Transport in comun

Drumurile prin oras le fac cu ajutorul mijloacelor de transport in comun. Nu am autovehicul proprietate personala si nici nu imi permit sa dau banii pe taxiuri, decat in situatii extreme. Autobuzul este parte integranta a vietii mele. Incep ziua de munca in autobuz si o inchei la fel. Iar timpul petrecut in autobuz poate deveni interesant daca nu te incapatanezi sa privesti numai pe fereastra, intors ostentativ cu spatele la calatori, numai pentru a nu ceda locul cuiva mai in varsta, in caz de forta majora putand invoca senin faptul ca nu ai ochi la ceafa.

Daca privesti cu atentie la cei din jur, fara a te holba ca vitelul la poarta noua, poti descifra destine.

Batranul palid de pe scaun, sprijinit in baston, isi tremura barba nerasa de zile intr-un mormait bizar, ca o incantare incasa pentru odihna vesnica.

Gospodina durdulie, isi strange nervos sacosele la piept, oftand intr-una la gandul ca acasa este asteptata de o droaie de guri flamande.

Adolescentul imberb, cu cercel in ureche, bate tactul cu talpa piciorului, in ritmul Ipod-ului care-i sparge timpanele si zambeste malitios cand zareste pustoaice pe trotuare.

Tanara care este cufundata complet in lectura unui roman de dragoste isi musca buzele la gandul noptilor toride petrecute, imaginar, in compania unui Fat Frumos.

Doi muncitori, amici de pahar, planifica, obositi si mahmuri, urmatoarea betie cu chiote si batai.

Un domn prezentabil, cu diplomat si cravata, cu ciorapii in total dezacord fata de tinuta afisata, vorbeste nervos la mobil in incercarea de a mai da un mic tun financiar care sa-i asigure traiul luxuriant pentru urmatoarele luni.

O bunica catranita de viata, isi repede nepotul cu vorba atunci cand acesta incearca sa se cocoate cu picioarele pe scaun. Iar micutul, bucalat, scoate o limba rozalie si isi continua ascensiunea spre mirajul peisajului de afara.

Un cuplu proaspat format, orbit de iubire si pasiune, se inghesuie intr-un colt de autobuz, in incercarea de a prelungi clipele de extaz petrecute in intimitate.

Un grup de smecheri tuciurii, polueaza fonic autobuzul oferind calatorilor mostre de manele chinuite de difuzorul prea mic al telefoanelor mobile.

Un barbat masiv, imbracat sport, se uita urat pe sub gene la grupul turbulent si isi struneste din lesa cainele de lupta, care pare a fi deranjat de zgomot.

Doua cucoane, gatite pruna, susotesc de zor, povestindu-si ultimile noutati din sfera lor sociala si de interes. Iar s-a despartit amica lor de partenerul de viata. Predictiile privind reimpacarea par sumbre. Una dintre cucoane mustaceste, plina de sperante.

In fiecare zi intuiesc un destin, un caracter, o experienta de viata, o atitudine, o pozitie si nu ma plictisesc niciodata. In fiecare zi observ altceva, chiar daca vecinii de autobuz sunt cam aceeasi. Aceeasi ora, aceeasi ruta, aproximativ aceeasi oameni…Si toate acestea imi invadeaza creierul, iar imaginile se depun asemeni prafului in circumvolutiunile aferente, pana pala timpului le imprastie in negura uitarii. Amintiri asemeni omului…calatoare.

Teoria NU-ului

De-click-ul a survenit in timp ce citeam un articol interesant, preluat de daimon in blogul sau.

Inca functioneaza…Este vorba de un stil de viata, de o mentalitate inertiala care inca mai dirijeaza conditiile sociale din Romania.

In timpul comunismului, era politica de Stat. Spune-i NU omului de rand, pentru ca acesta sa nu ridice pretentii si sa nu-si ceara drepturile.

Ca si parghie politica, acest NU este de apreciat, din punct de vedere diabolic. Drept dovada faptul ca in perioada de glorie a comunismului, in general, lumea era multumita. Rupti de realitatea internationala, oamenii de rand nu aveau posibilitatea sa faca comparatii. Si atunci era firesc ca intreaga conjunctura socio-politica sa para un stil normal si firesc de viata pentru majoritatea populatiei. NU era NU si asa ramanea… Nu exista, nu avem posibilitatea, nu avem resurse, nu se poate, nu este acceptabil, nu este in corelatie cu indicatiile, nu merge, nu functioneaza, nu ai dreptul, nu facem fata, nu razbim etc. Si oamenii credeau, indobitociti de regimul totalitar. Multora, nici prin gand nu le trecea ca NU-ul poate avea si revers. Asa trebuia sa fie.

Imediat dupa revolta din decembrie, valul s-a ridicat brusc de pe ochii oamenilor, odata cu accesul neingradit la informatie. Poate prea repede si prea brusc. Nu cred ca injectia brusca de adrenalina informatica era solutia cea mai potrivita pentru un popor surmenat, indobitocit si infometat, invatat sa traiasca numai intr-un anumit fel si la un anumit standard mediocru. Acest acces fulminant la informatie mi se pare a fi echivalentul unei mese copioase oferite unui subnutrit. Poporul s-a umflat brusc, din punct de vedere mental, apoi a intrat in agonie. Iar consecintele nu au intarziat sa apara, incepand cu mineriadele, caderile de guvern, schimbarile politice, grevele de nemultumire, stratificarea extremelor de viata, colapsul economic si social.

Dupa ce o mana de politicieni, afaceristi, oportunisti au muls tot ce era de muls de la balonul de oxigen post-decembrist, cei care trebuie sa tina fraiele societatii in maini au realizat ca mult hulitul NU este parghia cea mai potrivita pentru o natie aflata in convulsie. Nu se pot mari salariile, nu se pot imbunatati conditiile de munca, nu se poate obtine calitatea, nu se poate garanta stabilitatea, nu-ti poti manifesta nemultumirea, nu ai dreptul, nu poti trai decent, nu poti fi sanatos etc.

Si atunci ce ii ramane omului care vrea sa-si realizeze un vis? Alege calea Occidentului unde, de regula, sistemul democrat functioneaza cu adevarat. “Daca voi nu ma vreti, nici eu nu va vreau” ar putea fi concluzionata optica actuala a celor curajosi, care vor sa aiba o viata decenta.

Ca si studiu de caz pentru aceasta teorie negativista, amintesc urmatorul episod. Dorind sa fac un credit de consum la o banca cu capital integral romanesc, nu numai ca am primit un NU categoric in momentul in care am comunicat veniturile mele modeste, dar am si fost tratat ca un infractor de rand, fiind scos pe usa afara de catre bodyguarzi. Acelasi credit l-am solicitat, ulterior, la o banca cu capital integral strain. In virtutea acelorasi venituri declarate, am reusit sa obtin creditul fara probleme, iar demnitatea nu mi-a fost deloc sifonata. “Clientul nostru, stapanul nostru” este lozinca care departajeaza clar NU-ul de DA, putand schimba cu un minim efort, o mentalitate.

Rockerita

Ne-am intalnit in Costinesti. Mi-a cerut o tigara in timp ce beam o bere pe bancile descleiate de la Obelix. I-am oferit tigara. A inceput sa se caute prin buzunarele blugilor taiati si franjuriti. Avea privirea pierduta. Privea prin oameni. I-am oferit un foc. Si-a dat cu o miscare scurta de cap parul negru ca abanosul, lasandu-si gatul lung si frumos bronzat la vedere. O vena ii pulsa nervos pana sub lobul urechii. Si-a aprins tigara, apoi s-a trantit cu spatele la mine pe bancheta crapata. “Dai o bere?” m-a intrebat cu vocea ragusita de la tigari. “Dau”, am raspuns prompt. S-a intors incet catre mine si m-a privit insistent in ochi. Negrul irisului m-a frapat. Nu mai vazusem ochi negri. Am incercat sa-i rezist privirii si frisoane mi-au trecut pe spate. Ne-am fixat insistent, apoi ea si-a plecat ochii. “Mda…stii sa privesti o femeie” a mormait abia perceptibil. Chelnerita careia ii facusem semn, sumar imbracata, a impins o halba de bere pe tablia scorojita a mesei. Bruneta si-a lasat bratul frumos sculptat sa pice pe masa oprind lunecarea halbei. Si-a trecut palma fina intre halba si toarta apoi, ridicand doar antrebatul a dus halba la gura. A sorbit cu sete. Spuma berei i-a conturat buzele. Cu maneca jachetei de blugi, cu tinte, franjuri si snurulete si-a sters spuma. S-a scuturat apoi si-a strans geaca in jurul gatului. Sanii siliconati au umflat instantaneu geaca si tricoul s-a mulat provocator. “Singur pe litoral?” m-a intrebat in timp ce ma privea cu coada ochiului. “Acum…nu mai sunt singur ” am replicat. “Cat stai ?” “Depinde…” . A dat plictisita din cap, apoi si-a luat halba de bere si a inceput sa se indeparteze. “Daca te plictisesti, maine bem o bere…tot aici”
A doua zi, am gasit-o tot pe terasa. Avea doua doze de bere in fata. Una inceputa…A zambit. “Serveste-te”. “Erai convinsa ca vin?” am intrebat nevinovat…”Mai mult ca sigura…hai, bea-ti berea si nu te mai holba la sanii mei.” “Scuze…nu m-am putut abtine” am replicat rusinat. “Esti curios?”. “Cine nu ar fi”. “Ok…uite-i” si cu o miscare brusca si-a ridicat tricoul deasupra sanilor. Am ramas ca vitelul la poarta noua, holbandu-ma la niste sani rotunzi, perfecti, netezi, cu niste sfarcuri ca doua perle. Ceilalti tineri de la mese au inceput sa fluiere si sa bata din palme. “Sictir!” a tipat bruneta si si-a ridicat mana cu un deget indreptat in sus. Ne-am intalnit zilnic dupa aceea. Ne-am imprietenit si ne-am povestit vietile. Am batut discotecile si am facut baie in mare in miez de noapte. Dupa o saptamana, fara inhibitii, bruneta intra goala in mare si apoi se trantea pe nisip unde ramanea rastignita zeci de minute. Smaralde de apa si fire de nisip contrastau pe pielea ei cafenie in lumina generoasa a lunii. Am incercat sa o am in mijocul apei, sub lumina palida a lunii. “Fara sex…nu acum, nu in conditiile astea…nu si tu…te rog”.
Banii mi s-au terminat si i-am zis ca trebuie sa plec. “Daca pleci acum, nu ma mai gasesti” mi-a replicat. “O sa te invat cum se traieste fara bani in Costinesti”.
A doua zi m-am infiintat pe terasa. “Priveste si invata”. A facut roata ochii peste “obositii”de la mese, apoi s-a dus intins catre un grup de barbati. S-a postat in fata lor apoi, fara sa se milogeasca, ferma si privindu-i in ochi…”Aveti sa-mi dati o jumatate de pizza? Imi este foame”. Sorbind-o din ochi, masculii s-au ingramadit care mai de care sa-i cedeze bucatile de pizza. “ Papusa, dar un zgudu-zgudu si noi, nu?” “Nu fi mitocan…am cerut doar de mancare”. Au mai avut un schimb de replici, apoi bruneta s-a intors la masa mea cu 4-5 bucati de pizza puse una peste alta. Dupa ce ne-am saturat, mi-a zambit si m-a intrebat daca nu imi este sete. Sigur ca imi era. S-a rasucit pe calcaie si s-a indreptat catre un grup de fete. S-a intors cu doua pahare pline cu bere. “Ai invatat?” m-a intrebat. “Am invatat, dar mie mi-ar fi rusine sa ma duc la cineva sa-i cer de mancare”. “Nu mai fi atat de serios si inchistat…lasa-ti frau liber pornirilor si instinctelor. Aici nu te judeca nimeni…Totul este benevol si neconditionat. Cine vrea, iti da, cine nu…asta este”. “Cum iti selectezi oamenii?”. “Apeleaza la rock-eri…ei niciodata nu te vor lasa la greu. Din putinul pe care il au, impart. Sunt dezinhibati si non-conformisti. Stiu ce inseamna sa…nu ai”
Nu ne-am mai intalnit dupa vara aceea. Am auzit de la altii ca a terminat facutatea si a ajuns sa lucreze in Ministerul Afacerilor Externe. Vant bun din pupa, bruneto! Multumesc…

Cochetand cu moartea

Sunt momente in viata cand ti se reaminteste ca mai trebuie sa aprinzi cate o lumanare. Asta voi face si eu astazi dupa ce, din nou, intreaga viata mi s-a derulat prin minte intr-o fractiune de secunda…atat cat i-a trebuit grinzii metalice sa penetreze geamul si sa treaca razant pe langa capul meu. O grinda de rezistenta, la vreo 70-80 kg, lunga de 2 m, scapata de muncitorii care construiesc de zor cladirea din fata biroului. Nu am reactionat in nici un fel…doar inima mi s-a crispat in timp ce cu coada ochiului priveam socat grinda infipta, pe langa umarul meu, in peretele din spate. Instantaneu mi-am amintit de dubita care m-a sters cu peste 100 km/h, pe trecerea de pietoni; prabusirea in gol de la 3-4 m, intr-un put neasigurat; “revenirea din morti”, atunci cand am vorbit cu Demiurg; cutremurul din ’77; pierderea constiintei atunci cand am primit un pumn in barbie; lovitura cu copita a calului; gloantele din decembrie; schela care s-a rupt atunci cand incercam sa urc pe o nava in constructie; intoxicarea intr-un compartiment de nava neverificat de cei raspunzatori; zidul magaziei care s-a surpat peste mine. Si tot acest amalgam de retrospective, intercalat cu chipurile celor dragi mie.

Dupa toate aceste flash-ui mentale, am tasnit de pe scaun si am navalit afara, trantind usa de perete. Am urlat ragusit si stident: “Baaaaa …Vreti sa ma omorati ? Ti’ai dracului de dobitoci”.

Si totusi…cineva sus acolo ma iubeste…sau poate e un semn ? Nu sunt inca pregatit…

Antisocial

Publicitatea ne invadeaza prin toti porii. Dimineata, la pranz si seara. Sunt satul de atata publicitate poleita cu kitsch-uri…sub toate aspectele si in toate formele: pe sticla, pe strada, pe zidurile cladirilor, in pachetul de alimente, pe taraba vanzatorului. Productiile cinematografice de pe micul ecran sunt macelarite sistematic prin minute lungi de publicitate de nu mai intelegi nimic. Panourile stradale invadeaza strazile orasului in cele mai tampite locuri, trebuind sa faci adevarate slalom-uri ca sa ajungi la destinatie. Casutele postale gem de fituici publicitare care mai de care mai “utile” si mai stident colorate. Copiii iti recita spot-uri publicitare inainte de culcare. Cladirile, impanzite de atata maculatura publicitara arata asemeni unor sorcove. Nici sa mori in liniste nu mai poti, intrucat preotii incep Vesnica Pomenire cu recitarea sponsorilor. Mananc cu tacamuri prevazute cu autocolante, adorm cu coloana sonora a reclamelor in urechi, respir aer adjudecat de sponsori, vad cu retinele zgariate de publicitate, traiesc prin brand-uri publicitare, iubesc publicitar, mor la supraoferta.

De weekend

Pojghita ghetei trosneste ascutit sub pantofi. Sunetul strident al ghetei care se sparge ma vindeca de claustrofobia diminetilor de weekend. Orasul pustiit ma urmareste rece. Este o dimineata geroasa. Urechile ma dor si aburii imi ingheata la baza narilor. Iarna, orasul devine o mini-Siberie fara zapada. Vanturile sunt taioase. Gerul este crunt. Frigul imi sensibilizeaza glandele lacrimare. Lacrimile imi curg siroaie pana sub barbie. Ma sterg cu maneca.

Totul este impietrit. Parca as traversa un oras dupa un holocaust nuclear. In sfarsit, ceva se misca in acest peisaj stationar. Autobuzul se apropie nefiresc de incet, fara zgomot. Bangul motorului turat imi trece pe la urechi cu mult inainte sa ajunga in statie. Doi betivi se sprijina reciproc ca sa nu cada. O baba nebuna si stirba, zdrentuita, cu un fular pe post de caciula petrecut peste un ochi canta “Ionel, ionelule/Nu mai bea baiatule (…)”. Doi adolescenti, vizibil obositi dupa o noapte de petrecere, se tin in brate si chichotesc. “Ai sa-tzi ghacesc conasule” ma imbie o tiganca. Ii dau o bacnota de 1 leu, ma incrunt la ea si ii fac semn sa ma lase in pace. “Sa traiesti buoierule…gologani si gajici”. Isi ascunde bacnota pe sub faldurile fustei si isi roteste ochii in cautarea urmatoarei victime. O pierd din vedere intrucat peisajul de afara incepe sa se animeze. In centrul orasului mereu este agitatie. Nuntasi cu camasile scoase din pantaloni, cu sticlele in maini si chiuind ragusit. Florarese cu sacosele pline cu flori in drum spre tarabe. Tarani prin piete ridicandu-se de sub paturi pentru a se intinde si a-si trozni oasele degerate. Muncitori cu pufoaicele pe ei, suflandu-si in pumni in drum spre santiere. Lume pestrita incepe sa colcaie pe caldaram in diferite directii.

Autobuzul incepe sa se umple iar torsul linistit al motorului este acoperit de murmure si vociferari. Imi sare somnul. Imi ridic gulerul la palton, imi fixez geanta pe umar si cobor in aerul rece al diminetii. Imi reiau traseul obinuit pana la birou si repet aceleasi gesturi automat. Pregatirea banilor, tigarile, ziarul. Ocolesc acelasi stalp si aceeasi groapa. In curand, pe traseul acesta se va forma un sant. Poteca pasilor mei. Am impresia ca in fiecare zi pasesc pe aceleasi urme. Deschid usa si aprind lumina. Las geanta pe calorifer apoi ma duc sa-mi umplu ibricul cu apa. Zahar. Introduc fierbatorul in priza. Deschid calculatorul. Abia apuc sa deschid casuta de posta electronica ca apa incepe sa fiarba. Adaug cafeaua si o las sa dea in clocot. Pun ibricul pe pervaz ca sa se raceasca cafeaua. Imi verific mesajele si raspund unde este cazul. Imi torn cafea in ceasca si deschid mapa cu documente. Pot incepe a lucra linistit, fara sa stau cu ochii pe ceas pentru a ma duce la cursuri. Sambata este ziua de conceptie, cand pun pe hartie informatiile culese si filtrate de creierul meu. Spor la lucru.

Anti-weekend

Ma enerveaza ziua de vineri. Este ziua deconturilor. Fac o radiografie a saptamanii si imi dau seama ca nu am facut nimic. Asemeni gospodinei care deretica ziua intreaga prin casa si seara, se amaraste toata cand isi da seama ca nu se vede nimic. Si, ca un disperat, incerc sa rezolv in ziua de vineri ce nu am reusit sa rezolv toata saptamana, intrucat nu-mi doresc “codite” pentru weekend. Weekendul este numai si numai pentru sufletul meu. Sau asa ar trebui numai ca, inevitabil, cineva sus-pus se gandeste la confortul si starea ta de sanatate, astfel incat iti gaseste incarcare. Sunt doar doua zile la mijloc care pot fi fructificate pentru prosperitatea altora. Viata personala ? Ce-i aia? Institutia are nevoie de roboti. Sanatate? Aiurea…atata timp cat poti merge si vorbi, esti zdravan.

Iar dupa o zi se suprasolicitare neuronala, cand nici sa-mi satisfac necesitatile fiziologice nu-mi permit, seara tarziu imi permit si eu o bere. Berea aceea dupa care am tanjit toata saptamana. Bere si alune, sau bere cu seminte…ce poate fi mai reconfortant in fata unui televizor in care reclamele se dubleaza ca volum in prag de weekend ?

Dare de seama – ora 16.30

Zi normala de munca. Agenda incepe sa mi se incarce de dimineata. Telefonul suna intruna. Incerc sa-i programez pe toti din mers.

Ora 8. Intalnire cu seful al mic. Iar mi gaseste incarcare.

Ora 9. Intalnire cu constructorul pentru a definitiva cerintele tehnice pentru ambarcatiune. Doua ore punem tara la cale. Urmeaza sa astern concluziile pe hartie.

Ora 11. Suna telefonul. Trebuie sa dau raspuns la telefonul de ieri. Hmmm….vreau sa ma lamuresc la fata locului. Gata…dumirit si dat la spate. Urmeaza formalitatile.

Ora 13. Ma apuc de caietele de sarcini pentru ambarcatiune. Iar suna telefonul. Trebuie sa intrerup orice activitate. Cand suna seful al mare, sigur mi se gaseste incarcare pentru toata saptamana. Bun, s-a incheiat si sedinta sexuala…Am de lucru de cred ca va trebui sa ma mut definitiv la munca pentru o perioada de timp.

Ora 14. Urmeaza programele analitice…search, search, search…Aiurea, nu gasesc nimic concludent pe net.

Ora 16. Am timp sa trag o fuga si sa-mi cumpar o shaworma cu multe E-uri. Pauza pentru refacere.

…si daca nu va mai apare altceva…

Ora 17. Pregatire CV pentru punctul de la ora 11.

Ora 18. Mi-as dori ca ziua de munca sa se incheie. N-ai sa vezi. Mai am de lucrat si la teza.

Ora 20. La naiba cu serviciul. Si maine este o zi. De la atatea tigari fumate, mi se va apleca. Sigur voi tanji dupa o bere…Sa am panta!

Start

Pentru azi s-au anuntat ploi si frig in aceasta zona a tarii. Tocmai de aceea am renuntat la palton si mi-am luat o geaca subtire de primavara. Datorita schimbarilor climaterice la nivel global, nici o prognoza meteo nu se mai adevereste. Din pacate, azi chiar s-a adeverit, fapt pentru care imi fumez zgribulit tigara in fata biroului. Sunt rau de frig.

Mijlocul de saptamana i-a bagat pe toti in priza. Hartiile incep sa curga si telefoanele sa sune. Ca inaintea fiecarui inceput de semestru, birocratia prinde aripi.
Completez de zor tot felul de situatii, tabele, referate urgente si necesare, care trebuie neaparat rezolvate…ieri. Peste vreo luna, doua, cand se vor verifica hartiile, telefoanele vor incepe iar sa sune in disperare pentru completari si corecturi.
Miscarea imi face bine…imi dezmorteste oasele si-mi deschide apetitul pentru rezolvarea problemelor cu adevarat importante. Mi-a trecut si sictirul de luni, am uitat si de cele 3 ceasuri rele. Am chef de munca. De fapt, saptamana de munca “incepe” abia miercuri la mine.

In sfarsit am reusit sa-l dumiresc pe constructor in privinta reamenajarii si echiparii ambarcatiunii. I s-a prelungit termenul de finalizare a lucrarii si a mai prins curaj. Am reusit sa-l determin sa comunice cu mine. Sper sa fie bine. Trebuie sa fie bine. Ambarcatiunea aceasta imi sta deasupra capului asemeni unui palos. In loc sa-mi vad in liniste de activitatea didactica, trebuie sa birjaresc muncitori.

Iar suna telefonul…hmmmm… Mi se propune un post in Consiliul de Administratie al unei firme cu profil naval. Firma cu renume. Sa accept, sa nu accept…Trebuie sa ma mai gandesc. Noaptea este cel mai bun sfetnic.

Si acum la treaba. <Search> pe net, poate-poate gasesc informatii legate de disciplinele dubioase la care trebuie sa intocmesc programele analitice. Am nevoie de o cafea tare si fierbinte…

3 ceasuri rele

Marti…3 ceasuri rele. La mine sunt 24.

Am rezervat ziua pentru hartoage. Nu am insa nici un chef. As vrea sa ma bucur si eu de minivacanta dintre semestre. Nu ma simt in stare sa demarez in tromba. Inca resimt sictirul de luni dar incep sa constientizez ca sunt la mijlocul anului universitar si in curand trebuie sa-mi reiau activitatea la catedra.

Imi revizuiesc notitele de curs. Nu-mi plac. Cum de altfel, nu-mi plac la fiecare inceput de semestru. Trebuie sa le reactualizez. Oricum studentului nu-i va ramane mare lucru in cap, dar macar se deprinde cu o structura logica de curs. La fel ca si intr-o propozitie, un curs trebuie sa aiba subiect si predicat. Si mai ales, concluzii. Secretul oricarui curs sta in concluzii. In baza lor, se poate dezvolta o intreaga teorie.

Ma uit apatic peste documentatia tehnica a ambarcatiunii. Institutia doreste sa se doteze cu o nava scoala. Cica asa este cool. O epava, recuperata de la fier vechi. Doar carcasa…Documentatia tehnica, echiparea, amenajarea trebuie realizate de catre subsemnatul. Evident, benevol si voluntar…doar lucrez intr-o institutie bugetara. Si bineinteles ca mi-am luat-o in freza. “Ce baaaaa…ma inveti pe mine proiectare?” m-a luat la suturi seful al mare. Iar m-a apucat sictirul asa ca voi sari peste. Si maine e o zi.

Programe analitice. Aceleasi. Dar in alta prezentare. An de an trebuie sa rescriu aceste documente. Intr-o alta infatisare si in alta formulare. Acum insa este vorba de acreditarea specializarilor facultatii. Conform cerintelor de la Bolognia. Doar suntem europeni. Si unde pana anul trecut stiam exact disciplinele la care trebuia sa reformulez programele analitice, acum au aparut o puzderie de materii noi care mai de care mai dubioase in titulatura. Care optionale, care facultative, care de specialitate, care fundamentale…zau daca nu te ia cu dureri de cap. Bineinteles ca tot materiile traditionale se vor preda studentilor, dar asa ii sta bine romanului. Sa se acopere cu cat mai multe hartii. Birocratie…

 Primul ceas rau…copiii sunt raciti.

Al doilea ceas rau…sunt facut raspunzator pentru niste actiuni care nu imi apartin.

Al treilea ceas rau…tusea si durerile de spate se acutizeaza.