Kamikaze

Nimic nou în evoluţia evenimentelor din ţară. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Dezinformări, manipulări, diversiuni şi eterna luptă pentru putere. Lipsa de imaginaţie a politicului aduce în prim plan aceleaşi scenarii, se folosesc aceleaşi fumigene şi se mizează tot pe naivitatea acestui popor debusolat.
Lupta surdă dintre Putere şi Opoziţie îşi aruncă lăturile în stradă, pe sticlă şi în presa scrisă. La fel ca în timpul dominaţiei romane, gloatei i se oferă circ, gladiatori şi „sânge”. Iar lumea acceptă cu seninătate capul lui Moţoc.
La fel ca în ’89, întreaga nemulţumire a poporului român a început spontan, iar confiscarea mişcării de către politic nu întârzie să se înfăptuiască. Reţeta este probată şi verificată aşa că de ce să nu fie refolosită ?
Este o criză de sistem. Lumea s-a săturat de orice înseamnă politică actuală. Poporul este sătul de politicieni, demagogi şi demagogii, promisiuni deşarte, pile şi relaţii, corupţie, ameninţări, taxe, clientele, condiţii de viaţă.
Dacă iniţial vedeam în protestele de stradă o mişcare spontană, vocea asupriţilor şi a nemulţumiţilor, strigătul de disperare a celor care nu mai pot sau nu mai vor să suporte, escaladarea evenimentelor din ultimele zile mi-a întărit convingerea că încetul cu încetul, întreaga revoltă este acaparată politic.
Scoaterea în şuturi din mulţime a celor care doreau sau erau puşi să scandeze împotriva Opoziţiei nu este decât dovada clară a manipulării. Poate a fost mâna Puterii, pentru a denigra caracterul spontan şi social al protestelor şi a-i da tentă politică sau poate a fost o încercare nefericită a Opoziţiei de a acapara mişcarea socială. Nu ştiu. Probabil se va cerceta.
Apariţia acestui tânăr locotenent în Piaţa Universităţii, însă, este o mare nucă în peretele protestatarilor. Un kamikaze autohton. Nu pot să cred că un tânăr de 27 de ani, cu un salariu mai mult decât decent şi o funcţie bună în armată îşi poate băga capul în laţ în baza unor principii morale. Este absurd. Ilogic. La prima vedere, sigur. Acest român este sprijinit din umbră. Întrebarea este cine îl susţine. Puterea ? Posibil. Ce altă susţinere mai motivantă decât comandantul suprem poate aduce însemnele armatei în mijlocul protestatarilor ? Scopul ? Declararea anarhiei şi înăbuşirea protestelor în sânge. Opoziţia ? De ce nu ? Pregăteşte Opoziţia o lovitură de Stat ? Altfel spus…Atenţie ! Un grup de ofiţeri ai Armatei române „lucrează”. Fantastică similitudine cu ceea ce s-a întâmplat odinioară în România.
Sigur, vor curge tone de cerneală şi televiziunile ne vor aburi în continuare (nu pot să nu observ tenta părtinitoare a mediei, pentru o parte sau alta a protagoniştilor) iar noi ne vom fi primit porţia de circ şi viaţa îşi va urma cursul firesc. Ne vom lăuda cu o altă „revoluţie” la televizor şi o altă clică de fomişti politici vor suge în viitor sângele naţiei.
Din păcate, la fel cum se zice că daca nu ai cont pe FaceBook, nu exişti, la fel şi dacă nu eşti afiliat politic, nu contezi. Lupta pentru putere naşte monştrii.

Caşcavalul de Urgenţă

Sistemul de sănătate, în general, se află în colaps. Singurul lucru care funcţionează în acest sistem, şi funcţionează bine, este asistenţa medicală de urgenţă. Sistem de urgenţă devenit performant prin „copilul” lui Raed Arafat. Iar SMURD nu este o instituţie privată, ci un serviciu public integrat.
Pentru sistemul de urgenţe din România „caşcavalul” alocat de la Stat reprezintă cam 5 miliarde de euro. O halcă mult prea tentantă pentru băieţii deştepţi. Cum naiba să rateze această felie grasă? Şi cum se întâmplă în astfel de situaţii, portavocea României ia poziţie. Sigur, afacerile perfectate în laboratoarele Puterii, se pun la punct în spatele uşilor închise numai că, de data aceasta, găselniţa a răsuflat înainte de vreme. Asemeni unui prematur născut sau nu prin cezariană.
Făcând parte din tagma intelectualilor, acea categorie socială greu de convins, refuz să mă las prostit. Ceea ce contravine politicii guvernamentale. Dar acest aspect nu va mai fi o problemă în viitor. Educaţia a fost făcută varză. Urmează sănătatea şi apoi celelalte categorii de intelectuali. Într-un final apoteotic, România va rămâne doar cu „prostimea”. Scenariul optim pentru implementarea afacerilor clientelei politice.
Conflictul mediatizat dintre protagonişti a adus în prim plan nu o divergenţă de opinii, ci un atac personal. Nu sistemul de urgenţe a fost mărul media al discordiei, ci omul Arafat. Care probabil a deranjat şi acum trebuia să şi-o ia în freză. Şi a deranjat serios afacerile sus-puşilor de a trebuit să fie tras de urechi chiar de către preşedintele statului. Care nici acum nu îmi este clar în ce calitate a intervenit telefonic. Ca cetăţean sau ca preşedinte de stat ? Bănui că s-a dorit o poziţie cetăţenească din moment ce personajul a fost cel care a solicitat să fie introdus în direct la televiziune. Dar ce te faci că se bate cap în cap cu acea remarcă uluitoare pe care o citez din memorie: ”Când vorbeşte un preşedinte, e bine să taci”. Frate, îţi stă mintea în loc !
În altă ordine de idei, privatizarea din sănătate nu este deloc benefică pentru contribuabilul de rând. Nu în forma propusă pentru dezbaterea publică. Şi argumentez.
Unu. Se desfiinţează cele 42 de case judeţene pentru sănătate şi rămân doar 7-8 operatori privaţi. Încerc să înţeleg. Aceşti operatori vor prelua atribuţiunile caselor de asigurări de sănătate pentru fiecare judeţ în parte (ceea ce, conform unui calcul matematic simplu, înseamnă 8 x 42 = 336) sau această schemă este gândită, tacit, pentru mult trâmbiţata regionalizare a României ? În a doua situaţie, chiar nu îmi convine să mă deplasez la Galaţi, Focşani sau Buzău pentru a-mi rezolva problemele cu casa de asigurări de sănătate.
Doi. Direcţionarea fondurilor de sănătate către operatori privaţi presupune ca serviciul de sănătate de stat să nu mai aibă resurse suficiente pentru finanţare. În primă fază, dacă dă maşina peste mine, ar trebui să-mi impun să rămân conştient pentru a suna repede acasă ca să mi se aducă faşe, tampoane, atele, pastile şi alte accesorii necesare pentru o intervenţie medicală.
Trei. Fiind mai mulţi operatori pe piaţă, conform conceptelor de marketing, ai posibilitatea de alegere. Corect. Ce te faci însă, dacă te afli în sala de operaţie, cu jumătate de creier distrus şi, pentru intervenţie ţi se cere o sumă de bani de care nu dispui ? Îţi strângi rămăşiţele de creier într-o tăviţă şi te deplasezi frumos la alt operator care nu are pretenţii financiare mari ?
Şi seria argumentelor ar putea continua.

În loc să se facă praf şi ceea ce merge bine în România mai bine s-ar construi mai multe staţii de urgenţe şi spitale, mai ales în zonele greu accesibile, astfel încât toată lumea să poată beneficia de servicii medicale prompte şi de calitate, de la un singur operator şi nu de la j’demii, de să nu mai ştii la cine să apelezi în caz de nevoie. Astfel ajuţi cetăţeanul de rând şi nu făcând varză un sistem care chiar merge. Şi sigur, poţi îmbunătăţi sistemul, dar nu la maniera aceasta.

Chimia sărutului

Nimic nu se compară parcă cu un sărut pasional. Nu-mi dau seama dacă este mai puternic decât actul sexual propriu-zis. Probabil că intensitatea sărutului depinde de configuraţia mentală a fiecăruia dintre noi. Unii sunt adepţii finalizării imediate, alţii savurează la maxim momentul şi amână, pe cât posibil, descătuşarea energiilor cumulate. Unii o fac mecanic, alţii pasional.
În virtutea apropiatei întâlnirii cu foştii colegi din gimnaziu, amintirile m-au surescitat şi mi-au aglomerat cotidianul. Cotidianul, dovedindu-se prea strâmt pentru abundenţa de imagini mentale, a permis gândurilor să-mi invadeze visele. Iar în vis am avut parte de un sărut răvăşitor. Nu pot descrie în cuvinte câtă pasiune am putut resimţi. Câtă dorinţă şi ce descătuşare de energie. Un sărut ireal, o atingere de buze care m-a cutremurat dincolo de vis. O străfulgerare resimţită parcă în fiecare fibră a trupului. Uluire, surprindere, uimire, beatitudine, iubire. O stare dumnezeiască. Elixirul dragostei şi nectarul iubirii.
Sau poate că acest sărut consumat necondiţionat în vis nu este decât o lucrare malefică subconştientă. Sărutul interzis. Refularea dorinţei neîmplinite de pe timpul când aveam 14 ani.
Ceva, totuşi, nu se potriveşte. Femeia din vis, copila de altă dată, nu mi-a atras cu nimic atenţia pe când eram colegi. Mai mult, nu a avut încă loc întâlnirea cu foştii colegi astfel încât să invoc o atracţie conjuncturală.
Se zice că atracţia între parteneri este în mare măsură de natură chimică. Eliberarea de feromoni şi de formoni contribuie din plin la cuplarea a 2 fiinţe umane dintr-o mare de oameni. Nici nu trebuie să cauţi prea mult într-un grup, întrucât reacţiile chimice apropie negreşit potenţialii parteneri.
Un vis bizar, căruia nu îi văd logica. Sau poate că acesta poate fi explicat prin prisma psihologiei. Sau a patologiei. Chiar nu ştiu. Poate că întâlnirea planificată cu foştii colegi îmi va dezvălui multe din chimia acestui sărut mental atât de covârşitor. Dacă feromonii şi formonii îşi vor cere tributul la întâlnire atunci, cu siguranţă, nu ştim nimic despre chimia sărutului şi despre ramificaţiile acestuia în subconştientul uman.

Toamna se numără…

…bobocii, zice vorba. Vai mama lor, după cum le-a pregătit Ministerul aşternutul. Încă o generaţie de sacrificiu. Stau şi mă întreb câţi copii vor mai trebui sacrificaţi pentru a se ajunge de unde s-a plecat. După cum văd eu, încetul cu încetul se ajunge la acelaşi sistem de învăţământ care funcţiona bine mersi înainte de ’89. Departe de fi perfectibil, totuşi, era mult mai bun decât cel de acum.
Azi începe un nou an preuniversitar. Sigur, exceptând şcoala generală primară unde cât de cât se mai păstrează aparenţele momentului festiv, începând cu clasele terminale de şcoală generală şi, mai ales, cu sistemul liceal, momentul începerii anului şcolar seamănă tot mai mult cu atmosfera acelor cluburi de fiţe în care, odraslele parveniţilor fac tot posibilul să epateze.
De dimineaţă autobuzul era plin de liceeni. Frumoasă privelişte. Am văzut frizuri moderne, ţoale de firmă, unghii false, machiaje, inele, bijuterii, accesorii de ultimă generaţie. Incinta strâmtă a autobuzului s-a umplut de miresme a fel de fel de parfumuri şi deodorante şi de limbajul colorat specific vârstei. O imagine care ar face să pălească orice prezentare de vip-uri. Au lipsit florile însă. Nu am văzut un amărât de buchet. Un simbol perimat pentru profesorul care se chinuie la catedră ani de zile.
Ştiu, sunt cârcotaş. Am ajuns ca părinţii mei. Să şuşotesc şi să critic generaţiile, vremurile şi societatea. Şi sigur voi ajunge ca bunicii mei, cu acelaşi laitmotiv “Eheee…pe vremea mea…”.
Acest nou început de an şcolar mi-a răscolit cotloanele minţii. Crâmpeie de amintire, imagini fracţionate, flash-uri de când eram “boboc” într-o nouă colectivitate de colegi. Uniforma prea strâmtă, moştenire de la fratele meu, pantofii noi, pe care îi purtam doar la evenimente deosebite şi care mereu mă băteau, precum şi nelipsitul buchet de flori pe care îl ţineam în mână ca pe un par. Se cânta şi imnul de stat pe atunci. În prima zi se făcea cunoştinţă cu viitorii profesori cu care urmam să ne tocim coatele pe bănci. De regulă, mai toţi erau prezenţi. Şi fiecare avea ceva de zis, chiar şi numai două-trei vorbe de încurajare pentru acei copii care urmau să le treacă prin mână.
Acum, nimic nu se mai păstrează din zilele festive de odinioară. Prima zi de şcoală a devenit o mostră de kitsch comportamental şi vizual-vestimentar. O manieră de epatare a grobianismului autohton. O imagine fidelă a vremurilor actuale, a societăţii, a culturii şi a educaţiei personale.
Şi ce mă disperă cel mai mult în prezent, rezumându-mă strict la semnificaţia zilei, este politizarea începutului de an şcolar. Mi-e şi scârbă să mai dau drumul la televizor ca să-i văd iar şi iar pe aşa zişii aleşi ai neamului dându-se în stambă la astfel de evenimente. Dar poate că anul acesta îşi vor lua cu toţii o zi de concediu şi-or sta naibii în banca lor. Carasul trage bine la baltă iar grătarele sunt numai bune pe o astfel de vreme…
Cine ştie ? Sper şi eu…

Man To Man

Am ajuns şi la prima discuţie ca de la „bărbat la bărbat” cu juniorul. Am tot amânat evenimentul considerând că nu este suficient de copt pentru a pricepe o astfel de discuţie. Sincer, nu ştiu cât a priceput din tot ceea ce am încercat să-i explic. Evenimentele ulterioare vor confirma sau infirma „calitatea” vorbelor mele.
I-am vorbit despre responsabilitate şi despre consecinţele faptelor noastre. Despre prietenie, familie, iubire. Despre viitorul pe care fiecare şi-l plămădeşte prin acţiunile şi atitudinea prezentă. Despre răspunderea propriilor fapte. I-am povestit despre tentaţii, anturaje, influenţe negative. Am vorbit despre femei, droguri, ţigări, băutură.
Am încercat să-i explic de ce sunt, poate, mai „dur” uneori cu el. De ce, uneori, o protejez mai mult pe soră-sa, mult mai mică decât el.
Nu pot face diferenţieri între proprii mei copii. Îi iubesc la fel de mult. Fiecare vârstă, însă, are metode specifice de educaţie. Aşa consideram până nu demult. Acum încep să am dubii.
Adevărul este că sunt căcat tot la cur în ceea ce priveşte educarea copiilor. Îmi este frică să nu cresc nişte viitori rataţi. Să nu ajung în situaţia să-l car în cârcă pe junior beat mort de prin baruri sau să o culeg pe junioare de prin dosul boscheţilor.
Îmi este groază de ce ar putea rezulta din nişte copii „necontrolaţi” şi poate de aceea exagerez uneori în procesul de educare.
În momentul de faţă trag prima linie. Fii-meu începe clasa a 5-a. Mă uit la ce am realizat până acum şi nu sunt pe deplin mulţumit. Prea mult l-am protejat, prea mult l-am cocoloşit, prea puţine responsabilităţi i-am acordat. Îmi dau seama că nu este deloc pregătit să facă faţă provocărilor vieţii.
Undeva am greşit. Cam bănuiesc unde am zbârcit-o şi voi face tot posibilul să remediez situaţia. Sper să nu fie prea târziu. Mai zilele trecute, juniorul îi explica maică-sii că eu îl iubesc mai puţin întrucât este stângaci, deci altfel decât alţi copii. De aceea fac diferenţieri între el şi soră-sa. A durut a naibii de rău.
Un lucru este cert. Trebuie să-i acord mai multă încredere şi mult mai multă atenţie. Trebuie să mai renunţ la aşteptările proprii şi să am încredere că educaţia pe care o primeşte este corectă. Trebuie să am răbdare cu el. Trebuie să mă re-împrietenesc cu propriul meu copil. Trebuie să fiu ceea ce sunt. Tată.
Greu, foarte greu…deseori mă întreb dacă am fost, sunt sau voi fi pregătit pentru o astfel de „meserie”.

RE-uri şi RERE-uri

Nu-mi plac sesiunile de reexaminări. De regulă, la reexaminări îţi vin numai lepre. Cine a fost serios şi şi-a văzut de treabă, şi-a dat examenele la timp. Şi chiar nu-mi face plăcere să stau după curul a 2-3 indivizi care apar la reexaminare cu un sictir în ei de te apucă damblaua. Oricum nu au învăţat şi tot caută să te trombonească, doar-doar or împuşca şi ei un 5. După ce că dau dovadă de o nesimţire crasă prin atitudinea sfidătoare cu care intră în restanţă, mulţi sunt şi tupeişti şi îţi cer cursuri şi materiale cu o zi înainte de reexaminare. Pofta în cui…trebuiau să facă rost de materiale în timpul semestrului. Cei care au mai dat pe la ore. Pe ceilalţi, care vin direct la examen, fără a se deranja măcar să mă vadă la faţă în timpul anului universitar, îi concediez din start.
Oricum Funeriu ne-a ierarhizat şi ne-a băgat în urne valorice, mai degrabă după bunul plac decât prin competenţă, după cum văd eu socoteala, aşa că nu-mi mai bat capul să scot “doctori” din studenţi. Urna a doua valorică nu este foarte rea. Se putea şi mai nasol, aşa cum au păţit universităţile concurente. Există, însă, soluţii. Românul a fost mereu inventiv. Aşa îşi face şi Ministerul pohta ce-a pohtit…fuziunea centrelor universitare. Existând mai puţine centre universitare şi banii alocaţi vor fi mai puţini pe cap de rumegătoare şi strict controlaţi de Minister, după propriul interes.

Primary School

Mda…o iau din nou de coadă. Evident, cu acelaşi sictir devenit deja cronic. Mi-am permis un scurt concediu în care nu am vrut să mai aud de serviciu. După 2-3 săptămâni de frecat menta, readaptarea este a naibii de dificilă. Citeam undeva despre perioada post-concediu de care ar avea nevoie orice om pentru a se putea readapta condiţiilor de muncă. Tind să dau crezare articolului. Ani de zile mi-am nenorocit concediile pentru un loc de muncă pe care am început să-l urăsc. Este timpul să mai văd şi de viaţa mea.
În general, mă feresc ca dracul de tămâie de reţelele de socializare. Am întâlnit prea mulţi(e) dezaxaţi(te) pentru a mă mai putea bucura de un tet-a-tet virtual. Azi mi-am călcat pe inimă. Pentru o cauză sentimentală…posibilitatea de a mă reîntâlni cu foştii colegi din şcoala generală. O perioadă foarte frumoasă, de altfel, din viaţa mea. Chiar dacă aceasta a fost half to half. Adică juma’ la o şcoală şi juma’ la alta. Iar partea a doua a experienţei gimnaziale nu putea fi decât şi cea mai frumoasă. Dehh…începusem să percep altfel viaţa, din moment ce colegele începuseră să capete rotunjimi.
Amintirile îmi sunt amestecate datorită celor două colective de colegi în care am învăţat. Pe mulţi i-am uitat, pe alţii sigur nu îi mai cunosc. Pe o parte sigur îi confund din punct de vedere al apartenenţei la o şcoală sau alta. Prea puţini au mai rămas vii în memoria mea.
Dragoş, cel mai bun prieten. Laurenţiu, mereu în ton cu moda şi mai ales ferchezuit.
Mihai, Daniel, Aurel şi care au mai fost…nu am cum să-i uit. Doar din cauza mea am fost cu toţii tunşi chilug. Abia ce citisem Winnetou şi o pusesem de o grupare secretă cu parole, consemne şi însemne. Ciprian, căruia îi râdea şi fundul şi tot timpul se învârtea ca un titirez. Adi, sclipitor la minte şi veşnic cu capul în nori.
Iar fetele, ce să mai zic…cred că de toate am fost amorezat. Dana M, care mă ruga să o scap din mâinile golanilor şi apoi o tulea fără să-mi zică un mulţumesc. Carmen, cu care schimbam bileţele focoase în timpul orelor. Luiza, cu care ne băteam toţi băieţii în parte. Paula care, prin sobrietate, şi acum mă mai face să mă simt stingher. Dana L care ne punea pe jar pe toţi masculii în “călduri”. Mihaela, “partenera” mea de bancă atât la bune, cât mai ales la rele. Alina, mândră şi frumoasă dar mereu distantă faţă de plebe. Teodora, Einstein-ul clasei.
Şi lista ar putea continua dar na’ că au început studenţii să umble la fiţuici. Mă’c să dau câţiva intruşi afară din examen.

Psihologie infantila

Este un copil excepţional. Pe cât de excepţional, pe atât de sensibil. O compensare pentru viaţa mea plină de lipsuri, griji şi nemulţumiri. Iar oamenii de excepţie sunt predispuşi greşelilor. Din grija de a nu dezamăgi.
De unde era extaziată pentru orele de dans pe care le făcea la grădiniţă, brusc nu a mai dorit să meargă. Motivarea iniţială a fost mai mult decât infantilă: cică ar fi greşit la un exerciţiu.
Pe când era micuţă, în probleme sensibile avea aceeaşi reacţie. Tăcea mâlc şi nu scoteai o vorbă de la ea apoi, după repetate întrebări din partea noastră, izbucnea în plâns. Între timp a mai crescut şi a aflat cât de puternic este cuvântul. A început cu minciuni nevinovate, apoi a început să inventeze. La fel cum, probabil, se întâmplă şi în cazul orelor de dans. După lungi parlamentări am aflat, chipurile, motivele pentru care fata nu mai vrea la dans. Ba că profesoara de dans smuceşte copii, ba că îi bruschează, ba că ţipă la ei şi că îi pedepseşte. Măi să fie..de unde era atât de încântată şi zi de zi ne dădea reprezentaţii de dans prin casă, acum treaba e câhh.
Evident, am discutat cu educatoarea. Astfel am aflat că Maria este singura fetiţă din grupa ei de la grădiniţă selectată pentru un concurs de dans. Nu este greu să faci conexiunea. Speriată probabil de perspectiva de a participa la un concurs cu nişte copii străini, care nu fac parte din grupa ei de la grădiniţă, fata s-a pus pe inventat în speranţa că va scăpa de această acţiune.
Acum, cât o fi adevărat şi cât o fi invenţie, nu am de unde să ştiu. Şi zău dacă ştiu ce decizie să iau. Să o conving să meargă în continuare ar însemna să-i dezvolt anumite probleme psihice. Să o retrag de la dans, ar însemna să-i înăbuş în faşă nişte certe aptitudini.

Vis de primăvară

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce hram porţi. Nu-ţi cunosc scopul, nici intenţiile, nu-ţi ştiu nici rostul. Ştiu doar că exişti. Undeva în lume, în spatele pixelilor. Eşti poate doar un vis, o adiere de vânt care, când şi când flutură din aripi doar pentru a-şi anunţa existenţa.
Discretă, timidă poate, singură în lumea ta de vis, departe de brutalitatea vieţii. Vis şi poezie. O lume perfectă ce răspunde nevoii tale de puritate. Avidă de iubire, romantică prin definiţie, fragilă prin inocenţa ce te domină.
Cine eşti cu adevărat ? Ce cărări întortocheate te-au adus pe blogul meu ? Care-i rolul tău în destinul meu ? Eşti vis sau părere, o scânteiere de Dragobete care anunţă lumii întregi că iubirea nu va pieri nicicând ?
Născută primăvara, ca într-un vis de primenire şi renaştere. Explozie de lumină şi de iubire, de înmugurire şi înflorire, de revenire la viaţă şi metamorfoză. Ghiocei căutând căldura soarelui prin crusta de zăpadă, muguri fremătând a viaţă şi copaci plesnind a sevă. Un anotimp miraculos prin puterea de regenerare şi dorinţa de a trăi.
Cât de puternică poate fi această creaţie dumnezeiască ! Şi cât de deosebiţi pot fi oamenii născuţi odată cu primăvara. Se nasc şi cresc împreună cu natura. O iau cu începutul şi trec prin toate etapele vieţii, în ordinea logică şi firească. Iar desăvârşirea este completă.
Nu degeaba te-ai născut primăvara. Eşti una dintre creaţiile de suflet ale Divinităţii. Ţi s-a oferit totul pentru a te bucura de viaţă. Ai fost plămădită din iubire şi lumină. Din seva naturii şi căldura celestă.
Gândeşte-te la toate acestea.

Să ai parte de iubire.

Râia de partid

Pe când eram holtei în ale învăţământului tenebre, proaspăt angajat cu simbrie de la Stat, era o regulă. Vroiai să rămâi în învăţământ, trebuia să te înscrii în partidul şefului direct. Altfel, aveau grijă cei de sus să-ţi facă viaţa amară şi să-ţi depui singur demisia. Aşa am păţit şi eu şi, după un an de sclavagism la stăpânul ierarhic superior, datorită atitudinii mele ostile faţă de orice înseamnă politic, am cedat şi m-am înscris în “ilustrul” partid. Mi-am luat în silă legitimaţia de partid şi am aruncat-o în primul sertar.
Speram să scap uşor şi, prin neplata cotizaţiei, să fiu încet-încet scos din calcule. Nu am scăpat însă de şedinţele de partid unde, agăţaţi cu arcanul, eram trimişi ăştia tinerii de către şeful direct. Nu după multă vreme, măria sa şefu’, a dat-o în traseism politic şi a schimbat macazul pentru partidul de la putere. El a plecat iar noi ăştia micii am rămas agăţaţi de siglă.
De atunci mi-am băgat picioarele. Nici că am mai călcat pe la vreo şedinţă de partid sau pe la manifestaţii specifice. Chiar mă gândeam că după vreo 10 ani de inactivitate politică, am fost scos automat de pe liste. Aiurea…de când războiul din Guvern s-a acutizat, odată cu declanşarea crizei economice, partidele parcă au înnebunit. S-au apucat să răscolească prin toate arhivele prăfuite şi prin tot rahatul ca să-i cheme la raport pe toţi foştii şi actualii care, cândva, au dat cu subsemnatul pe cererea de adeziune.
De mai bine de 1 an de zile sunt hărţuit cu telefoanele. Ba să-mi reconfirm adeziunea, ba să plătesc cotizaţia retroactiv că oricum nu am plătit nimic de peste 10 ani, ba să merg la nu ştiu ce şedinţă, ba să susţin nu ştiu ce candidat, ba aia, ba cealaltă. Bă hahalerelor, la toţi v-am zis acelaşi lucru. „Nu mă interesează, rog să fiu scos din baza de date”. Dar voi nu şi nu. Căpoşi. Batman-Batman. Vă este lene să apăsaţi tasta <Delete> sau poate vreţi să mă deplasez eu până la sediu să mă şterg singur din calculator. Fiecare filială de partid vine cu aceeaşi gogoaşă. „Nu ştiam că vreţi să renunţaţi, că dvs. sunteţi trecut la filiala noastră şi figuraţi în baza noastră de date”. Da’ în câte filiale sunt trecut măi boilor ?
Acum îmi explic cum îşi umflă partidele numărul de adeziuni şi de simpatizanţi. Din cifra totală de membri declarată oficial dacă există, fizic, un sfert. Restul este bulibăşeală. Sau, dimpotrivă…o manieră facilă de aţi umfla numărul de simpatizanţi.
Colac peste pupăză, o cucoană foarte blondă după voce, mai are şi tupeul să mă întrebe de ce vreau să ies din partid. Uite de aia. Iar replica pe care am prins-o în timp ce receptorul se trântea nervos în furcă, către surata ei centralizatoare de date, m-a crăcănat de râs. “S-a dus şi ăsta la ăilalţi”. Şi dacă ar fi aşa, care e problema ? Sunt ăia mai şmecheri ca voi. Na.
Cât de disperată a ajuns lupta pentru ciolan, de dezgropaţi şi morţii ca să vă ştampileze vouă interesele ? Cât de mult aţi ajuns să vă înjosiţi, de trageţi cu dinţii de orice om ca să vă ducă pe voi sus acolo, de unde să vă faceţi jocurile murdare ? Cât de mult aţi decăzut ca şi clasă politică, de măsluiţi voturile oamenilor pentru a vă fi vouă bine ?

Scârbelor…