De ce ne naştem?

Evoluţie, echilibru, menire, dualitate, întâmplare, dorinţă, perpetuare, continuitate?

Câte doctrine, atâtea interpretări. Şi fiecare interpretare poate ascunde o fărâmă de adevăr. Nici o interpretare, însă, nu mă poate convinge întru totul.

Din punct de vedere biologic, lucrurile par simple. Perpetuarea (ca şi act instinctual) lucrează dual, prin unirea unui ovul şi a unui spermatozoid. De ce dintre milioanele de spermatozoizi doar unul , de regulă, ajunge să dea viaţă? Este acest spermatozoid cel mai apropiat de perfecţiune, cel mai puternic, cel mai rapid, cel mai dorit sau cel ales de divinitate? Oricum, acest punct de vedere nu mă poate mulţumi, din moment ce natura ne oferă organisme care se pot reproduce singure, fără aport extern.

Din punct de vedere evolutiv, spiritualitatea ne oferă varianta continuităţii. Evoluezi numai prin naşteri succesive. Cum alegi sau se alege renaşterea ta, mă depăşeşte.

Din punct de vedere astronomic, dacă teoria Big-Bang-ului ar fi infailibilă, ar însemna ca tot ceea ce se găsea într-un punct, să-şi regăsească echivalenţa într-un spaţiu expandat. Şi cu fiecare particulă ieşită din acel punct, apare un echivalent universal, fie că este vorba de un om sau de un simplu grăunte al prafului stelar.

Din punct de vedere universal, se pare că totul este o întâmplare. În momentul în care se regăsesc la un loc toţi factorii necesari întreţinerii vieţii, viaţa apare de la sine. Cum ia naştere, însă, conştiinţa? Poate materia să capete conştiinţă, să realizeze, la un moment dat că există? Poate o piatră să înceapă să gândească ?

Din punct de vedere energetic, fiecare cation trebuie să aibă un anion care să echilibreze un atom. În acest spaţiu sau în alt spaţiu. Altfel zis, orice se naşte aici, se naşte întrucât în altă parte a apărut ceva identic, dar antagonic.

Din punct de vedere religios, naşterea survine în virtutea voinţei dumnezeieşti. Atâta timp cât vor exista suflete în Camera Sufletelor, omul se va naşte pe Pământ. Şi când sufletele din această cameră se vor epuiza?

Din punct de vedere ocult, naşterea nu este decât actul propriei voinţe. Te naşti, întrucât tu vrei. Pentru un scop. Pentru a corecta o greşeală. Pentru a împlini ceva. Pentru a realiza ceva. Pentru a ajuta pe cineva.

Oricare ar fi secretul vieţii, nu pot să nu observ prezenţa dualităţii. Orice se naşte, are un echivalent. Orice acţiune, are o reacţiune. Ceva opus care să păstreze echilibrul unei balanţe. De ce m-am născut ? Probabil pentru că sunt o parte a unui întreg care trebuie completat. Poate că nu sunt decât o jumătate a unui fenomen care trebuie să-şi păstreze unitatea.

Pute-n Danemarca

Am un lapsus. Nu-mi amintesc de unde vine „e ceva putred in Danemarca”. Shakespeare ? Probabil. Oricum, mai puţin contează de unde vine vorba. Adevărul este că pute. Şi nu de la haznaua încropită ad-hoc, în gangul pestilent din faţa biroului, unde toţi muncitorii se uşurează întrucât le este lene să meargă până la wc-urile instituţiei, ci de undeva de sus, de la stăpânire.

Chiar zilele trecute compătimeam o colegă care mi se plângea că în noul an universitar i se vor lua din ore, întrucât va fi titularizat un profesor cu renume pe domeniul ei de activitate. Bun. Înţeleg politica conducerii. Atragerea de somităţi care să dea greutate specializărilor. Dar de ce nu este atenţionat şi cel căruia i se vor lua din ore ? De ce acesta trebuie să afle accidental de „viitorul” care i se pregăteşte în laboratoarele uşilor închise ? Mi se părea normal şi de bun simţ, ca tocmai cel în cauză, care va rămâne fără o parte din ore să fie înştiinţat. Măcar să aibă timp să-şi găsească o supapă prin care să îşi completeze orele care îi vor fi luate. Se pare, însă, că punerea asupra faptului împlinit este mult mai comodă pentru cei care împart pâinea.

O compătimeam şi mă bucuram, oarecum, că nu mi se întâmplă mie. Acum mi s-a întâmplat şi mie şi vreau să zic că sentimentul este teribil de neplăcut. Nu mi s-au dat banii pe admitere şi pe practică, acţiuni în care am tras din greu, fără să mă menajez. De ce ? Întrucât mâna care ţine cuţitul m-a tăiat de pe listele de plată. Ok. Să presupunem că nu au fost bani suficienţi şi atunci cineva trebuia tăiat, iar banii alocaţi trebuiau redistribuiţi, într-un cuantum mai mic. Nu s-a întâmplat aşa. Şi nici nu am fost înştiinţat de motivele radierii. Mai mult, l-am întrebat personal pe „eraser” dacă ştie ceva iar acesta, cu meschinărie, a dat din umeri a neştiinţă. Probabil că s-a mers pe principiul „merge şi aşa” sau „las-o cum a picat, că nu se prinde fraierul”.

Credeam că am văzut ce era mai rău în învăţământul românesc, dar se pare că nu m-am lovit decât de vârful iceberg-ului. Şi zău dacă mă tentează să încep a răscoli rahatul. Probabil că-mi voi primi drepturile băneşti pentru munca depusă atunci când voi reuşi să-mi văd ceafa, dar măcar acum ştiu cum să reacţionez atunci când voi mai fi solicitat la activităţi în afara celor prevăzute de fişa postului. Bălăciţi-vă domnilor în troacă până vă săturaţi, iar pe mine, vă rog eu frumos, scutiţi-mă.

Part 5

Toată această stare de fapt nu poate da naştere decât la frustrări, la traume psihice, la degradare umană, la izolare, la violenţă.
Omul caută cu disperare fel de fel de surogate, de descătuşări, de refulări, de substituenţi, de experienţe care să le amorţească întreaga durere şi ură cumulată în ei. Într-un sistem în care eşti cantitate neglijabilă chiar nu contezi. Şi atunci la ce să te mai gândeşti la consecinţele propriilor acţiuni, la ce să mai speri, să mai construieşti relaţii umane, să mai investeşti sentimente ? Nimic nu contează din ceea ce ai dori să faci şi nimeni nu va ţine cont de necesităţile şi dorinţele personale. Nu te poţi bălăci în troaca societăţii fără să te murdăreşti. Aşa iau naştere corupţia, violenţa, deşertăciunea, desfrâul, imoralitatea, trufia, lăcomia, răutatea, agresiunea, maltratarea. Unelte malefice care lucrează cu precizie matematică într-o societate dezorientată, umilită şi fără speranţe. „Trăieşte clipa” devine conduită de viaţă şi mentalitatea în baza căreia să poţi face orice, revărsând din tine toată răutatea cumulată, fără să-ţi fie teamă că cineva te va băga în seamă.
Te rupi de trăirea colectivă, de acest spirit global care defineşte o comunitate umană şi te concentrezi numai asupra ta, ca şi individualitate spirituală. Nu te mai interesează nimic din ceea ce se petrece în jurul tău, ci numai ce trăieşti tu, ca om.

Iar cei care se încăpăţânează şi nu se lasă murdăriţi, care cred în ceva durabil, care şi-au impus un drum clar în viaţă, care nu se lasă copleşiţi sunt excluşi din societate şi trăiesc, asemeni exilaţilor, la marginea ei.

Part 4

Rejectaţi de societate, umiliţi, îndobitociţi, cenzuraţi, aduşi la tăcere, reeducaţi prin forţă, supravegheaţi din umbră, controlaţi, dominaţi nu ne mai rămâne decât să ne chircim de durere într-o izolare forţată, departe de lumea dezlănţuită. În lipsa unui Tată călăuzitor, a unui ţel de viaţă perceptibil, care să aibă o finalitate concretă pentru fiecare dintre noi, trăim din amintiri şi tânjim după acea iubire maternă care te fereşte de maleficul înconjurător. Redevenim fetuşi în pântecul peren, dornici de protecţie, căldură, iubire şi alinare. Prea mici pentru a lupta cu un sistem ciclopic, prea firavi pentru a purta în spate, singuri, crucea supravieţuirii şi descătuşării, prea copii pentru a înţelege ceea ce ni se întâmplă.
Iar lipsa iubirii materne devine un stigmat evolutiv. Prea trufaşi pentru a avea grija copilului de lângă noi şi prea egoişti pentru a discuta cu copilul din noi. Lupta pentru supravieţuire a devenit acerbă, necruţătoare, primitivă. Nu contează ce îşi doreşte copilul cu adevărat, ce nevoi are el, ce sentimente îl apasă, ce are de spus. Nu contează întrucât, pentru a supravieţui într-o lume derizorie, trebuie să trăieşti într-o continuă iluzie. Iluzia că oferind unui copil o jucărie, îi oferi iubire. Iluzia că îmbrăcându-l luxos, îi oferi poziţie socială. Iluzia că forţându-l să urmeze şcoli de prestigiu, îi oferi gândire sănătoasă. Iluzia că privându-l de poznele copilăriei, îi oferi moralitate. Iluzia că făcându-i toate poftele, îl faci fericit. Iluzia că oferindu-i bani nemeritaţi, va reuşi să-şi gestioneze cu chibzuinţă banii proprii. Iluzia că tot ce îi interzici acum copilului, nu-i va afecta negativ evoluţia. Iluzia că sânge din sângele tău, trebuie să calce pe aceleaşi urme pe care tu le-ai lăsat în periplul vieţii.
Ar trebui să facem un efort şi să ne îndepărtăm vălurile sociale de pe ochi, să renunţăm la amăgiri, să nu mai minţim copilul de lângă şi din noi, să-i oferim acea iubire maternă de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios, fără traume şi constrângeri. Să pregătim această lume nu pentru noi, ci pentru copiii de lângă noi şi pentru copiii copiilor din noi. În fond şi la urma urmei, toate trec, dar sentimentele rămân. Şi undeva acolo Sus, nu eşti judecat pentru ce ai făcut, ci pentru cât ai iubit şi urât deopotrivă.

Part 3

Teoria conspiraţiei nu este un mit. Sistemul a existat şi există din totdeauna. Evoluează şi se autoperfecţionează de la sine, perpetuu, invariabil. Spălarea creierului, controlul minţii, îndoctrinarea, manipularea în masă sunt politici de stat experimentate într-un regim totalitar şi transformate în artă într-un regim aservit.
Spălarea creierului este impetuos necesară în orice domeniu, în orice segment al unei societăţi convulsive. Explozia informaţională post-decembristă i-a dat omului de rând un atribut nesperat, în total dezacord cu dorinţa unui sistem bine pus la punct. Acela de a gândi singur, de a discerne binele de rău şi minciuna de adevăr. Cu cât cunoşti mai puţin, cu atât poţi fi mai lesne controlat. Iar sistemul, încearcă şi reuşeşte cu măiestrie realizarea acestui „tabula rasa” naţional.
În momentul în care creierul uman este golit de orice informaţie, neconformă cu dorinţa sistemului, controlul minţii devine certitudine. Oamenii devin roboţi care acţionează la comandă. Sigur, de multe ori roboţii se pot defecta şi acţiona haotic sau împotriva dorinţei programatorului. De aceea sistemul are mereu la îndemână butonul roşu, acest întrerupător on/off, degetul ridicat sau coborât, decizător de viaţă şi de moarte.
Obţinând controlul mental al omului, intoxicarea psihică, îndoctrinarea, nu mai depind decât de timp, perioadă în care se rescrie genomul uman. Propaganda, reclama, promisiunea, minciuna, apartenenţa, mesajul subliminal, indicaţia, sugestia, impunerea sunt doar câteva dintre uneltele utilizate cu aplomb de aceşti manipulatori silenţioşi.
Scopul îndoctrinării este unul pur material. Sistemul are nevoie de sclavi, robi, servitori prin intermediul cărora să se obţină controlul asupra masei de oameni. Oameni care să ridice imperii. Oameni care să moară necondiţionat. Oameni care să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. Oameni care să muncească pentru alţii. Omeni care să execute ordine. Oameni care oricând şi oricum, să fie monedă de schimb. Oameni care niciodată să nu întrebe „de ce?”. Oameni care, prin firea lor materialistă, să menţină în funcţiune sistemul.
Sistem fără de care, spiritualitatea umană ar ţâşni ca un gheizer, eliberat de constrângeri şi umanitatea ar conştientiza locul ei de facto, în evoluţia vieţii. Iar această conştientizare nu ar face altceva decât să arunce în aer toate sistemele construite cu atâta migală şi perseverenţă, precum şi întreg pseudo-echilibrul economico-social planetar. Şi de unde unii aveau mai mult, în final toţi ar avea la fel, indiferent de putere sau de poziţie socială. Ori asta nu are cum să fie pe placul vanităţii.

Part 2

Am vrut libertate, ne-am cerut drepturile, am dorit acces la informaţii, cultură, trai decent, bunăstare, liberă gândire. Ne-am cerut dreptul la viaţă. Le-am primit pe toate. Ceva, însă, am pierdut. Identitatea umano-socială. Şi ne-am grăbit să punem altceva în loc. Incompatibil. Implant care începe să fie respins, natural, cu fiecare nou kitsch importat de la alţii.

Am pierdut o tradiţie, un stil sănătos de viaţă, nişte principii morale, bunătatea din noi, identitatea spaţio-temporară. Ne lipseşte acel Tată catalizator, care să ne îndrume, să ne înţeleagă şi să răspundă nevoii noastre de iubire şi de compasiune, în care să credem şi pe care să-l privim admirativ, care să ne certe şi să ne strângă la piept, căruia să dorim a-i urma. Conceptul fără de care copilăria noastră intrinsecă este incompletă, lăsând un gol în urmă. Golul din noi, care trebuie umplut cu ceva.

Eliberaţi brusc de traumele unui sistem totalitar distructiv, văzându-ne singuri în faţa borcanului cu miere, ne-am vârât cu lăcomie mâinile în mirajul sclipitor al vanităţii, uitând, de fapt, cine suntem cu adevărat. L-am pierdut pe acest Tată, singurul care putea să ne arate ce este bine şi ce este rău şi care să ne reamintească locul nostru de facto. Am rămas singuri într-o lume dureros de reală, în care huzureşte maleficul.

Prin însăşi constituţia lui şi prin prisma a ceea ce se întâmplă în jur, omul are Răul adânc înrădăcinat în el ca şi componentă genetică. Iar Răul se relevă de la sine, fără a face eforturi ca să-l cauţi. Binele, în schimb, trebuie căutat şi, mai ales, înţeles. El trebuie să umple acel gol din om şi să-şi contracareze rivalul imperialist omniprezent.

În momentul în care vom face o distincţie clară între cele două trăiri umane, abia atunci golul din noi se va umple şi Tatăl pierdut se va reîntoarce în noi. Până atunci, însă, nu ne rămâne decât să vegetăm şi să ne trăim viaţa socială pe care o avem. Nu şi pe care o merităm.

Part 1

Stau prăbuşit în fotoliu, cu o mână în păr şi cu cealaltă atârnându-mi inert. Paharul, trântit lângă fotoliu, rânjeşte dintre cioburile care sfâşie balta de whisky. Îmi răsucesc nervos smocul de păr din frunte, privind tăios într-un punct fix din semiobscuritatea încăperii.

Sunt bulversat. Mă simt asemeni unei corăbii fără pânze în mijlocul unei mări frământate de furtună. Fără destinaţie, fără direcţie, fără perspective de salvare. Plutesc în derivă, haotic, la limita scufundării. Aştept doar valul acela imens care să pună capăt incertitudinilor şi care să-mi înece definitiv şi ultimile fărâme de speranţă.

Am sufletul negru, cătrănit, revoltat. Negru de durere. Cătrănit de neputinţă. Revoltat de anormalitatea şi nefirescul din jurul meu.

Pentru ce s-a murit la Timişoara ? Pentru ce ne-am riscat viaţa atunci ? Pentru ce avem acum ? Aş râde în hohote, dar mă doare.

Am schimbat un zid cu un altul. Am schimbat zidul necunoaşterii şi al ignoranţei cu zidul cunoaşterii şi al descoperirii de sine. Suntem mai fericiţi ? Sigur nu, nu în această societate a muşchilor umflaţi.

Evenimentele din decembrie ne-au eliberat poate spiritul, dar ne-au subjugat social. Ne-au îndepărtat de om, de semenul nostru. Supravieţuieşte cine este mai egoist, cine face mai mult rău, cine dă mai tare cu pumnul, cine calcă pe cadavre pentru a-şi asigura bunăstarea personală. Maleficul din noi se extinde asemeni tentaculelor unei caracatiţe, a unei pânze de păianjen în încercarea de a capta hrana necesară supravieţuirii. Iar bunătatea din noi, acest copil speriat, se înghesuie într-un ungher al conştiinţei noastre şi moare încetul cu încetul de inaniţie. Nu mai are cu ce să se hrănească pentru a creşte şi a se dezvolta firesc, armonios.

Cât de uşor a ajuns să faci Rău şi cât de greu este să faci Bine. Timpul Apocalipsei se apropie cu paşi repezi, pe zi ce trece. Apocalipsa din noi.

Mă îndrept agale spre fereastră şi deschid geamurile larg. Mă aşez pe marginea pervazului, cu picioarele în exterior, şi-mi răsfir braţele în lateral. Aerul rece al nopţii îmi inundă plămânii atrofiaţi de la atâta tutun. Mă uit spre cerul înstelat şi-mi fixez ochii pe astru. Este la locul lui, lângă Carul Mare. Mă aplec uşor. Toate gândurile mi-au zburat. Mă simt liniştit, resemnat, golit de orice sentimente şi de orice urmă de voinţă.

- Fă-o, îmi şuieră la ureche viziunea roşie ca focul gheenei, de pe umărul stâng.

- Revino-ţi, îmi mângâie urechea şi năluca albă, ca un nor de primăvară, de pe umărul drept.

Credinţa

Unii chiar cred. În ceva sau în cineva. Nu neapărat într-un Dumnezeu biblic. Cred că nici nu are importanţă în ce crezi. Important este să crezi cu sinceritate şi cu toată tăria şi să-ţi perfecţionezi acest crez, aducându-l la perfecţiune. Numai canalizându-ţi întreaga făptură şi energie spre ceva concret, palpabil, intrinsec te poţi bucura cu adevărat de roade. De roadele crezului propriu.

Sunt om, deci supus invariabil păcatului biblic. O admir, o respect, o apreciez, o iubesc pentru convingerea cu care îşi expune crezul. Chiar dacă fiecare dintre noi crede altfel şi poate în altceva. Zic poate, întrucât este posibil să credem amândoi în acelaşi lucru dar cu alte unităţi de măsură. O invidiez pentru sursa puterii ei, pentru sinceritatea şi tăria crezului. Meschin, uneori machiavelic, încerc să aflu sursa acestei puterii. Îmi doresc aflarea numai a unei mici părţi a izvorului acestui crez întrucât, relevarea bruscă a întregului ar putea să mă strivească. Ar fi mult prea mult, pentru cineva aflat în afara filonului de inspiraţie divină.

Drumul spre un anumit crez, obligatoriu trebuie să treacă prin tine. În momentul în care te accepţi aşa cum eşti, când nu ai nimic ce să-ţi reproşezi, când te placi pentru ceea ce eşti, când aduci numai fericire celor din jur, când nu ceri sau aştepţi mai mult decât meriţi, când reuşeşti să-i înţelegi pe cei din jurul tău şi faci tot posibilul ca să-i ajuţi la nevoie, când renunţi la egoism şi încerci să împarţi cu cei din jur din puţinul pe care îl ai, când îţi respecţi semenii la fel de mult cum te respecţi pe tine, când nu faci umbră pământului degeaba, numai atunci poţi avea certitudinea că te afli pe drumul adevărat al înţelepciunii şi al evoluţiei spirituale. Iar lucrul acesta nu este posibil decât dacă îţi stabileşti un scop în viaţă, un crez. O linie de sosire la care să ajungi, depăşindu-ţi limitele mentale sau fizice şi graniţele sociale, indiferent cum şi în ce mod, dar strict numai prin propriile-ţi puteri. Nu contează dacă te încrezi în Dumnezeu, în zeităţi, în progresul ştiinţei, în civilizaţii extraterestre, în vecina de la trei sau în câinele din cuşcă. Pur şi simplu trebuie să crezi în ceva, pentru a nu luneca pe panta vanităţii, cale care nu poate conduce decât la involuţie spirituală. Viaţa, în funcţie de drumul pe care ţi l-ai ales, va descoji toate frunzele inutile şi îţi va oferi, în final, esenţa rodului credinţei tale.

În fond şi la urma urmei, toate drumurile duc la Roma. De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi din punct de vedere umano-spiritual ?

Muiştii

- Muie bă boule ! îmi strigă un şofer nervos, care trece în trombă, razant pe lângă mine, peste marcajul pietonal pe care mă încadrasem regulamentar.

Înghesuiţi pe trotuare, pe care sute de maşini stau parcate sfidător, claxonaţi cu vehemenţă dacă nu aleargă pe trecerea de pietoni, înjuraţi belicos de şoferii grăbiţi care nu au chef să încetinească (dar să mai şi oprească la marcajul pietonal !), zburaţi ca popicele de pe refugiile de tramvai, striviţi de ziduri când maşinile depăşesc coloana de maşini cu două roţi pe trotuar, stropiţi cu noroi de cei care accelerează nebuneşte pe străduţele înfundate.

A fi pieton într-un oraş aglomerat a devenit o aventură. Mersul pe jos nu mai ţine de sfera sănătăţii, ci de sfera sporturilor (unele, extreme). Şanţuri care brăzdează trotuarele pentru a îngropa conducte de gaze sau cabluri electrice – săritura în lungime. Grămezi de moloz pe care nu le poţi ocoli şi atunci trebuie să le escaladezi – săritura în înălţime. Canalizări de pe care capacele au dispărut şi nici naiba nu le mai înlocuieşte – săritura (căzătura) de la trambulină. Ocolirea (sărirea) maşinilor parcate până în zidul clădirilor – cursa cu obstacole. Ferirea jetului de noroi care ţâşneşte de sub roţile vitezomanilor – cursa de viteză. Ocolirea porţiunilor de trotuar distruse – jogging. Aplecarea pe sub panourile publicitare, a firmelor luminoase sau a umbrelelor stradale – mersul piticului. Lovirea de către cei care doresc să-şi parcheze maşina pe trotuar, în timp ce aştepţi docil în staţia de autobuz – box. Depăşirea unui crater extins pe întreaga lăţime de trotuar – şpagat. Ţinerea respiraţiei când un nor înecăcios de gaze de eşapament te învăluie – rezistenţă sub apă.

Enervat de şoferul în cauză, mi-am permis să efectuez un experiment. La următoarea stradă pe care a trebuit să o traversez, am luat-o de-a dreptul printre maşini, haotic, alandala (exclus marcaj pietonal). Stupoare ! Nu numai că toţi şoferii au încetinit, unii chiar oprind definitiv, dar eram şi invitat politicos cu mâna, să-mi continui periplul sinucigaş. Tare mi-aş dori să înţeleg psihologia unui conducător auto…

Oriunde s-ar afla un pieton, acesta nu are nici un drept. Nici pe trotuar şi nici pe marcajele pietonale. Pietonul, ca simplu „plimbăreţ” pe tarlaua oraşului nu aduce profit. Dimpotrivă, produce numai pierderi întrucât respiră aerul citadin şi expiră mult dioxid de carbon (ceea ce conduce la subţierea stratului de ozon, nu e clar ?). Erodează covorul asfaltic şi perturbă traficul auto. Maşinile, în schimb, oriunde s-ar afla ele (ori pe stradă, ori pe trotuare, pe verdele gazon sau pur şi simplu pe spaţiul public) aduc numai profit prin accize grăsuţe, taxe, biruri, consum de combustibil, vopsea nouă, piese de schimb. Cum să nu aibă şoferii (aceşti plătitori constanţi) motive să fie nesimţiţi atunci când un biet pieton le stă în cale ? Că doar ei sunt cei care umplu vistieria statului şi buzunarele sparte ale afaceriştilor. Şi cum să nu îi dea dreptate pietonul şoferului belicos ?

Aveţi dreptate măi….sunt un muist. Nu şi bou, că na, v-am dat la gazetă. Ştiu că vi se rupe, dar asta nu mai este problema mea. Lasă că-mi cumpăr eu maşină, ce credeţi ? Mama voastră de pietoni…

Paranormale

La câte se întâmplă în biroul în care în care îmi desfăşor activitatea, ce mai contează un fum care îmi iese de sub scaun, imediat ce dau un replay privind posibila cochetare a Vaticanului cu Satan ? O fi fost vreun pui de drac care, supărat că le-am intuit planurile, şi-a luat bocceluţa în spinare şi a dat fuguţa la stăpână-său să mă pârască. Oricum, eu tot mai caut un chiştoc de ţigară, căzut accidental, pe mocheta îmbâcsită de praf.

Grinzi de schelă îmi penetrează fereastra şi-mi zboară milimetric pe lângă cap, după o schimbare bizară de traiectorie care, logic, ar fi trebuit să-mi treacă exact prin frunte. Sigur e vorba de niscai legi fizice privind obiectele în cădere. Becurile se aprind şi se sting de la sine, poate datorită unui întrerupător defect. Monitorul îmi pâlpâie şi unitatea centrală huruie inexplicabil, când nu are procese pe stoc. Probabil vreo hibă a PC-ului. Mobila din sală scârţâie şi pocneşte, poate datorită faptului că lemnul îmbătrâneşte. Prizele şi prelungitoarele îmi iau foc din senin, poate datorită subdimensionării reţelei electrice. Calculatoarele din sală le găsesc dimineaţa deschise. Cine ştie, poate am uitat să le închid la plecare, deşi nu-mi amintesc să le mai fi deschis de când s-a terminat anul şcolar. Vocile şi paşii pe care îi aud pe înserat în sală, trebuie să fie ecouri propagate de nişte pereţi prea subţiri. Umbrele care îmi trec rapid prin colţul ochilor, pesemne că sunt proiecţii ale obiectelor care nimeresc în spotul farurilor de maşini. Până şi muştele verzi şi păroase care mă asaltează zilnic, trebuie să vină din gangul din faţa biroului, transformat în WC public de când mi-au trântit în faţă monstruoasa clădire. Şi nu pot să le alerg decât până în pragul uşii, întrucât aici mă împiedic de comunitarii maidanezi care, deşi nu le dau un os, ba îi şi alung, continuă să-şi facă somnul de frumuseţe pe pragul uşii. Pisicile, gestante, dau târcoale uşii deschise şi e suficient o clipă de neatenţie, că se şi cuibăresc prin cotloane, pregătindu-şi culcuşul. Vrăbii şi guguştiuci dau năvală pe fereastra larg deschisă şi neam de mai reuşesc să le scot din sală. Iar florile de pe pervaz, în pofida condiţiilor vitrege de luminozitate, căldură şi praf sunt verzi, sănătoase şi pline de viaţă.

Se vede ceva anormal aici ? Mai normal, nici că se poate.