Enigmatici şi cuminţi

Mi-aş fi dorit să salut sosirea, cu adevărat, a primăverii printr-un post revigorant, plin de sevă şi culoare, asemeni naturii care a reînviat precum păsărea Phoenix. Din păcate, din punct de vedere psihic, se pare că cenuşa se depune în continuare lipsindu-mi sufletul de căldura şi lumina soarelui. Bucuriile şi desfătările primăverii se nasc cu greutate, printre sloiurile existenţiale. Fiecare zâmbet, fiecare desfătare a simţurilor sunt automat umbrite de tenebrele vieţii, amintindu-mi în permanenţă că nu sunt decât un muritor pe drumul Golgotei.

Ieri m-am bucurat şi m-am întristat deopotrivă. M-am bucurat pentru licărul de fericire din ochii Mariei când şi-a îmbrăţişat păpuşa pe care i-am oferit-o cadou de ziua ei. M-am întristat pentru lacrimile lui Andrei, care şi-ar fi dorit şi el o jucărie. Am gafat-o în stilu-mi caracteristic şi am mai învăţat încă o lecţie în ceea ce priveşte sufletul, reacţiile, aşteptările şi năzuinţele copiilor.

Telefonul primit de dimineaţă, când încă eram năuc de somn, nu putea decât să-mi lase acel gust amar specific neputinţei în faţa efemerului. Totul este trecător şi supus aceluiaşi destin imbatabil. “Nănaşa”, aşa cum îi ziceam pe când, copil fiind, îmi petreceam vacanţele pe prundişul Moldovei a fost şi mamă şi bunică pentru toată liota de nepoţi. Rămas fără bunici, la o vârstă destul de fragedă, găseam în sora mamei tărâmul de poveste după care tânjeşte fiecare dintre noi. Vorba domoală, poveştile la gura sobei, sfaturile bătrâneşti, dojana şi încurajările le sorbeam cu toată fiinţa mea, avidă după frumuseţe şi inocenţă. Încerc să mi-o amintesc cum arăta în urmă cu ani de zile, de când nu am mai vizitat-o şi mă gândesc cu tristeţe la ce voi găsi, peste câteva zile, atunci când o voi conduce-o pe ultimul drum. Nu sunt pregătit încă să asist cum un întreg imperiu de poveste se surpă sub bolovanii de pământ şi cum Paradisul copilăriei îşi închide porţile, odată cu trecerea în nefiinţă a ultimului reprezentant de basm. Nu ştiu cum voi reacţiona în faţa inevitabilului dar, un lucru este cert: trebuie să fiu acolo.

Odată cu acest eveniment trist, aşteptat de altfel dar cu atât mai dureros cu cât m-a luat pe nepregătite, peisajul de vis de la poalele munţilor şi sentimentul de siguranţă că toată copilăria mea o pot regăsi oricând în fiecare potecă bătută, în fiecare frunză de pom, în fiecare piatră de la fântână devin amintiri. Locul acesta minunat a existat şi s-a perpetuat în inima mea şi a celorlalţi din familie atâta timp cât a trăit “nănaşa”, inima şi motorul tuturor. Mai departe, praful şi pulberea se va alege de toate şi de toţi, fiecare urmând a se risipi în toate colţurile lumii. Odihneşte-te în Pace. Dumnezeu să te Ierte.