Cineva vs. Ceva

Biblia, în sine, este o metaforă. Nimic din ce este scris acolo nu ar trebui înţeles la modul literar. Orice slovă, orice verset ascunde altceva decât ceea ce pare la prima citire. Întreaga scriere este duală, o invitaţie la alegere între două faţete ale aceleiaşi probleme: Alfa şi Omega, Viaţă şi Moarte, Teamă şi Iubire, Bine şi Rău, Decădere şi Înălţare, Material şi Spiritual, Fericire şi Durere, Împlinire şi Dezamăgire, Răsplată şi Pedeapsă, Alb şi Negru, Acţiune şi Reacţiune, Alegere şi Consecinţă.

Jertfa Christică (de altfel, punctul central al Bibliei, centrul ei gravitaţional) este o metaforă. Cheia prin care poate fi înţeleasă Biblia. Interpretarea unor curente religioase nu mă satisface, după cum şi personalizarea divinităţii nu mă poate convinge. „Isus a murit pentru noi şi noi trebuie să-I fim datori”. Pentru ce această îndatorare faţă de cineva ? Mai mult, de ce să mă simt dator când nu eu am decis naşterea mea ? Şi mergând mai departe…dacă altcineva decide în locul meu, înseamnă că este şi responsabil pentru evoluţia mea. Deci balanţa „datoriei” se înclină în direcţia cealaltă.

Iar prin această personalizare a divinităţii, în numele acestui cineva, s-au iscat adevărate războaie ideologice.

Privind metaforic jertfirea lui Isus pe Cruce, se poate ajunge la concluzia că întreaga Biblie nu este decât o cale, o direcţie sugerată pentru evoluţia spirituală a omului. Nu ştiu dacă şi singura. Altfel zis, dacă vrei să evoluezi spiritual (numai dacă vrei), fizicul (cu toate sentimentele pe care le poate percepe) trebuie să sufere. Altfel, nu ai cum să distingi Binele de Rău. Nu poţi emite o concluzie corectă, viabilă, decât în baza a două elemente antagonice în funcţie de care să faci comparaţii.

Deci, poate fi vorba de ceva, un stil de viaţă, o mentalitate, o cale, un sfat, o concluzie finală şi globală, emisă (poate) de cei încercaţi de viaţă, care au atins senectutea înţelepciunii. Cale pe care poţi păşi sau nu. Alegerea îţi aparţine.

Miasme şi Miresme

Stăm prost la capitolul igienă corporală. Şi acest lucru este evident mai ales pe timp de vară, într-un autobuz supraaglomerat.

Azi mi-a venit să vomit de la un puternic miros de transpiraţie emanat de un trup nespălat, poate de zile. Trăsnea, puţea înfiorător, emana un iz atât de greu de suportat încât, până şi eu care am aproape în permanenţă nasul înfundat, am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. Culmea ironiei este faptul că „domnul” în cauză, după cum era îmbrăcat, părea din „familie bună”. Am coborât urgent la prima staţie şi mi-am continuat drumul pe jos.

Nu haina face pe om. Şi aici nu mă refer strict la vestimentaţie. Pe om îl poţi intui de cum deschide gura să vorbească. Degeaba eşti îmbrăcat cu haine de firmă dacă nu reuşeşti să legi o frază corectă din punct de vedere gramatical.

La fel şi în privinţa miresmelor. Un parfum, un deodorat trebuie utilizate cu moderaţie. Ele sunt utile şi au rolul lor bine definit. Dacă îţi torni, însă, tot conţinutul recipientului pe corp şi pe haine, deja devine deranjant. Mai mult, oferă celor din jur dubii în ceea ce priveşte moralitatea sau integritatea celui în cauză.

Suntem o naţiune a extremelor. Nu ne găsim nicicum o cale de mijloc. Ori prea bogaţi, ori prea săraci. Prea frumoşi sau prea urâţi. Prea curaţi sau prea murdari. Prea plini de noi sau prea dezamăgiţi. Învingători sau învinşi. Prea isteţi sau prea proşti. Genii sau handicapaţi mintal. Buni sau răi.

Stratificarea socială este evidentă. Nu mai există clasă de mijloc. Condiţiile sociale nu-ţi permit să ocupi o poziţie de mijloc. Pici ori într-o extremă, ori în alta. Ce este rău, este faptul că stratificarea socială este piramidală. Vârful se înalţă şi se subţiază tot mai mult, în timp ce baza se lăţeşte şi se măreşte îngrijorător. Undeva se va produce ruptura iar vârful nu va mai fi susţinut de un trup sănătos şi solid. Când se va întâmpla acest lucru, nu ştiu şi nici nu-mi doresc să aflu pe pielea mea.

Fazele Lunii

Tot ce este posibil ca starea noastră psihică să depindă şi de fazele lunii. Studii elaborate demonstrează pe larg acest aspect.

Dacă azi noapte luna a fost descoperită în proporţie de 73% şi toate mi s-au părut cu fundul în sus, încă de la trezire, mă întreb ce ravagii psihice a produs aspectul lunii în urmă cu ceva zile, atunci când procentul a fost de 99%.

Înjurături in uşa autobuzului, îmbrânceli, nervi, agresări fizice şi verbale. O ţigancă îşi ridică fusta şi îşi arată fundul zbârcit (ştiaţi că ţigăncile nu poartă lenjerie intimă?) pasagerilor care au apostrofat-o pentru igiena corporală precară.

Un cetăţean aleargă dezordonat pe trotuar, cu mâinile ridicate în sus, bolborosind răguşit profeţii apocaliptice.

Un om al străzi, cu căştile de la Ipod (nou-nouţ !) în urechi vorbeşte în gura mare cu Serviciile Secrete. Primeşte indicaţii preţioase şi supraveghează cu ochi de vultur tot ce mişcă în jurul lui.

Semafoarele nu mai funcţionează (probabil de la caniculă) astfel încât, în intersecţii, şoferii exersează tăiatul drumului partenerilor din trafic. Scrâşnete de frână, cuvinte grele aruncate prin geamurile larg deschise al portierelor, tamponări uşoare. Cozile de maşini încep să se lungească asemeni râmei din jocul pentru PC. Iar căldura în autovehicule creşte-creşte şi transpiraţia curge şiroaie.

O busculadă umană şi un puşti zdrenţuros ţâşneşte ca din puşcă cu poşeta la piept. Degeaba aleargă oamenii după el. Este prea sprinten, chiar şi la peste 30 grade în atmosferă, pentru gloata urmăritoare.

Trecerile pentru pietoni nu mai sunt sigure. Bolizii de fier încinşi la peste (70-80) de grade, se înfig în marcajul alb fără jenă, determinându-i pe pietoni să sară asemeni popicelor de bowling.

Iar eu aştept să se facă ora ca să plec din nou în trafic. Ca simplu călător. Când altcineva te poartă la destinaţie e şi normal să-ţi sară în ochi detalii cotidiene. Unele picante, altele banale şi cele mai multe de o normalitate şi simplitate dezarmantă.

Trăim în cotidianul românesc şi zău dacă ai timp să te plictiseşti.

Inconştienţa ucide

Din start recomand celor cu probleme cardiace, si mai ales minorilor, sa evite urmatorul videoclip (preluat de pe FamousWhy). Nu este vorba de sex, nuduri, expresii licenţioase, ci de o atrocitate, o crimă.

Am vizionat documentare privind atrocităţile comunismului şi ale nazismului, am cochetat cu moartea, am ţinut în braţe muribunzi, dar situaţia de acum parcă m-a copleşit mai mult ca oricând. De ce? Întrucât se întâmplă în timpul nostru, într-o ţară cu pretenţii de superputere, în secolul în care se presupune că omul este emancipat, educat şi, mai ales, evoluat.

Dar ce să mă mai mire? Cad bătrâni pe stradă şi nimeni nu le sare în ajutor. Cerşesc pe la colţ de stradă pentru un codru de pâine şi trecătorii îi agresează fizic sau, în cel mai fericit caz, devin ţinta ironiilor, miştourilor şi a băşcăliei.

Copiii sunt maltrataţi, abuzaţi, exploataţi ori vânduţi şi nimeni nu schiţează un gest pentru a-i smulge din mâna fiarelor cu chip de om.

Femeile devin monedă de schimb pentru obţinerea avantajelor materiale şi poziţionale, ori a bunăvoinţei şi anulării datoriilor. Jucării sexuale sau servitoare în casă.

Ce ar mai fi de zis ? Cu ceva timp în urmă am asistat la o altă scenă de coşmar. În relativ liniştitul cartier muncitoresc în care locuiesc, în blocul de vis-a-vis în care vezi totul ca în palmă (după ce Primăria a retezat mai bine de jumătate de stat toţi copacii - operaţiunea „toaletare vegetaţie”). Copilul rotofei şi bucălat de nici doi ani, cocoţat pe cadrul geamului bucătăriei, aplecându-se tot mai mult peste pervaz pentru a urmări doi guguştiuci ce se hârjoneau. Şi în acest timp, familia se cinstea de mama focului în sufragerie pe muzică ţigănească şi în clinchet de pahare. Degeaba am ţipat ca disperatul din balcon, în speranţa că vocea va acoperi vacarmul din apartamentul vecin. Nimeni nu mă auzea…Când am fost la un pas de a o rupe la fugă pe scări, pentru a ajunge sub locul în care se afla copilul pentru a-i atenua măcar căderea, s-a întâmplat şi minunea. Mama degenerată (că altfel nu-i pot zice) a apărut din senin şi şi-a prins copilul de turul pantalonilor. Da…m-am rugat în momentele acelea. Cu disperare, cu ardoare, cu credinţă. M-am rugat pentru viaţa copilului. Nu cred în coincidenţe. Poate a fost doar o întâmplare fericită ori voinţa lui Dumnezeu.

Probabil că vorbesc cu păcat dar în astfel de situaţii, zău dacă nu aş vota cu ochii închişi reintroducerea pedepsei cu moartea.

Linie şi de la capăt

S-a mai încheiat un an universitar. După susţinerea ultimului colocviu (practica de specialitate), studenţii sunt oficial în vacanţă. Nu şi multe dintre cadrele didactice. Ele continuă să lucreze pentru studenţi. Urmează doar sesiunea de admitere de vară. Apoi vor continua să lucreze pentru ele, pentru dezvoltarea profesională proprie: cursuri de vară, cursuri de instruire profesională, conferinţe, simpozioane, publicare de articole şi cărţi. Spre toamnă, iar vor lucra pentru studenţi: upgradare materiale de curs şi laborator, elaborarea de materiale noi, îmbunătăţirea bazei materiale. Apoi sesiunea de admitere de toamnă, respectiv sesiunea de restanţe. Şi va începe un nou an universitar, iar unele cadrele didactice vor fi mai obosite decât au fost la începutul verii. Dar asta nu trebuie să se resimtă la nivelul studenţilor. Profesorul trebuie să fie în permanenţă în formă, inepuizabil şi disponibil oricând, în orice condiţii, celor pe care îi îndrumă. Că aşa-i în învăţământ.

Nu, nu mă plâng…prezint doar o stare de fapt pentru cei care au impresia că învăţământul este un loc de muncă călduţ, plin numai de avantaje. Şi aş fi ipocrit să susţin că toate cadrele didactice gândesc şi acţionează astfel. Sunt destui cei care îngroaşă balastul profesoral şi nu mă voi sfii niciodată să îi arăt cu degetul.

Am tras linie la anul universitar curent şi ce am constatat ? Roadele muncii depuse încep să se vadă. Destul de greu, lent, inerţial dar important este că apar. Seriile actuale de studenţi sunt o idee mai bune decât precedentele. Semn că auto-trierea începe să lucreze.

Semnele venite din exterior privitoare la interesul pentru specializarea la care predau, încep să se înmulţească, tot mai multe firme de profil interesându-se de studenţii noştri. Apare concurenţa şi asta nu poate fi decât de bun augur, firmele beneficiare trebuind să se implice mult mai serios în procesul de pregătire profesională: atât în ceea ce priveşte calitatea viitorului inginer, dotarea necesară instruirii acestuia şi, nu în ultimul rând, susţinerea financiară.

Faptul că absolvenţii pregătiţi de noi ajung tot mai des în structurile de conducere ale firmelor beneficiare nu poate decât să ne bucure. Înseamnă că începem să devenim competitivi.

Las la urmă aspectul sentimental. Tot mai mulţi absolvenţi mă caută, periodic, pentru a-mi mulţumi. Sau pur şi simplu pentru a mă întreba de sănătate. Pentru mine, personal, este satisfacţia profesională supremă. Înseamnă că am reuşit să pătrund în inima lor, ceea ce presupune faptul că îmi fac meseria cu pasiune şi cu simţ de răspundere. Este atât de greu să pătrunzi dincolo de pojghiţa aparenţei, să citeşti exact sufletul celui din faţa ta, dar şi când reuşeşti, răsplata este pe măsură.

Dragi studenţi, vă doresc vacanţă plăcută. Să ne revedem sănătoşi în următorul an universitar.

La răscruce de drumuri

În fond şi la urma urmei, cine a pus problema, nu a gândit greşit. Ce ne mai trebuie educaţie în ziua de astăzi, într-o ţară care este, când nimeni nu mai dă doi bani pe educaţia tinerilor ?

Nu de un bagaj educativ-informaţional complet şi bine pus la punct ai nevoie ca să supravieţuieşti, ci de relaţii, bani, tupeu şi indiferenţă faţă de cel de lângă tine. Pe angajator nu îl interesează din câţi clasici poţi cita cu ochii închişi şi nici cât de bine cunoşti geografia mondială sau câte calcule matematice complexe poţi rezolva în minte. Angajatorului trebuie să-i aduci profit. Şi atât. Economia românească, mentalitatea, mediul social nu sunt încă pregătite pentru a transforma locul de muncă într-o a doua familie.

Şi zău dacă nu susţin acest punct de vedere, în pofida faptului că sunt în interiorul sistemului. Învăţământul ar trebui să fie opţional. Cine doreşte cu adevărat, învaţă. Cine nu, liber ca pasărea cerului. E nevoie de oameni dibaci care să învârtă cu lopata potenţialele grămezi de bani.

Bacalaureatul din acest an este dovada vie a faptului că învăţământul românesc este inutil în varianta actuală. Nu voi ţine partea nici profesorilor şi nici elevilor. Degradarea sistemului de valori este reciproc valabilă. Atât unii, cât şi alţii pretind sau dau, benevol ori constrânşi.

Nu-şi are sens să aduc argumente pro sau contra fenomenului de corupţie care s-a extins ca o caracatiţă în întreg sistemul. S-au scris tone de materiale. Doar o remarcă îmi permit: atât profesorii, cât şi elevii sunt vinovaţi pentru escaladarea fenomenului. În egală măsură.

Ce este de făcut ? Este clar că sistemul actual de învăţământ nu mai reprezintă o soluţie viabilă. După cum ziceam mai sus, învăţământul nu ar trebui să mai fie obligatoriu. Se poate păstra, eventual, un stadiu primar de pregătire, în care să înveţi să citeşti şi să socoteşti. Restul studiilor ar trebui să fie opţionale. Cine doreşte cu adevărat să îşi aprofundeze studiile, sigur o va face cu conştiinciozitate, iar numărul elevilor problemă va scade substanţial. De asemenea, reducându-se numărul elevilor, sistemul va trebui să pună pe liber balastul profesoral care aduce prejudicii instituţiilor de învăţământ pregătitoare. Şi tind să cred că va fi pus pe liber acel personal care nu corespunde profesional, întrucât va apare o concurenţă acerbă în afirmarea centrelor educaţionale. Nu poţi face performanţă cu profesori de mâna a doua şi dacă nu ai rezultate, puţinii elevi care vor mai dori să-şi continue studiile, te vor ocoli.

Şi totuşi, mai este nevoie de educaţie în ţărişoara asta ? Din punctul meu de vedere, DA. Şi nu din punct de vedere material, ci spiritual. Un om educat, trăieşte altfel. Educaţia te face mult mai cumpătat, mai bun, deschis, liber în gândire, înţelept, mai civilizat, emancipat şi nu în ultimul rând, mai sănătos din punct de vedere psihic şi fizic. Ţin acestea de foame ? Sigur NU. Dar măcar îţi trăieşti viaţa fără compromisuri.

În fond şi la urma urmei, fiecare este liber să-şi trăiască viaţa cum crede de cuviinţă. Ori tributar material, ori liber spiritual.

Antitabac

Fumătorii devin, pe zi ce trece, prin prisma noilor legi antifumat care se coc la foc domol de ani de zile, infractori periculoşi. Cică trebuie să ne aliniem la normele europene. Numai că statul român, adoptă mereu extremele şi nu caută o cale de mijloc.

Fumatul este interzis în locurile publice, dar statul acceptă tacit vânzarea de ţigări pe domeniul public. Normal, la cât caşcaval se obţine de pe urma accizelor. Nu renunţă statul la găina cu ouă de aur şi nu se sfiieşte să facă treburile pe jumătate, cu adâncă meschinărie, conştient de faptul că orice interdicţie impusă poporului nu face altceva decât să-l întărâte şi astfel să crească vânzările de tutun, deci implicit să-şi umple vistieria.

Legile care se dau trebuie să fie pentru tot poporul şi nu preferenţiale, pentru o anumită elită, mai ales când cei pentru care se face legea sunt minoritari. De ce pentru unii mumă şi pentru ceilalţi ciumă ?

De acord. Dai legea antifumat. Oamenii nu mai au voie să fumeze în locuri publice. Dar fă-le nene spaţii speciale de fumat dependenţilor. În restaurant, la teatru, în mall-uri, pe tren. Interzicerea fumatului pe tren mi se pare o mare gogoriţă guvernamentală. Pentru a-şi exercita viciul, românul ori trebuie să fumeze în uşa trenului larg deschisă la peste 100 km/h, în budă, ascuns de ochii vigilenţi ai naşului, sau la foc automat pe peron, acolo unde trenul staţionează (1-2) min. Câte accidente se pot întâmpla ? Nenumărate. De asemenea, pe timp de iarnă, împătimiţii trebuie să iasă afară, în ger. Câte pneumonii se pot instala ? Nenumărate. Dar nu-i bai…şi medicii trebuie să trăiască.

Altfel zis, chipurile se încearcă diminuarea poluării, dar în defavoarea sănătăţii şi siguranţei omului. Să fim serioşi. Nu fumătorii ridică gradul de poluare atmosferic. Un combinat siderurgic, unul singur, poluează atmosfera de 10 ori mai mult decât toţi fumătorii unui popor. Pe astea nu le închide nimeni, deşi sunt adevărate bombe ecologice. Păi nu le închide nimeni la cât bănet aduc statului. Aşa că hai să ne legăm tot de contribuabilul de rând că acesta este cantitate neglijabilă în măreţele planuri financiare ale statului şi pentru prosperitatea celor aleşi.

Nu aşa se dă o lege. Nu punând pumnul în gură cetăţeanului de rând. În statele dezvoltate, legile care vizează poporul se stabilesc în baza referendumurilor. Din păcate, nu şi la noi…

Iar dacă vrei cu insistenţă să impui o lege, dictată de alţii sau impusă de o conjunctură internaţională, pregăteşte-o în timp, cu mult simţ de răspundere. Campanii, avertismente, informări, testări, exemplificări. Mai mult, dă-i ceva în loc omului, un substitut, dacă vrei să-l privezi de ceva. Important este ca cetăţeanul de rând să se convingă singur de oportunitatea şi corectitudinea unei decizii economice sau politice. Iar legea va fi adoptată fără probleme şi fără a da impresia că este impusă cu forţa, în defavoarea omului de rând.

Decadenţa Creştinismului

Drumul spre Dumnezeu nu este unul singur. Iar drumul spre EL nu trebuie, obligatoriu, să fie unul religios. Este concluzia ce mi-o conturez pe zi ce trece.

Ce îmi oferă Creştinismul ? O Biblie, scrisă în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pentru oamenii şi vremurile de atunci (părere personală) şi o Biserică putredă din punct de vedere al moralităţii şi harului reprezentanţilor ei.

În fond şi la urma urmei, Biblia este chiar Cuvântul Domnului sau doar o unealtă de manipulare în masă a oamenilor ? Biblia pe care o ţinem astăzi în mână este cea originală ? Evoluţia creştinismului de-a lungul anilor şi intervenţia diverselor personalităţi influente în conţinutul Bibliei îmi dau de gândit.

Este evident faptul că Biblia nu mai răspunde cerinţelor, nevoilor şi aspiraţiilor omului modern. Nu mai corespunde sistemului social actual, resurselor materiale şi umane, sistemelor politice şi statale, ideologiilor, tehnologiei, concepţiilor. Biblia, în particular şi creştinismul, în general, par în prezent fete bătrâne care se încăpăţânează să-şi păstreze virginitatea tradiţională. Mai reprezintă Biblia o soluţie viabilă şi reală pentru omul de rând ? Sigur nu…

Învăţăturile Sfinte continuă să-ţi sugereze un mod de viaţă „curat” din punct de vedere psihic şi moral, dar nu-ţi pune în gură. Supravieţuirea fizică a omului priveşte aspectul material şi nu cel spiritual şi trebuie adaptată condiţiilor actuale de trai.

Nu pot să-mi întorc şi celălalt obraz când sunt agresat. Nu pot sta impasibil când mi se pune cuţitul la gât, ci trebuie să mă apăr, chiar dacă în urma gestului meu poate surveni moartea atacatorului. Nu pot să-i zic adevărul celui bolnav de o boală incurabilă, grăbindu-i astfel, din punct de vedere fizic şi psihic, moartea. Nu pot sta alături de femeia căreia i-am jurat credinţă veşnică în faţa lui Dumnezeu, dacă nu mai este nimic între noi. Nu pot să mă rog pentru cel care mi-a ucis copilul, după cum nici nu-l pot ierta vreodată. Nu îmi pot rezolva problemele de viaţă prin rugăciune, aşteptând să-mi pice de sus soluţia, ci trebuie să mă zbat prin propriile-mi forţe ca să le rezolv. Nu pot ţine post, dacă starea sănătăţii nu-mi permite. Nu pot să nu fur un codru de pâine, dacă acesta nu-mi este oferit prin milă creştinească, atunci când sunt la un pas de moarte prin inaniţie. Şi contra-exemplele biblice ar putea continua.

Atâta timp cât nu doresc răul altuia şi atâta timp cât trăiesc în spirtul binelui, cu conştiinţa împăcată că nimeni nu are de suferit în urma acţiunilor mele, consider că drumul spre Dumnezeu este mult mai direct şi mai aproape, decât respectarea cuvânt cu cuvânt a dogmaticii creştine impuse de Biserică. Iar această respectare cu sfinţenie a Bibliei, mi se pare, de multe ori, doar o metodă ipocrită de cumpărare a unui loc călduţ în Lumea de Apoi. Puţini din cei devotaţi Bibliei chiar cred cu adevărat în puterea ei.

Iar creştinismul pierde teren pe zi ce trece, întrucât mulţi, foarte mulţi au găsit şi alte drumuri spre inima lui Dumnezeu. Drumuri, care poate nu au nimic în comun cu viziunea religioasă a Bisericii. De ce ? Întrucât Biblia, în numele căreia s-a ţesut creştinismul, nu mai oferă soluţii.