Circoteca

A sosit circul şi la malul mării. Unul dintre ele…”Circus Americano”, parcă. La câte au apărut în ultimul timp, chiar nu mai are importanţă numele şi renumele circului. Toate folosesc aceeaşi reţetă, aceleaşi animale, aceleaşi numere, aceleaşi acrobaţii şi aceleaşi scamatorii. De regulă, prost…pentru „gusturile” unui adult. Pentru cei mici, însă, indiferent de calitatea spectacolului, fascinaţia rămâne la cote maxime. Iar organizatorii exploatează la maxim slăbiciunea celor mici pentru astfel de spectacole.

Am mers la faimosul circ cu invitaţii pentru copiii mei (invitaţii pe care organizatorii au avut grijă să le împrăştie în majoritatea şcolilor din oraş) în baza cărora, teoretic, accesul celor mici în arena de spectacol ar fi trebuit să fie gratis. Bineînţeles că la intrare a trebuit să plătesc de 2 ori preţul integral al biletului (doar aveam doi copii). În momentul în care am mai observat şi faptul că pe bilete era trecut numele altui circ şi nu al celui a cărui firmă luminoasă clipocea într-o sorcovă de prost gust, părerea deja mi s-a format pentru ce urma să vizionez.

Băncile pentru spectatori erau cocoţate pe nişte schele încropate ad-hoc, care nu respectau nici cele mai elementare reguli de protecţie şi siguranţă a oamenilor. S-a dus naibi plăcerea de a privi spectacolul, întrucât mi-am păzit în permanenţă copiii ca să nu cadă printre schele. Spectacolul în sine, un iremediabil kitsch. Numere de circ banale, animale jerpelite şi fără vlagă, acrobaţii superficiale, scamatorii răsuflate, nenumărate greşeli de execuţie, bâlbâieli şi o totală lipsă de haz.

Şi a venit pauza. Pauza de 15 minute. Interval în care prezentatorul a repetat la nesfârşit, ca o placă de patefon stricată, acelaşi şablon verbal plămădit pe şantajul sentimental: „Aveţi grijă de copiii dumneavoastră. Faceţi-le o plăcere. Bucuraţi-i cumpărându-le vată de zahăr, floricele, dulciuri. Pozaţi-i alături de animalele circului. Plimbaţi-i cu poneiul etc.” Bineînţeles că toate aveau preţul lor. Numai o vată de zahăr, dacă este să dau un exemplu, preţuia 5 lei. O poză, 20 lei. O plimbare cu poneiul (doar o tură de arenă), 50 lei. Preţuri care sfidează orice urmă de bun simţ. Ce poţi face, însă, atunci când copilul te trage de pantaloni şi îţi arată cu degetul, pofticios, spre toneta cu bunătăţi? Nimic altceva, decât să scoţi banii şi să plăteşti. Doar e seara copiilor tăi…Nu că fiecare zi nu ar fi cumva a copiilor tăi, clipă de clipă, dar acum era vorba de un moment special. Pentru prima dată aceştia vizionau un spectacol de circ.

Am plecat de la circ cu un gust amar. Pentru mine. M-am bucurat, însă, de bucuria copiilor mei, de acea sclipire de fericire din ochii lor.

Promit să-i duc cândva la un spectacol de circ adevărat, cu artişti profesionişti şi cu numere valoroase şi nu la spectacole cu şantajişti sentimentali ahtiaţi după lei. Lei româneşti…

Toate drumurile duc la Roma

Ca reacţie la blogul siamez, voi încerca să explic de ce nu toate drumurile duc la Roma.

Suntem unici prin naştere. Fiecare este purtătorul unui tezaur genetic care, asemeni amprentelor, este unic. Nu există doi oameni la fel. Fiecare are un fond uman comun dar nelimitate caracteristici distincte. Este logic ca şi gândirea fiecăruia să fie diferită. Cum poţi accepta atunci faptul că cel puţin doi oameni pot urma un drum identic spre divinitate? Imposibil. Direcţia poate fi aceeaşi, dar “floricelele” de pe marginea drumului vor fi complet diferite.

Pentru ce a murit (cu adevarat sau doar simbolic) Isus? Sigur nu pentru a arata tuturor Unica cale spre mântuire. Isus a arătat doar un cod de acces spre divinitate: sacrificiu. Zece litere. La fel ca şi numărul Poruncilor Biblice.

Allah impune alt cod de acces spre divinitate: supus. Cinci litere. La fel ca şi numărul celor Cinci Stâlpi ai Credinţei (Poruncile mahomedane).

Transcendentaliştii au de asemenea codul lor de acces: eu. Două litere. Corpul fizic şi corpul psihic. Tot ce se întâmplă în viaţa lor, se întâmplă datorită propriei voinţe şi a propriilor puteri.

Greşeşte cineva? Nu cred. Fiecare şi-a ales propriul lui drum spre divinitate. Impropriu zis „şi-au ales”, întrucât drumul le este trasat nativ în subconşient, în baza încărcăturii spirituale unice pe care (presupun) că fiecare o are în momentul naşterii.

Mi se pare ilogic ca toţi oamenii, indiferent de apartenenţa lor la o ideologie sau alta să fie judecaţi prin prisma Bibliei. Cum poţi „judeca dumnezeieşte” un om care în viaţa lui nu a auzit de Biblie (Dumnezeu, Isus, Sfântul Duh). E ca şi cum ai judeca un cetăţean într-o ţară, în baza legilor din ţara în care s-a născut. Păi cum vine asta? Dacă în ţara în care te-ai născut este legal să siluieşti femei, înseamnă că poţi lua la rând toate nevestele din ţara în care te afli în trecere, fără a te teme de judecata autorităţilor.

Deci atât Biblia, cât şi Tora ori Koranul nu sunt decât coduri de acces spre divinitate, un fel de ideologii de nişă care se adresează, exclusiv, unui anumit segment al omenirii, unui anumit tip de om. Nu sunt decât nişte direcţii aleatoare, un set incipient de învăţături care, mai pe drum-mai pe lângă drum, în final te duc la uşa divinităţii.

Deci, indiferent de drumul pe care mergi (sau de drumurile vieţii, întrucât oricând îţi poţi schimba concepţiile), păşeşte cu încredere şi hotărâre întrucât este drumul tău. Este unic şi predestinat. Indiferent de ce zic ceilalţi.

Permutări

Luate de atâtea ori de câte ori te ataşezi de ceva. Cum te-ai ataşat de ceva, apare o reacţie inversă care te îndepărtează.

Aşa şi cu încăperea de 2/4 m în care îmi aveam biroul, încăpere pe care o împărţeam frăţeşte cu colega de serviciu. Destul de înghesuit şi modest dar era locul meu de muncă în care îmi făcea plăcere să vin.

Azi am cedat nervos. Când au început simultan cu percutantele, bormaşinile şi circularele din toate direcţiile, încercuindu-mă ca pe un infractor, când praful a început să mă învăluie prin toate crăpăturile clădirii am zis pas. Speram să rezist asaltului de consolidare şi modernizare dar m-am înşelat. Oricât de tare în nervi aş fi, de data aceasta mi s-a pus capac. Astfel încât, am ieşit valvârtej din cămăruţa mea şi m-am proptit în primul birou care mi-a ieşit în cale.

- De azi îmi mut catrafusele la voi. Vă convine, nu vă convine, asta este.

Sigur, nu aveau cum să nu le convină. Doar suntem cunoscuţi printre grupurile cele mai unite dintre toate „bisericuţele” instituţiei. Cei trei muşchetari care, de fapt, sunt patru. Eu sunt „intrusul” care până azi a preferat să rămână oarecum în afara grupului. Din punct de vedere al locaţiei.

Voi fi probabil „ciudatul” echipei, având în vedere faptul că sunt ordonat, meticulos şi adeptul curăţeniei în habitatul de trai. Voi face discrepanţă cu masa de lucru aranjată într-un mediu dezordonat dar nu-mi fac probleme. Atâta timp cât eu mă simt bine în locuşorul meu, poate să se ridice mormanul de moloz la vecinul. Fiecare cu plăcerea lui.

Nu ştiu cât voi fi „expulzat”, nu ştiu cât voi sta cu cortul printre vecini. Singura chestie care nu doresc să mi se întâmple este să nu mă ataşez de noua locaţie. Într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat tot va trebui să mă reîntorc în biroul de unde am plecat.

Academica Rul’z

- Au început să apară şefii, începe futaiul, zice un coleg cu obidă, palid şi transpirat la faţă, după ce a ieşit din biroul unui…şef.

Şi are perfectă dreptate. Odihniţi, relaxaţi, rumeni în obraji, bronzaţi, cu chef de adrenalină şefi şi şefuţi încep să se adune de prin ţări exotice, de la mare sau de la munte şi…să facă ordine.

- Băăăă…ce-i cu debandada asta ? Unde-s oamenii? Ori nu se ştie că începe anul universitar? Ia, viteză…chemă-i pe toţi la muncă, se răstesc gradaţii la câte un rătăcit, aflat accidental pe holurile instituţiei.

Ce mai contează că activitatea propriu-zisă începe peste 2 săptămâni? Probabil, însă, că şefilor conştiincioşi, poate fugiţi de acasă ca să nu stea cu copiii, ori să bată covoarele sau să facă piaţa, le este urât singuri, pe holurile pustii.

- Am eu impresia sau eşti supărat pe mine, mă întreabă candid îndrumătorul de doctorat. De fiecare dată când mă vezi, te încrunţi şi te înnegreşti de parcă nu ţi-ar face plăcere să mă vezi.

Ce pot să-i zic omului? Că toată vara am călărit scările instituţiei, că am înghiţi tot praful amenajărilor, că mi-am rupt picioarele pe scările ambarcaţiunii a cărei construcţie o supervizez, că mi-am zguduit creierul în ritmul picamerelor, că m-am enervat la fiecare corectură de-a lui care nu viza nimic de fond, ci doar de suprafaţă, că m-am sictirit de starea tensionată dintre colegi, că îmi pare rău că am venit într-o astfel de colectivitate, că nu mi-am primit banii cuveniţi pe munca prestată vara trecută…

- Sunt obosit domnule profesor.

- Băăăă…da’ tu tot timpul eşti obosit. Nu eşti cam tânăr pentru asta?

- Sunt doar obosit, domnule profesor. Aşa mă simt.

- Bine măi, zice vizibil neconvins de răspunsul meu, dar tu tot ai ceva cu mine. Uite ce zice doamna X. Cică nu te interesează. Aşa este, nu-ţi mai pasă de mine şi de universitate?

- Poftim? am reacţionat necontrolat şi furios. Nu-i adevărat domnule profesor. Minte. În ce context afirmă doamna că aş fi zis aşa ceva?

- Păi cică ţi-ar fi cerut să o ajuţi la finalizarea CV-ului meu pentru acreditare şi i-ai fi zis că nu te interesează.

- Domnule profesor, nu mi-aş fi permis aşa ceva. Doamna minte cu neruşinare.

Numai bine că în clipa următoare uşa se deschide şi intră  madam în toată umilitatea ei, că aşa se intră la un şef.

- Bună ziua domnule profesor. Ce plăcere să vă avem din nou printre noi, atacă ea cu zâmbetul pe buze.

Mi s-a făcut rău şi am văzut roşu în faţa ochilor. Am lăsat la o parte orice urmă a bunelor maniere şi am contraatacat virulet.

- Explică-mi, te rog, în ce conjunctură am afirmat eu că nu mă interesează domnul profesor şi problemele instituţiei.

Trec peste penibilitatea feţelor pe care le-a făcut şi a bâlbâielilor pe care le-a putut screme.

- Dacă îmi mai pui vreodată vorbe în gură, ne supărăm rău. Dar rău de tot. Sper că nu-ţi doreşti să-mi cunoşti şi cealaltă faţă.

L-am salutat respectuos pe şef şi am plecat. Dehhh…începe un nou an universitar. Dumnezeu cu mila.

Preambul universitar

Ne pregătim pentru un nou început de an universitar. Studenţii, cu ochii cârpiţi de somn, debusolaţi, sictiriţi sau pur şi simplu mahmuri, încep să se adune pe la avizierele instituţiei în căutarea datelor afişate pentru restanţe. Profesorii, pleoştiţi de iminenţa reluării ostilităţilor profesionale, apar pe ici pe acolo, culeg informaţii, comunică date, apoi o zbughesc ca din puşcă pentru a nu primi sarcini de serviciu.
Clădirea instituţiei se umple şi se goleşte cu oameni, asemeni unui film dat pe repede înainte. Zidurile părăginite, crăpate şi găurite de picamere, raşchetate de tencuială rânjesc sinistru în aşteptarea universitarilor. Poftiţi dragi studenţi şi distinşi dascăli. Primiţi din prinosul nostru de praf şi moloz, de gropi, şanţuri şi schele murdare.
După ce toată vara, când tot sistemul universitar a fost în vacanţă sau în concediu, firma constructoare a trudit la amenajările exterioare, la pavele, alei, stâlpi de iluminat, trasee de cabluri şi guri de canalizare, acum, în prag de an universitar, s-a gândit că este momentul prielnic să se apuce gospodăreşte de amenajările interioare. Şi astfel, sală după sală, cabinet după cabinet, cad pradă târnăcoapelor.
Unde îşi va primi universitatea studenţii, în ce săli sau laboratoare, nu se ştie. Unde îşi vor pregăti cadrele didactice materialele de curs, iar nu se ştie. Mergem însă înainte. Dacă mai bine de 1 an am supravieţuit în condiţii vitrege printre buldozere şi muncitori, ce mai contează câteva luni (să nu fie ani!)?
Problema nu este la cadrele didactice, care strâng din dinţi şi încearcă să-şi vadă de treburile profesionale. Problema este a instituţiei. A imaginii pe care şi-o face în faţa celor care plătesc taxe la greu pentru a învăţa în condiţii decente.
Cum să faci performanţă în aceste condiţii? Cum să-ţi mai ardă să pui suflet în tot ceea ce faci ca şi profesor? Din partea mea, pas. Şi uite aşa să vezi ce adept înfocat al principiului „te-ai prezentat, ai promovat” voi deveni. Să facă şcoală cu adevărat cei care au permis bătaia asta de joc faţă de studenţi, în primul rând, şi nu în ultimul rând faţă de profesori, care sunt obligaţi să suporte condiţiile şantieristice ale începutului de an şcolar.

Fără titlu

Nu reuşesc să o încadrez în galerie. Nu pot să o privesc ca pe o amintire. Deşi lucrurile între noi sunt sedimentate de mult, nu pot pronunţa cuvântul „fostă”. Deşi nu mai este, parcă este pretutindeni. Deşi mi-am scos-o de mult din minte, este încă în mine. Cu cât mă încăpăţânez mai mult să o uit, revine mereu, atunci când mă aştept mai puţin. Sau când etapele cronologice se succed în alt an şi în altă realitate. Cam pe vremea asta, cu mulţi ani în urmă, realizam că este mai mult decât un simplu nick cu care mă conversam pe net. Pe vremea când vara îşi pierdea din arşiţă şi răcoarea serii începea să muşte uşor din pielea încinsă de la căldură. Atunci când frunzele începeau să ruginească şi să completeze, în căderea lor spre pământ, un ciclu firesc al naturii.

Am strania senzaţie că relaţia noastră s-a finalizat în stil hollywood-ian, cu focalizare pe ultima secvenţă care anunţă un „to be continued”. Nu ştiu, pare greu de crezut, dar nu pot să nu mă gândesc la o continuare. Prea am trăit din plin această relaţie şi prea multe sentimente am investit pentru a ajunge la concluzia că totul a fost în van.

Sigur, o posibilă continuare se va realiza nu pe un teren arid, ci pe ceva concret. Pe ceea ce a fost. Probabil că relaţia ar continua din punctul în care a rămas suspendata în aer. Ca şi cum nu ar fi trecut ani de când fiecare şi-a văzut de viaţa lui. Ca şi cum acum câteva minute am fi schimbat ultimile cuvinte. Conştientizez foarte bine de ce nu a mers relaţia, după cum îmi dau seama şi de greşelile pe care eu unul ştiu că le-am făcut. Problema care se pune este faptul că mai devreme sau mai târziu va trebui să mă lovesc de aceleaşi probleme care ne-au depărtat unul de altul. Nu ştiu dacă voi avea înţelepciunea să nu mai repet aceleaşi greşeli. Nu ştiu dacă, încercând să nu mai repet aceleaşi greşeli, nu voi face altele. Nu ştiu dacă am puterea să duc această poveste de dragoste până la capăt. Nu ştiu multe despre mine, dar despre altcineva.

Ce ar mai fi de zis? Faptul că nu reuşesc să o încadrez în galeria „amintirilor” spune multe. Faptul că încă o simt în mine, poate spune şi mai multe. Dar asta deja este poezie. Iar eu nu sunt un fan al genului.