stimată” doamnă ministru. Fă, ministerule…cadrele didactice nu îşi mai iau integral veniturile salariale de 3 luni de zile.
Cu venitul salarial înjumătăţit, plătind rate, taxe şi biruri absurde către Stat, unei familii de 5 persoane îi mai rămân 200 lei ca să supravieţuiască până la următoarea bătaie de joc salarială. Pe soţie aţi disponibilizat-o, soacră-mi ia-ţi micşorat pensia la jumătate (în ziua de azi e mai „sănătos” să fi bolnav ca să iei o pensie mai bună decât aia de vârstă) iar copiilor le băgaţi mâna în buzunar până la cot pentru materiale didactice şi alte aberaţii indisponibile procesului de învăţământ. Nu vă mai satură…
În altă ordine de idei, pe plan local situaţia învăţământului este dezastruoasă. Instituţia, lăsată baltă de Minister, trebuie să aplice legea junglei pentru a supravieţui. Dublează taxele studenţilor, taie burse, taxează orice înseamnă evaluare din partea personalul didactic, reduce numărul de locuri bugetate. Pupincuriştii de serviciu fac exces de zel şi aplică noile reglementări după bunul lor plac. Deşi taxele de reexaminare se cer doar pentru examene şi colocvii, ei percep taxe şi pentru susţinere de proiecte ori evaluări de lucrări practice. Că aşa e-n junglă…
Mulţi studenţi mi se plâng că nu pot face faţă financiar noilor cerinţe. Că dacă reuşesc jumătate dintre ei să ajungă să-şi susţină proiectele de diplomă este mare lucru. Îmi pare rău. Nu am cum să-i ajut. Nu eu pot oferi soluţii.
Problema nu este atât de banală pe cât pare la prima vedere. Care-i problema, ar putea zice cineva din exterior…Cine nu poate să-şi plătească taxele acum, le poate plăti şi anul viitor şi peste doi ani şi peste oricare alt număr de ani, iar în final toţi vor ajunge să-şi poată susţine proiectele de diplomă. Corect…aşa este. Nu ar fi singurii absolvenţi care nu şi-au susţinut proiectul de diplomă în anul absolvirii. Întrebarea este, cine naiba ţi se mai înscrie la facultate, dacă politica instituţiei este de a băga cât mai adânc mâna în buzunarul studentului? Aşa mai bine, te înscrii la o facultate particulară care, e drept că-ţi ia banii (chiar mai puţini decât la o facultate de stat), dar măcar îţi oferă condiţiile şi dotările necesare ca să faci performanţă.
În conjunctura noii politici a instituţiei, prevăd un viitor sumbru facultăţii. Tinerii nu se vor mai înghesui ca odinioară şi se vor reorienta spre facultăţi particulare. Neavând studenţi, cadrele didactice nu vor mai putea să spere la ore suplimentare sau cumul de funcţii şi atunci vor trebui să aleagă: ori salariul de mizerie (ăla de bază), ori la gară, la împins vagoane.
Şi mă retrag iar în sictirul meu. Am de corectat nişte proiecte de diplomă. Benevol şi voluntar (şi bineînţeles moca, că doar nu mă plăteşte careva pentru corectură), că nu ştiu dacă şi voi ajunge cu aceste proiecte în comisia de susţinere.

De ziua mea

A te naşte în ziua în care Creştinismul învie, se întâmplă poate o singură dată în viaţa unui om. După calculele mele, cam pe la 140 de ani ziua mea de naştere va mai coincide cu Învierea lui Isus. Nu, nu-mi propun să trăiesc atât. Dacă niscai boli moderne nu mă vor ţintui la pat, deja la peste 70 de ani îmi voi dori moartea.
Coincidenţa zilei de naştere cu cea a Învierii Domnului nu mi-a schimbat în nici un fel optica gândirii. Nici programul, nici hachiţele personale şi nici stilul cotidian de viaţă.
La fel ca în fiecare an, am mers cu familia la biserică pentru a asculta slujba şi a lua lumină. Am rămas doar cu lumina şi cu pasca pe care, ciudat, am reuşit să le iau fără îmbrânceli şi vociferări, având în vedere faptul că rândurile celor strânşi la biserică erau mult mai rarefiate comparativ cu anii precedenţi. Ori lumea s-a săturat să mai vină an de an în aceeaşi parohie înghesuită, ori s-au împrăştiat pe la alte biserici apărute ca ciupercile după ploaie în liniştitul cartier în care trăiesc ori, pur şi simplu, au îmbătrânit şi nu au mai riscat să se deplaseze în miezul nopţii pe străzile oraşului. Cât de slujbă…să fim serioşi. Când copiii îţi ţopăie într-una întrebând din minut în minut când se întorc acasă ca să vadă ce le-a adus iepuraşul, nici o şansă să rămâi la slujbă.
Împreună cu lumina sfântă, am mai primit ceva. Sărutul „prietenesc”, al celei a cărei metamorfoză mi-a sucit minţile, simultan cu urarea de la mulţi ani. Sărutul a venit atât de moale şi parfumat şi atât de excitant încât am urât-o pentru prima dată pentru „legământul” făcut pe vremuri când îmi şoptea, vădit încurcată, că niciodată nu va accepta să fie a mea. Nu atâta timp cât…Nu împotriva soţiei. Mă întreb unde am fi ajuns dacă noi trei nu am fi fost colegi în facultate. Sau, cine ştie… o fi vreun semn. Prea brusc a reapărut.
În rest, zile obişnuite de Paşti. În prima zi din seria celor trei, în care, an de an, debarc cu căţel şi purcel în căsuţa cochetă a naşilor, am cam vegetat. Nici măcar anturajul obişnuit nu a reuşit să se adune, astfel încât, neavând cu cine să mă îndemn, la sfârşitul zilei eram aproape la fel de proaspăt şi lucid ca la începutul acesteia.
Pe când îmi căutam pe bâjbâite perna în care să-mi înfig nasul numai bine că sună telefonul. O prietenă de familie dorea să ne scoată la concertul lui Bregovic. O muzică, de altfel, greu de digerat. Ai nevoie de o anumită stare psihică pentru a o înţelege şi a o gusta. O muzică pe care dacă o asculţi prea de aproape, îţi produce stări de leşin. Sunetele grave ale fanfarei îţi lovesc toracele ca un berbece. Nu am rezistat şocurilor sonore şi am ieşit cu greu din mulţimea dezlănţuită. O mare de oameni ocupând întreaga plajă, cum numai la meciurile Stelei de odinioară puteam vedea. Am urmărit spectacolul de la vreo 500 m de scenă, acolo unde cât de cât se mai putea respira. Spectacolul de artificii de la sfârşit a încununat un spectacol inedit. Mai vreau.
Plecarea de pe plajă s-a efectuat în trombă. Grăbindu-se ca să nu rămânem blocaţi în trafic, prietena noastră şi-a cam băgat picioarele în regulamentele rutiere. Adevărul este că la cât de beţi erau şoferii, riscai să rămâi fără carnet nevinovat. Unuia i-a strâmbat oglinda retrovizoare, pe altul l-a băgat în şanţ iar la trecerea de pietoni a trecut ca prin brânză, ignorând înjurăturile celor care, totuşi, au avut inspiraţia să sară care încotro.
Ok…Anul acesta, de ziua mea, am avut parte de ceva mai multă acţiune. Da, dar când mă gândesc că la anul fac 40, mă apucă aşa o jale…Ehhh, eu să fiu sănătos şi cei dragi alături de mine.
Hristos a Inviat !

Fluturaşi

Nu…Nu este vorba de acei fluturaşi. Care vin împreună cu primăvara şi îţi trezesc instinctele amorţite. Care-ţi invadează intimitatea şi te împing de la spate să-ţi trăieşti viaţa. Aceşti fluturaşi au murit. Coconii iubirii şi a chefului de viaţă au rămas chirciţi în gogoşile mătăsoase şi doar o minune Dumnezeiască i-ar putea readuce la viaţă.
Mulţi au ajuns să trăiască doar pentru fluturaşii de hârtie. Acei fluturaşi care ar trebui să te motiveze să-ţi trăieşti viaţa cu demnitate. Fluturaşi care ar trebui să-ţi asigure ziua de mâine. Care să aducă linişte, siguranţă şi stabilitate. Chef de viaţă.
Mi-a dispărut orice chef de viaţă privindu-mi fluturaşul retributar. Şi orice speranţă. Se zice că speranţa moare ultima. O fi la alţii…la mine a pierit de mult. Şi probabil la alte câteva milioane de oameni.
Nu este prima dată când trec prin şocurile electrice salariale. Întotdeauna am avut, însă, alternative. De data asta, s-a isprăvit”, îmi zic în barbă cu glas sfârşit de greier topârcienesc.
Momentan trag obloanele. Nu ştiu când voi mai avea dispoziţia necesară să scriu.
Oricum ar fi, Paşti Fericit ! Sigur ne vom revedea. Numai să se mai încălzească niţel şi-n sufletul meu.

Creola

Colegi de facultate. Am cunoscut-o în camera de cămin a fetelor, unde îmi făceam veacul când aveam ferestre în orar. Fetele, de altfel, primitoare şi ospitaliere. Fete din provincie, hotărâte să-şi depăşească condiţia provincială şi să reuşească profesional. Eram primit şi mă simţeam ca acasă în camera lor înghesuită, dar cochetă.
Acum, nu sunt sigur dacă era creolă, mulatră sau pur şi simplu ţigancă. Cert este că sărea imediat în ochi prin tenu-i întunecat. De altfel, bine proporţionată, înaltă şi cu un corp bine închegat, după cum intuiam dincolo de hainele cu care îşi proteja atât de bine intimitatea. Buzele-i prea mari, umflate parcă artificial, îi stricau oarecum echilibrul fizic, ajungând până la un sentiment de respingere în momentele-i de furie. Ia sânii mult prea mici făceau parcă notă discordantă cu trupu-i elastic şi subţire.
Am încercat să îi ignor atenţia exagerată pe care mi-o acorda ori de câte ori poposeam în camera lor. Asta nu mă împiedica, însă, să o analizez cu coada ochiului şi să încerc să o dezbrac cu privirea. Iar ea, intuind parcă intenţiile mele, poza în cele mai incitante poziţii cu mişcări languroase dar atât de artificiale constituţiei proprii.
În momentul în care am rămas singuri în cameră iar ea s-a înghesuit la pieptul meu, parcă cerând iubire, m-am blocat. Am îndepărtat-o precaut, privind-o sever în ochi. A insistat, mi-a luat palmele şi şi-a acoperit sânii cu ele. Mi-am retras repede mâinile şi am întrebat-o ce a apucat-o. Mi-a răspuns sec că nimic, apoi s-a îndreptat spre uşă şi a închis-o cu cheia. S-a întors şi s-a aşezat în poala mea, încolăcindu-mă cu picioarele.Mi-a luat din nou palmele şi le-a strecurat pe sub tricou. Am simţit în căuşul palmelor doi sâni mici, dar tari ca piatra şi fierbinţi, tresărind din ce în ce mai repede, pe măsură ce, instinctiv, palmele mi se încleştau. Mi-am lăsat palmele să lunece pe spatele-i încins, apoi unghiile au început să-i scrijeleze pielea. La oftatul ei de plăcere exagerat iar m-am blocat şi m-a retras.
- Ce facem ?
- Nimic grav, sărută-mă.
Nu am avut timp să reacţionez că ea deja m-a împins pe spate, în pat, şi şi-a lipit buzele de ale mele. I-am simţit limba încercând să-mi penetreze conturul buzelor. Am lăsat-o să intre. Incitante la atingere acele buze cărnoase, dar asprimea limbii cu care încerca să-mi simtă întreaga cavitate bucală mi-a produs brusc un sentiment de disconfort.
Am răsturnat-o într-o rână şi m-am săltat în şezut.
- Nu vreau!
A început să plângă cu sughiţuri. Am încercat să o liniştesc luând-o în braţe şi mângâindu-i părul. Apoi am aflat povestea ei. Era îndrăgostită. De cum m-a văzut prima dată, m-a dorit. A încercat fel de fel de tertipuri feminine prin care să-mi atragă atenţia pe care, de altfel, le intuisem foarte bine. Văzând că nu mă las prins în mreje, în ziua aceea s-a decis să mă abordeze direct.
Am stat până seara târziu în cameră şi am discutat. Am decis împreună să ne acordăm o şansă, dar să o luăm mai uşor. Cert este că vreo câteva săptămâni am fost împreună. Am vorbit, ne-am plimbat, ne-am sărutat, ne-am atins. Am încercat să dezvolt în mine aceleaşi sentimente care o încercau şi pe ea. Am vrut o relaţie. Nu mi-a reuşit. Iar creola, a intuit foarte bine în ce ape mă scăldam. Sigur, puteam să profit. Oricând mi-ar fi cedat. Dar nu m-aş fi împăcat niciodată cu gândul că nu aş fi fost decât un profitor de duzină. Tot ea m-a eliberat de chinuri. Într-o zi călduroasă de vară şi-a luat la revedere şi mi-a urat fericire în viaţă.
Am terminat amândoi facultatea iar ea s-a retras în orăşelul de unde a venit. Nu mai ştiu nimic despre ea.