Mi-aş fi dorit să salut sosirea, cu adevărat, a primăverii printr-un post revigorant, plin de sevă şi culoare, asemeni naturii care a reînviat precum păsărea Phoenix. Din păcate, din punct de vedere psihic, se pare că cenuşa se depune în continuare lipsindu-mi sufletul de căldura şi lumina soarelui. Bucuriile şi desfătările primăverii se nasc cu greutate, printre sloiurile existenţiale. Fiecare zâmbet, fiecare desfătare a simţurilor sunt automat umbrite de tenebrele vieţii, amintindu-mi în permanenţă că nu sunt decât un muritor pe drumul Golgotei.
Ieri m-am bucurat şi m-am întristat deopotrivă. M-am bucurat pentru licărul de fericire din ochii Mariei când şi-a îmbrăţişat păpuşa pe care i-am oferit-o cadou de ziua ei. M-am întristat pentru lacrimile lui Andrei, care şi-ar fi dorit şi el o jucărie. Am gafat-o în stilu-mi caracteristic şi am mai învăţat încă o lecţie în ceea ce priveşte sufletul, reacţiile, aşteptările şi năzuinţele copiilor.
Telefonul primit de dimineaţă, când încă eram năuc de somn, nu putea decât să-mi lase acel gust amar specific neputinţei în faţa efemerului. Totul este trecător şi supus aceluiaşi destin imbatabil. “Nănaşa”, aşa cum îi ziceam pe când, copil fiind, îmi petreceam vacanţele pe prundişul Moldovei a fost şi mamă şi bunică pentru toată liota de nepoţi. Rămas fără bunici, la o vârstă destul de fragedă, găseam în sora mamei tărâmul de poveste după care tânjeşte fiecare dintre noi. Vorba domoală, poveştile la gura sobei, sfaturile bătrâneşti, dojana şi încurajările le sorbeam cu toată fiinţa mea, avidă după frumuseţe şi inocenţă. Încerc să mi-o amintesc cum arăta în urmă cu ani de zile, de când nu am mai vizitat-o şi mă gândesc cu tristeţe la ce voi găsi, peste câteva zile, atunci când o voi conduce-o pe ultimul drum. Nu sunt pregătit încă să asist cum un întreg imperiu de poveste se surpă sub bolovanii de pământ şi cum Paradisul copilăriei îşi închide porţile, odată cu trecerea în nefiinţă a ultimului reprezentant de basm. Nu ştiu cum voi reacţiona în faţa inevitabilului dar, un lucru este cert: trebuie să fiu acolo.
Odată cu acest eveniment trist, aşteptat de altfel dar cu atât mai dureros cu cât m-a luat pe nepregătite, peisajul de vis de la poalele munţilor şi sentimentul de siguranţă că toată copilăria mea o pot regăsi oricând în fiecare potecă bătută, în fiecare frunză de pom, în fiecare piatră de la fântână devin amintiri. Locul acesta minunat a existat şi s-a perpetuat în inima mea şi a celorlalţi din familie atâta timp cât a trăit “nănaşa”, inima şi motorul tuturor. Mai departe, praful şi pulberea se va alege de toate şi de toţi, fiecare urmând a se risipi în toate colţurile lumii. Odihneşte-te în Pace. Dumnezeu să te Ierte.
aprilie 10, 2008 la 2:51 am |
ce să spun.
mai bine n-aş spune.
mie mi-a murit doar o străbunică, tot de la sat, sireaca.
la îngropare, am plâns oleacă, n-am înţeles prea multe, copil fiind, am tânjit după locurile fericite prin care alergasem nu cu mulţi ani înainte.
ş-apoi ceva s-a schimbat în mine. locurile alea nu le-am revăzut de ani, probabil nici nu le voi mai vedea vreodată, interese meschine au distrus casa. dar a rămas un ceva. spiritul satului, care dăinuie. ori pe unde m-aş duce, în orice sătuc sau cotlon uitat, sunt ca acasă. drumurile tainice ale localnicilor nu le ştiu, dar le pot învăţa. pluteşte doar acel aer de veşnicie, de mister, de magie, de ţesătură subtilă. avea dreptate Blaga că eternitatea s-a născut la sat.
e dureros că ne amintim de toate astea doar arareori, şi de obicei la dispariţia unei rude. Dumnezeu să ne ierte.
aprilie 14, 2008 la 2:34 pm |
O sa te surprinda poate, daca o sa-ti spun care cred eu ca este imaginea care imi va ramane, din tot acest ultim episod cu “coana moasa”…
In seara de priveghi de dinaintea inmormantarii, atunci cand am reusit sa ne-adunam de pe drumuri toti cei care am reusit sa fim acolo, dupa depasirea momentului firesc de stanjeneala, a fost o clipa cand atmosfera s-a destins intr-un mod pentru mine oarecum surprinzator. Cred ca s-a si zambit un pic, chiar daca poate doar din coltul gurii, in orice caz conversatia s-a inviorat, si cei de fata pareau chiar bucurosi sa se revada. Cred ca s-au schimbat si doua trei replici mai in gluma, totul parea parca sa semene un pic cu momentele acelea din copilarie, care mie mi-au ramas in suflet pentru totdeauna, cand vara se-ntalneau “cei mari” din familie acolo, in acelasi loc, si-n care eu stateam cu genunchii la gura, pitit pe dupa soba, ascultand fascinat istoriile care incepeau sa se depene intre ei pana tarziu, in noapte. Si-ntre toti cei de fata, cuminte si doar ascultand de data asta, statea ‘nasa, la fel de prezenta ca toti cei din jur, si cu siguranta mai bucuroasa decat toti la un loc. Cred ca a fost prima oara cand, altfel parca decat pana acum, am inteles un pic ce vrea sa-nsemne acel atat de des repetat “moartea face parte din viata”…
Daca la inmormantarea lui nenea Gheorghita din vara trecuta, am trait un obsedant sentiment de absenta, stand acolo langa sicriul lui (“nu este aici unchiul, ci in cu totul alta parte” imi rasuna fara-ntrerupere in minte!…) de data asta am trait un la fel de viu sentiment de prezenta, simtind-o pe ‘nasa acolo, cu noi, la fel ca-ntotdeauna. Si cum va ramane , intr-un anume fel, pentru totdeauna…
aprilie 15, 2008 la 9:39 am |
Nu stiu cum sa dau reply prin “Quote”. Nu-i bai…o luam babeste.
daimon
Nu numai eternitatea s-a nascut la sat, ci si libertatea spiritului. Cine nu a trait, chiar si pentru cateva zile intr-un sat romanesc, nu stie ce este cu adevarat libertatea…a spiritului, a trupului, a mintii, a simturilor. La sat este o cu totul alta lume decat cea inghesuita printre cutiile de beton. Iar trairile, imaginile, spiritul raman pe vecie inscriptionate in mintea calatorului.
Narcis
Nu ma surprinde. Acelasi sentiment l-am trait si eu. Priveghiul si inmormantarea mi s-au parut atat de firesti, familiare, cotidiene incat am trait bizarul sentiment ca suntem la o intrunire de familie la care, nanasa era doar un pic ostenita si dormea pe catafalc.
Si nu imi pot scoate din minte vorbele parintelui: “Omului nu ii este frica de moarte, ci doar de vesnicia ei”.