Hormonii de primavara

Este inexplicabil, pentru mine, cum lucreaza mana in mana revenirea la viata a naturii cu cerintele biologice umane.

Inca o data am confirmarea faptului ca viata fiecaruia dintre noi este guvernata de aspecte si principii independente de vointa omului.

Vremea incepe sa se incalzeasca si totul in jur prinde culoare, atat habitatul natural in care convietuim, cat si protagonistii umani la aceasta desfatare vizuala, olfactiva si tactila.

Femeile incep sa-si dea jos vesmintele groase de iarna si sa-si etaleze frumusetile native cu care le-a inzestrat mama natura, mai mult sau mai putin apreciate de voyeristul masculin (si nu numai). Este perioada propice in care se nasc pasiuni si se infiripa dorinte la prima vedere. Si, inconstient poate sau cu buna stiinta, atat barbatii cat si femeile imprastie in jur mesaje subliminale de genul “Ia-ma!”.

Ma surprind deseori cu ochii pierduti in decolteuri generoase sau sfredelind posterioare apetisante. Daca ar fi posibil, le-as rupe hainele la toate reprezentantele sexului frumos si le-as poseda salbatic acolo unde privirea mea hulpava le-a surprins in posturi incitante. Sunt constient de faptul ca nu este vorba decat de un instinct sexual trezit brusc din amortirea sezonului rece si care, conform codului genetic mostenit de la Adam si Eva, doreste sa procreeze. Cu greu imi potolesc pornirile sexuale pline de elan si accept strangand din dinti faptul ca actual sexual trebuie sa fie liber consimtit.

Uneori, dorinta sexuala devine atat de dureroasa incat incepi sa-ti dai palme si sa te racoresti cu apa rece. Nimeni nu are nici o vina in aceasta explozie sexuala de inceput de primavara. Natura umana raspunde bioritmului universal si se supune propriilor legi biologice.

Si fiecare reactioneaza in alt mod la toti acesti stimuli sexuali: unii o comit cu prima persoana de sex opus care le cedeaza, altii se masturbeaza prin colturi de baie sau in fata calculatorului pe care defileaza site-uri pornografice, unii tabara pe omul cu care isi impart viata. Dupa posibilitati si oportunitati.

Macarale rad in soare

Incep sa vin la munca din ce in ce mai confuz. Universitatea si imprejurimile au devenit un imens santier. Cum a dat caldura afara, simultan, oriunde te-ai invarti, dai peste santuri, gropi, moloz, schele, grinzi, panouri, noroi, var, ciment etc. Pentru a ajunge la sala de curs ai de facut un adevarat slalom printre marturiile santieristice. Utilaje grele, macarale, tuburi oxiacetilenice, bormasini, picamere, escavatoare, buldozere, camioane, aparate de sudura etc.

Cat au fost toamna si iarna de lungi si de blande, nu s-a clintit o piatra in incinta Universitatii. Acum, asemeni hunilor, au navalit cu totii din dorinta de a devansa termenele scadente de mult depasite.

Sa amintesc de faptul ca in perioada aceasta se fac si alegerile pentru noua conducere a institutiei? Vechea conducere impusca 2 iepuri dintr-o lovitura: pe de o parte, se poate lauda, izbindu-se cu caramida in piept, ca a demarat toate obiectivele asumate la inceputul  mandatului care sta sa expire, iar pe de alta parte, lasa viitoarei conduceri mormanul de mizerie in mijlocul curtii, motiv ca sa latre ulterior pentru proasta organizare a viitorilor alesi.

De fapt nu ma mai mira nimic. Debandada din sistemul politic al tarii se rasfrange si la nivel de institutie locala. Si asa nu pica nimeni, asa ca merge banda.

Sunt cu nervii in pionieze. Lumina zilei mi-au obturat-o cu panouri metalice care acopera ferestrele, dupa incidentul cu grinda care era sa-mi faca terci capul. Gangul format intre sala de curs si noua cladire, care mi-a acoperit tot orizontul vizual, a devenit WC-ul public al muncitorilor si patrupedelor vagaboande. Picamerele si bormasinile imi uruie 8 ore zilnic, facand imposibila sustinerea orelor de curs si de aplicatii. Usa de la sala de curs o tin in permanenta deschisa si tresar la fiecare troznitura dubioasa, pregatit sa o rup la fuga, intrucat stalpii de rezistenta sunt macinati si crapati de la sapaturile pentru fundatia noii cladirii, amplasata “strategic” la nici 2,5 m de cladirea in care imi desfasor activitatea. Muncitorii arunca de sus tot felul de obiecte devenite inutile (sticle goale de vin, bere sau vodca, caramizi, moloz, grinzi, sacose murdare, resturi alimentare etc.) fara sa se asigure daca se gaseste careva la baza cladirii. Cu ocazia invaziei muncitorilor, sunt la curent si cu noile injuraturi vehiculate pe piata muncii. Pentru a comunica cu restul institutiei trebuie sa fac slalom printre santurile si gropile aparute peste noapte, printre balti, noroi, utilaje, grinzi si schele. Tot personalul este in continua mutare, functie de reparatii, renovari, constructii astfel incat, pentru a ajunge la destinatar, trebuie sa ari toata institutia, batand pe la toate usile.

Pana cand perpetua bataie de joc fata de angajatii institutiei ? Mai luati o pauza domnilor si mai ganditi-va si la cei in baza carora va umpleti voi buzunarele. Ajunge !

Marea asfaltare

De cum s-a mai incalzit afara, castigatoarea licitatiei comandate de Primarie, in frunte cu iubitul conducator, a iesit cu lopatele si galetuse pe strazile orasului. Se asfalteaza trotuarele!

De unde timp de 4 ani de zile, Primaria nu a fost interesata deloc de picioarele cetatenilor, acum parca a dat strechea in ei. Cratere, gropi, mormane de asfalt faramitat, pietre si alte gunoaie zac gramada facand si mai dificila tranzitarea trotuarelor. O fi sfarsit de mandat, o fi apropiatul Summit ? Naiba stie…

Ce sa zic…decat deloc, mai bine in ceasul al 12-lea. Ceea ce mi se pare, insa, inadmisibil este faptul ca suprafata trotuarelor se micsoreaza simtitor lasand loc parcarilor pe marginea carosabilului, astfel incat pietonului nu ii mai ramane decat o fasie minuscula de spatiu pe care abia are loc sa circule (solitar, fara alte accesorii). Dehhh…mai importante “e parcarile”, in virtutea faptului ca numarul de masini pe cap de locuitor creste de doua ori mai mult decat natalitatea.

Intreb si eu ca cetateanul turmentat : “Breeee…da’ di parcari subtirane sau ietajate su-o fi auzitu?”. Sau o fi investitia prea mare si comisioanele mici, sau potentialele terenuri pentru construirea acestora sunt de mult vandute pentru mall-uri si alte constructii utile si neaparat necesare pentru buzunarul miliardarilor de carton?

Tribut

Am tras un semnal de alarma in insemnarea Fenomenul Ultras. Acum am si confirmarea ca nu am batut campii.

Meciul dintre Rapid si Steaua (20.03.2008) mi-a lasat poate cel mai amar gust fotbalistic. In virtutea anarhiei de pe stadion, arbitrul intalnirii pune capat partidei in minutul 73. O fi bine, o fi rau ? Nu stiu…cert este faptul ca s-a creat un precedent.

Intr-un moment de intrerupere al partidei, ca urmare a accidentarii unor jucatori, tribuna rapidista se dezlantuie si incepe sa arunce cu obiecte in teren. Unul dintre obiecte il loveste pe arbitru in cap. Resimtindu-se vizibil, acesta se deplaseaza pe latura opusa a terenului pentru a cere organizatorilor sa ia masurile necesare pentru stoparea violentelor suporterilor. La statia de amplificare a stadionului se face apel de mai multe ori la calm. Dupa ce arbitrul si-a revenit din socul loviturii, se hotaraste sa reia partida, indreptandu-se hotarat spre locul faultului, de unde a pornit toata debandada. Un alt obiect ii zboara pe langa cap, moment in care arbitrul decide intreruperea definitiva a partidei. Jucatorii stelisti intreaba arbitrul daca partida este considerata incheiata si, in urma confirmarii, acestia se retrag la vestiare. Ce a urmat, s-a mediatizat pe larg.

Cateva precizari legate de afirmatiile diversilor oameni pe posturile de televiziune.

1. Arbitrul nu trebuia sa ia o astfel de decizie avand in vedere miza partidei. Adica cum? Arbitrul trebuie sa fie impartial, indiferent de mize, echipe, favoriti, simpatii. Cu atat mai buna a fost decizia, cu cat s-a luat intr-un context sensibil, pentru a se intelege odata ca fotbalul trebuie sa ramana la nivel de spectacol, indiferent de “greutatea” echipelor si de mizele puse in joc. O decizie transanta care imi da sperante ca arbitrajul romanesc incepe sa dea semne de profesionalism.

2. Arbitrul nu a asteptat trecerea a 3 minute din momentul autosesizarii si pana la fluierul final de intrerupere a meciului. Pai daca este sa dam drumul la cronometru, din momentul in care a fost lovit si pana la fluierul final, cred ca se aduna vreo 10 minute.

3. Arbitrul a simulat resimtirea de la lovitura intrucat a mers hotarat cativa pasi, apoi a inceput sa se vaite. Probabil ca multi nu stiu reactia organismului la o lovitura in moalele capului. Pe moment, datorita socului loviturii, organismul nu se resimte datorita reactiei inertiale. Abia dupa ce socul durerii trece, organismul reactioneaza, ajungandu-se chiar si la lesin. Intrebati pe cei care au suferit lovituri in moalele capului.

4. Jucatorii stelisti nu trebuiau sa paraseasca terenul. Sa fim seriosi. In momentul in care jucatorii intreaba arbitrul daca partida se considera incheiata, iar acesta confirma, ce trebuiau sa faca? Sa ramana pe teren sa-si primeasca si ei ratia de brichete in cap? Sigur, situatia le-a convenit, dar asta nu inseamna ca au procedat incorect, ca au fost lasi sau au dat dovada de nesportivitate. Orice echipa ar fi procedat la fel, preferand sa castige un meci fara sa-si pericliteze sanatatea sau, mai rau, sa-si intrerupa cariera sportiva datorita accidentarilor. Deci, decizia jucatorilor stelisti mi s-a parut una inteleapta.

5. Premeditare! Cel care a aruncat cu obiectul in arbitru a fost stelist. Unii chiar cred ca tot ce zboara se mananca. Pai daca obiectul care l-a lovit pe arbitru ar fi fost singurul aruncat, nu va dati seama ca gestul ar fi fost vazut de intreaga galerie rapidista, iar “agitatorul” ar fi fost linsat? Deci, nu ai cum sa te infiltrezi intr-o galerie adversa si sa vorbesti alta limba intrucat ti-o iei pe coaja. Nu s-a aruncat un singur obiect, ci nenumarate…chiar toti cei care au aruncat sa fie agitatori? Ironia sortii a fost ca unul dintre acele obiecte sa-l loveasca pe arbitrul intalnirii. Ce’t la vie. Acum platiti. Poate asa sa va descotorositi de huligani.

6. Minciuna frustranta! Jucatorii stelisti nu sunt sechestrati in vestiar. Pai, in momentul in care jucatori si o parte a staff-ului rapidist izbesc cu pumnii si picioarele in usa vestiarului si te ameninta, nelasandu-ti posibilitatea sa te deplasezi liber si nestingherit prin cladire, cum se numeste actul? Parca sechestrare. Iar pe langa sechestrare se mai aduga si actul de intimidare.

7. S-a creat un precedent periculos. Aiurea…este poate cel mai inspirat precedent care se putea intampla pe arena fotbalistica. In sfarsit, arbitrii vor avea curajul sa stopeze fenomenele huliganice din tribune si de pe teren. O partida fotbalistica nu este locul de intalnire al descreieratilor si teribilistilor. Este o oportunitate neasteptata pentru suporterii adevarati si pentru cluburile de fotbal pentru a-si face curatenie in gradinile proprii. No civilization, no game.

Pacat ca o echipa valoroasa are de pierdut din cauza huliganilor din tribune. Tributul platit nu este mic dar numai asa, sper, sa se trezeasca la realitate toti cei care pasesc pe un stadion. Si poate cel mai greu tribut ce se putea plati este accidentarea grava a lui Coman, victima colaterala, un portar de o valoare certa. Un rau necesar care sper sa readuca fair-play-ul in tribune si pe teren.

Intre doua salarii

Pentru marea majoritate a populatiei, a trai in Romania a devenit o aventura. Se traieste de la o zi la alta, intre doua salarii. Ziua de salariu s-a metamorfozat intr-o zi Sfanta, in care te purifici mental si psihic. Salariul, un Messia pe care majoritatea il asteapta ca pe o izbavire, ca pe o gura de oxigen, ca pe o speranta de mai bine.

Depindem de salariu. Pentru supravietuire, pentru decenta si subzistenta. Mi se pare infiorator ce se intampla acum cu muritorul de rand. Ceea ce nu a reusit sa distruga regimul comunist, distruge acum actuala guvernare…demnitatea, decenta, bucuria de a trai, stabilitatea financiara si linistea sufleteasca.

Este inadmisibil sa nu poti trai decent cu salariul mediu pe economie. Te bucuri cand primesti banii cuveniti pentru munca prestata si te ingrozesti cand vezi cum zboara milioanele la piata, prestari servicii si taxe. Preturile au scapat de sub control, crescand exponential la orice scrematura bursiera iar guvernul da din umeri grobian asistand cu indiferenta la convulsiile poporului pe care il conduce. Atata timp cat ei traiesc in lux, restul nu mai conteaza. Romania a devenit tara lui “scapa cine poate” si parvenitii si-au insusit atat de bine aceasta, contribuind voluntar si benevol la perfectionarea sintagmei.

Pe zi ce trece resimt tot mai acut bataia de joc a factorilor de decizie si indiferenta fata de contribuabilul de rand, cel care participa umil si silit la umflarea bugetelor statului si a unitatilor administrative.

Traind de la un salariu la altul, orice intarziere in virarea banilor nu poate decat sa ma dea peste cap. Si cand este vorba de zile de intarziere, totul se poate transforma intr-o tragedie atunci cand tavalugul termenelor scadente pentru multele taxe care ne sunt impuse cu forta ne izbesc in plina figura. Iar cei care trebuie sa vireze la timp banii pe cardurile salariatilor isi beau linistiti cafeaua in biroul opulent, comentand sarcastic: “La dracu’ si cu bugetarii astia…maine le viram banii, acum nu avem chef.” Iar unii dintre acesti bugetari clacheaza nervos tot asteptand banii cuveniti si recurg la gesturi disperate. Oricum, suicidul lor va fi bine camuflat intr-un colt de ziar,  astfel incat autorii morali responsabili pentru tragedie sa-l sara repede cu privirea.

La fel si cu grevele din sistemele de productie si prestari servicii. Putin ii intereseaza pe initiatori de repercursiunile acestor manifestatii de nemultumire asupra poporului, care nu are nici o treaba cu revendicarile, dar plateste constiincios serviciile oferite. Exista doar precedentul “victimelor colaterale” si atunci orice este permis. Astfel, conceptul de greva nu mai respecta scopul initial declarat, de a lovi doar in cei impotriva carora sunt indreptate nemultumirile, devenind arma de “distrugere in masa”, notiune condamnabila de toate forurile internationale.

Si atunci, la ce sa iti mai doresti sa traiesti in Romania ? Este clar ca nemultumirile poporului se cumuleaza cu fiecare zi de chin pe care este obligat sa o traiasca si, intr-un final apoteotic, basica va exploda. Nu-mi doresc sa vad iar colegi murindu-mi in brate. Vreau sa fiu departe, in alt colt linistit de lume, atunci cand populatia va iesi din nou in strada.

In fine, ce sa o mai lungesc. Momentan sunt happy…am ridicat salariul si astept sa treaca saptamana, intervalul de timp standard in care acesta imi va dispare subit din buzunar, ca intr-un numar de magie. Noi sa fim sanatosi…

Eraser

Simt ca am ajuns la o oarecare saturare virtuala. Sau poate doar mi-am gasit acea identitate cybernetica de care aveam nevoie. De fapt, de ce aveam nevoie atunci cand m-am aruncat cu capul inainte in acest spatiu virtual ? Probabil ca par de domeniul fantastic (iar pentru altii de-a dreptul hilare) motivele care m-au indreptat spre acest spatiu. Principalul motiv, cristalizat in lungi cautari, este unul banal: cunoasterea psihologiei umane. Sigur, am aflat prea putine, dar oricum mult mai mult decat stiam inainte de a accesa net-ul.

Am incercat destule site-uri, de orice factura, care au ramas, in final, doar amintiri. Unele s-au inchis, altele s-au “stricat” din punct de vedere moral iar cele mai multe sufera din punct de vedere calitativ. Sunt satul de comentarii belicoase sau care dovedesc o incultura crasa. Am inceput sa reactionez cu dezgust la hi-hi-urile omniprezente, ipocrizia, minciuna, intentiile ascunse oriunde ai posta. Nu am agreeat niciodata lupta pentru “functiile” administrative, barfa din private, insultele si mojicia de pe lobby, incrancenarea disputelor si amenintarile de orice factura.

Etapa virtuala anterioara, concretizata intr-un an de zile de postari, s-a derulat pe un site popular cu suficienta priza la “public” astfel incat sa se dezvolte monstruos, asemeni unei caracatite care isi intinde tentaculele dupa prada. Din pacate, datorita dezvoltarii exarcerbate, site-ul a scapat de sub controlul administratorilor astfel incat, la ora actuala, se indreapta clar spre anarhie. Nu am dorit sa mai particip la inca o implozie de abjectism, fapt pentru care am renuntat sa mai postez. Si intrucat nu imi doream ca si postarile mele sa fie manjite de mocirla mentala a teribilistilor (cat orgoliu din partea mea !), am inceput sa sterg din postari (acolo unde s-a putut si unde am considerat ca este cazul) si sa mut din textele personale. Asa a luat nastere acest blog.

De asemenea, am lichidat toate conturile vechi de pe site-urile pe care experimentam (acolo unde s-a putut). Restul conturilor le-am tras pe linie moarta si le-am golit de informatii. Sunt enervant de ordonat si nu ma simt bine daca sunt “imprastiat” cu fundul in zece luntrii. Nu mai am ce sa experimentez. M-am lamurit cum e si cu lumea aceasta virtuala. Am pastrat doar doua locatii virtuale. Blog-ul de fata si forum-ul pentru “socializare”.

Imi pare rau de cei cu care am avut ce discuta cu adevarat, dar sunt convins ca ne vom reintalni in cele doua locatii amintite. Cu ocazia aceasta ma lamuresc si eu cui ii face cu adevarat placere sa discute cu mine si alte concluzii ce deriva din aceasta.

Roade

O serie de studenti dificila. I-am preluat din anul 4 si am tras de ei pana in anul 5. Inca mai trag. Anul acesta vor absolvi. Nivel mediu de pregatire si un comportament care de multe ori a lasat de dorit. Isteti insa… Mi-am vazut de treaba cu incapatanare si am incercat sa le insuflu acea moralitate si respect pe care o astept de la toti absolventii. De asemenea, le-am oferit, in limita posibilitatilor dotationale ale institutiei de invatamant, acele informatii si aplicatii practice care sa le deschida drumul spre meseria ce si-au ales-o. Si mintea spre domeniul naval…

Astazi a fost momentul adevarului. Pentru mine in primul rand. Pentru profesionalismul sau incapacitatea de a preda la catedra. Intrucat se acrediteaza profilul la care predau, conform cerintelor de la Bologna, printre multele hartii si hartiute care trebuiesc intocmite, este nevoie si de parerea studentilor fata de materiile predate si fata de profesorii care ii indruma. Parere exprimata anonim si obiectiv, in chestionare de evaluare. Criteriile de apreciere, 10 la numar, urmaresc activitatea profesorilor si continutul orelor de pregatire. Exemplu: Cadrul didactic a avut un comportament academic fata de studenti si i-a tratat cu repect; Bibliografia recomandata si/sau materialele didactice elaborate de cadrul didactic ne ajuta sa intelegem mai bine problematica disciplinei. Notarea acestor criterii se face in intervalul 1 – 5 puncte, din care amintesc doar doua paliere: 1 pct. – Frustrant/Cu certitudine, un impact negativ; 5 pct. – Excelent/Foarte satisfacut/De exceptie/Un impact pozitiv puternic.

Trebuie sa recunosc ca am avut o oarecare strangere de inima, neavand un feedback real din partea studentilor in cei 2 ani de cand le predau si stiind cat de dificili sunt in a se conforma rigorilor unui sistem de invatamant. I-am rugat sa fie sinceri, obiectivi si sa noteze in conformitate cu realitatea, lasand la o parte orice simpatie sau antipatie fata de profesor si materia pe care acesta le-a predat-o. I-am lasat singuri in sala, pentru ca prezenta mea sa nu ii influenteze, apoi am plecat sa beau o cafea si sa fumez o tigara. Cand m-am intors, chestionarele completate si frumos aliniate, ma asteptau pe catedra. Le-am dus in birou, desi in momentul acela m-as fi napustit ca sa le analizez, dupa care am continuat linistit ora de curs.

Prins cu alte aspecte organizatorice, mult mai tarziu am ramas singur in birou si am putut sa rasfoiesc hartiile. Cu o medie generala de 4-5 puncte pe test, nu pot decat sa ma simt multumit si satisfacut. Orecum surprins, avand in vedere faptul ca mereu m-am subevaluat. Cine insa te poate “judeca” cel mai bine, daca nu beneficiarul real al muncii tale? Si cand ma gandesc ca toate acestea vor fi amintiri…

Astenie de primavara

Se simte iz de primavara. Incetul cu incetul, atmosfera se schimba. Lumea pare mult mai destinsa si tot mai multe zambete infloresc pe chipurile celor din jur. Razele soarelui incep sa incalzeasca atmosfera si natura da semne de revigorare. Cheful de viata revine sacadat, functie de starea meteorologica a zilelor care se perinda cu repeziciune.

Este perioada de an pe care o indragesc cel mai mult. Bucuria trairilor la vederea exploziei de lumina, caldura si culoare se succede cu pasele de melancolie. Zvacnirea la viata a naturii imi rascoleste amintirile, scotand la interval gandurile frumoase, stocate in sertarele prafuite ale mintii.

M-am nascut intr-o primavara tarzie, asa cum se intampla in creierul muntilor. Primii pasi. Primele cuvinte legate. Primele buchiseli. Primul roman. Primul eseu. Primul concert simfonic. Prima iubire. Prima scrisoare de dragoste. Despartiri. Impacari. Decizii care mi-au schimbat viata. Juramantul de unire. Conceperea primului copil. Nasterea celui de-al doilea copil. Curatirea spirituala. Schimbari profesionale. Finalizare proiecte. Oboseala. Inertie. Melancolie. Blegeala. Hormoni.

Si toate acestea, odata cu renasterea naturii. Cum sa nu te apuce astenia de primavara ?

Fenomenul Ultras

Evident ca exista, este o prezenta reala la orice meci din campionat. Si asa cum se obisnuieste la orice import de mentalitate occidentala, mioriticii nostri balcanici au copiat ce putea fi mai rau…latura violenta a fenomenului.

Sigur, despre Ultrasii cu traditie, numai de bine. Exista galerii fantastice (si nu neaparat numeroase) care, cu maiestrie, completeaza spectacolul fotbalistic din teren. Numai ascultand imnurile acestora si te indragostesti iremediabil de fenomenul in sine. Cu adevarat, o astfel de galerie devine al 12-lea jucator.

Foarte categoric, cineva incearca sa-mi inoculeze ideea de drepturi incalcate. Drepturile Ultrasilor…Ce drepturi, insa, ar putea avea platitorul de bilet, decat acela de a ocupa un loc in tribuna, de a incuraja sau descuraja (intr-o maniera decenta) si de a nu perturba bunul mers al partidei din teren?

Sustinerea unei echipe tine de voluntarism. Iar munca voluntara nu presupune plata pentru “serviciile” oferite. Si daca nu exista un stimulent financiar, nu exista nici “drepturi”.

Este invocat faptul ca Ultrasii nu sunt ascultati, ca nu li se rezolva nemultumirile legate de o anumita conducere sau de un anumit format al echipei. Sunt Ultrasii actionari ai Clubului, scot ei bani din buzunari pentru echipa astfel incat cuvantul lor sa conteze?

De asemenea, o alta suferinta a Ultrasilor este interzicerea de a introduce pe stadion accesoriile necesare desfasurarii spectacolului lor: pancarte, steaguri, petarde care pot produce vatamare corporala. Cati dintre spectatori, insa, trebuie sa ajunga la spital sau la morga, pentru a se intelege ca aceasta masura nu este una abuziva?

Ii respect pe acei Ultrasi care isi vad strict de spectacolul lor, si pe care ii compatimesc ca sunt tinuti din scurt, alaturi de mai marea sau mai mica gloata dezlantuita in accese de violenta verbala si fizica.

Am fost la o finala de Cupa in Bucuresti. Se intampla prin ’88-’89..nu imi mai amintesc exact. Finala a fost larg mediatizata si nu datorita spectacolului fotbalistic (care oricum a fost nul), ci datorita violentelor. Si poate ca iar as fi zis, sictirit, ca nu are media subiecte de disecat si aduce din nou in prim plan scandaluri, ca astea oricum se “vand”, in orice conditii si in orice context, daca nu m-as fi aflat accidental, in mijlocul evenimentelor. Am avut nesansa sa ma aflu, pentru cateva statii, in acelasi vagon de metrou cu “nucleul” uneia dintre galerii. De asa zisii Ultrasi era vorba, ca urlau de zor “Ultras! Ultras!” in acompaniamentul intregului arsenal aflat la dispozitie si neinterzis la vremea respectiva. In decurs de 2-3 statii de metrou, intreg compartimentul a fost devastat iar vagonul scrasnea din toate incheieturile, la un pas de a sari de pe sine in siajul periculos al masei de tineri care se buscula dintr-o parte in alta. Numai Providenta a facut sa scap pana in Unirii de un linsaj ca la carte, intrucat am indraznit sa ripostez la sicanele gloatei respective, ce atenta la amica care ma insotea. Din fericire pentru noi, rivalii au dat nas in nas in statia de metrou Piata Unirii, astfel incat ne-au lasat balta si s-au napustit ca ulii pe peron. Ce a urmat, sigur a fost prezentat de media.

Si atunci, ce anume face diferenta intre “Ultrasii” mioritici si celebrii Hooligans, cand si unii si altii fac din violenta o “arta”?