Lumina din Lumina

Iz de Sărbătoare. Doar izul. Sărbătoarea sufletului, a spiritului, a spovedaniei, a conştiinţei, a pertinenţei, a împăcării cu sine, a iertării nu sunt decât flash-uri demagogice în gurile celor care proslăvesc ortodoxismul. Preoţii mult prea îmbuibaţi pentru a mai încăpea pe uşă, bat parohia în lung şi-n lat, gâfâind greoi datorită osânzei care le schimonoseşte grotesc cele 2-3 burţi şi guşi proprietate personală şi guiţând sacadat “Doamne Miluieşte”. O nouă metodă sigură şi legală de cerşit împământenită pe spinarea Mântuitorului. Sigur că nu am deschis uşa apartamentului.

Sunt un păcătos, ştiu, dar unul care încă mai ţine cu dinţii de ultimele fărâme de conştiinţă spirituală, bastionul de căpătâi al creştinismului: Învierea Domnului.

Demenţa socială capătă valenţe apocaliptice în preajma fiecărei sărbători creştine. Bătrânii se calcă în picioare pentru a smulge rapace pomana electorală. Îşi strâng la piept cu disperare sacoşele electorale şi se îmbrâncesc pentru ieşi din dezorganizata grămada liberă şi a ajunge mai repede acasă cu trofeul mult râvnit.

Aleşii neamului, cu gândul la mieii care îi aşteaptă în portbagajul maşinii îşi dau ochii peste cap şi iau o mină spăşită invitând lumea la purificare sufletească.

Lumea, gospodară, ia cu asalt fiecare mall, curăţind ca lăcustele raft după raft. Înjurături, nervi, insulte, gesturi obscene, violenţe fizice. Şi, după ce o comit, gospodarii îşi fac cruce şi scrâşnesc din dinţi un repezit „Doamne, iartă-mă”.

Şi da, dacă este post, măcar acasă te supui rigorilor culinare. Până apuci să ieşi în lume unde, fără nici o tresărire emoţională, te îmbuibi în restaurante selecte şi la chefuri de serviciu.

Călugării, măicuţele, slujitori ai Bisericii au apărut ca ciupercile după ploaie pe la colţuri de stradă cerşind bunăvoinţa trecătorilor: “Ajutaţi-ne…E Săptămâna Mare şi vă bate Dumnezeu”. Asemeni cerşetorilor care au început să roiască şi ei prin zonele aglomerate ale oraşului.

Traficul a devenit supraponderal. Timpul de deplasare între două puncte ale oraşului s-a dublat. Claxoane, accidente, nervi, ură, jigniri, insulte. “Futu-te-n gură de boschetar!…Doamne iartă-mă”. Unora poate chiar le face plăcere felaţia.

În noaptea de Înviere voi fi prezent la biserică împreună cu familia. Voi merge doar pentru a lua lumină. Nu-şi are sens să pierd vremea printre enoriaşii trăznind a băutură şi asaltat sonor de acordurile, deja consacrate, ale lui Guţă şi ale Minunatului Copil.

Şi peste toate acestea s-a năpustit o furtună de praf ca şi cum o mână nevăzută ar dori să îngroape în colb toate abjecţiile unei naţii mult prea interesată de materialismul unei vieţi personale deplorabile.

Hristos a Înviat !

Sărbători Pascale liniştite tuturor celor care mă citesc.

Enigmatici şi cuminţi

Mi-aş fi dorit să salut sosirea, cu adevărat, a primăverii printr-un post revigorant, plin de sevă şi culoare, asemeni naturii care a reînviat precum păsărea Phoenix. Din păcate, din punct de vedere psihic, se pare că cenuşa se depune în continuare lipsindu-mi sufletul de căldura şi lumina soarelui. Bucuriile şi desfătările primăverii se nasc cu greutate, printre sloiurile existenţiale. Fiecare zâmbet, fiecare desfătare a simţurilor sunt automat umbrite de tenebrele vieţii, amintindu-mi în permanenţă că nu sunt decât un muritor pe drumul Golgotei.

Ieri m-am bucurat şi m-am întristat deopotrivă. M-am bucurat pentru licărul de fericire din ochii Mariei când şi-a îmbrăţişat păpuşa pe care i-am oferit-o cadou de ziua ei. M-am întristat pentru lacrimile lui Andrei, care şi-ar fi dorit şi el o jucărie. Am gafat-o în stilu-mi caracteristic şi am mai învăţat încă o lecţie în ceea ce priveşte sufletul, reacţiile, aşteptările şi năzuinţele copiilor.

Telefonul primit de dimineaţă, când încă eram năuc de somn, nu putea decât să-mi lase acel gust amar specific neputinţei în faţa efemerului. Totul este trecător şi supus aceluiaşi destin imbatabil. “Nănaşa”, aşa cum îi ziceam pe când, copil fiind, îmi petreceam vacanţele pe prundişul Moldovei a fost şi mamă şi bunică pentru toată liota de nepoţi. Rămas fără bunici, la o vârstă destul de fragedă, găseam în sora mamei tărâmul de poveste după care tânjeşte fiecare dintre noi. Vorba domoală, poveştile la gura sobei, sfaturile bătrâneşti, dojana şi încurajările le sorbeam cu toată fiinţa mea, avidă după frumuseţe şi inocenţă. Încerc să mi-o amintesc cum arăta în urmă cu ani de zile, de când nu am mai vizitat-o şi mă gândesc cu tristeţe la ce voi găsi, peste câteva zile, atunci când o voi conduce-o pe ultimul drum. Nu sunt pregătit încă să asist cum un întreg imperiu de poveste se surpă sub bolovanii de pământ şi cum Paradisul copilăriei îşi închide porţile, odată cu trecerea în nefiinţă a ultimului reprezentant de basm. Nu ştiu cum voi reacţiona în faţa inevitabilului dar, un lucru este cert: trebuie să fiu acolo.

Odată cu acest eveniment trist, aşteptat de altfel dar cu atât mai dureros cu cât m-a luat pe nepregătite, peisajul de vis de la poalele munţilor şi sentimentul de siguranţă că toată copilăria mea o pot regăsi oricând în fiecare potecă bătută, în fiecare frunză de pom, în fiecare piatră de la fântână devin amintiri. Locul acesta minunat a existat şi s-a perpetuat în inima mea şi a celorlalţi din familie atâta timp cât a trăit “nănaşa”, inima şi motorul tuturor. Mai departe, praful şi pulberea se va alege de toate şi de toţi, fiecare urmând a se risipi în toate colţurile lumii. Odihneşte-te în Pace. Dumnezeu să te Ierte.