Supărat îs Doamne !

Am urmărit cu interes tot circul mediatic legat de creşterea salariilor profesorilor. Doar sunt direct interesat. Şi nu reuşesc să-mi reprim senzaţia profundă de dezgust. Nu-i mai satură nimeni, fir-ar ei să fie.

Probabil că nu toţi sunt familiarizaţi cu ierarhia din învăţământul superior de stat. Faţă de învăţământul preuniversitar unde titulatura de „profesor” este deţinută de majoritatea cadrelor didactice prin titularizare, în învăţământul superior există categorii de cadre didactice. De la mic la mare, ierarhizarea categoriilor de cadre didactice, luate alandala, presupune: laborant, tehnician, preparator, asistent, cercetator, lector, şef lucrări, conferenţiar, (măria sa) profesorul, academician.

Tot războiul pentru mărirea salariilor se poartă pentru profesori care, făcând o medie, reprezintă cam 1 exponat la 10 cadre didactice. La fel ca si diferenta salariala…Un profesor castiga x10 comparativ cu “restul lumii”.

Bun. La ce atâta tam-tam pentru salariile „sărăcuţilor” de profesori care (atenţie !) luau înainte chiar şi până  la (10.000-15.000) RON (cu toate sporurile şi orele suplimentare) ? Simplu…mulţi dintre profesori sunt vârâţi în Parlament sau arondaţi politic. Este şi normal să se facă o lege numai pentru ei.

Restul ? Ciuciu…Începând de la şef lucrări în jos, mărirea de 50% nu reprezintă decât o Fata Morgana care se rezumă la 100, maxim 200 RON pe cap de truditor.

Ce este strigător la Cer… Un profesor „munceşte” cam (2-4) ore/zi şi duce acasă salarii „onorabile” de până la 10.000 RON. Nu-i prinzi după ora 14 pe la Universitate nici cu Poliţia Comunitară. Dehhh… Ei au familie, obligaţii, câini de plimbat, sănătate de menajat. La ce să se streseze în plus când există grosul „servitorilor” care asigură buna funcţionare a activităţilor didactice globale ?

Restul, „pulimea” – cum bine zice un coleg, munceşte zi lumină ca să-şi ia cei (1.000-1.400) RON, salariul brut de încadrare. Dacă vrea să mai câştige ceva în plus, îşi fute şi sâmbăta şi duminica, başca mai pierde şi o bucată din noapte. Nu mai zic de faptul că tot cei „mici” se ocupă de toată hârţăgoria, chestii administrative, economice, financiare şi de orice altceva care nu are nici în clin, nici în mânecă cu activitatea de la catedră.

Cum să nu te apuce nervii când vezi că tragi ca vita în jug şi tot cei „unşi” culeg caimacul ? Îmi pare rău că trebuie să concluzionez, dar învăţământul din România a ajuns de căcat. Bon apetite…

Foto-social

Un tip isteţ. Revoluţionar. Altruist. O persoană căreia îi pasă. De cei din jur şi de mediul în care trăieşte. Deşi vrea să dea impresia că nimic nu-l interesează din ceea ce îl înconjoară, postările denotă faptul că este conectat cu trup şi suflet la social.

Cu aplombul specific vârstei, crede cu sinceritate că poate muta munţii din loc. Că poate transforma mediul, oraşul şi ţara în care trăieşte într-un Eden terestru. Semnalează sec neregulile sociale pe care le observă, fără multe influenţe personale, lăsând cititorului oportunitatea să comenteze.

Abordează cu uşurinţă diferite teme de interes pentru el, în stil informativ, fără a încerca să prelucreze literar ideea. Importantă pentru autor pare a fi ideea, informaţia şi mai puţin compoziţia literară. Iar informaţii găseşti din belşug şi, pentru cine se află în zona lui de reşedinţă, poate constitui o alternativă serioasă la presa scrisă. Şi este cu atât mai util cu cât informaţiile sunt punctuale, la obiect şi de interes general.

Pasionat de fotografie, de multe ori autorul se exprimă clişeic. Şi o face cu inspiraţie. Protestează prin imagini, la fel cum încearcă să-şi exprime şi bucuria ori tristeţea.

În general, postările lui sunt uşor de înţeles şi de digerat, potrivite a fi citite dimineaţa la cafea (şi nu o zic cu răutate), substituind cu excelenţă cotidienele sau tabloidele de circulaţie naţională. Cine doreşte să fie informat şi la curent cu ultimile noutăţi poate apăsa cu încredere aici.

Arta românească

Un blog specializat. Exagerat de stilizat. Îngrijit, bine documentat, estetic. Şi cam atât.

Intenţia autoarei este de admirat. Promovarea artiştilor români, în particular şi a artei româneşti, în general.

Ce-i lipseşte ? Comentariile… Să se fi îndobitocit într-atât românul încât să nu mai fie receptiv la frumos? Sigur nu. Şi atunci?

Atunci sigur este o vorba de o abordare nepotrivită într-un spaţiu virtual. Toate articolele sunt scrise cu simţ de răspundere şi cu conştiinciozitatea unui elev premiant, a cărui scop existenţial este acela de a excela pe băncile şcolii. Aceşti elevi, însă, de regulă uită să mai trăiască. Pentru ei şi pentru cei din jur. Devin robotizaţi, îţi oferă răspunsuri geniale la întrebări din materia pe care o învaţă pe băncile şcolii şi se blochează atunci când sunt întrebaţi, simplu, „Când ai zâmbit ultima oară?”.

Din paginile blog-ului lipseşte cineva. Lipseşte omul care scrie. Ori blogosfera dacă se dezvoltă continuu, se dezvoltă în baza relaţiilor interumane care se formează citind şi postând. Aici cred că „greşeşte” autoarea. Postează mecanic şi sec nişte reflecţii privind arta românească şi nu oferă cititorului posibilitatea de a interacţiona.

Oricum, chiar dacă nu lasă nimic să transpire din viaţa ei particulară, chiar dacă „refuză” să interacţioneze cu auditoriul, autoarea dă dovadă de tenacitate şi încăpăţânare. Ceea ce dovedeşte un caracter puternic.

Succes.

Reflecţii bahice

Fascinant şi mereu surprinzător. De o modestie fantastică, acest blogger reuşeşte să transpună în virtual, esenţa vieţii de zi cu zi. Viaţa anonimului. Adică viaţa a milioane de oameni cu care împarţi Pământul în decursul existenţei tale.

Tind să cred că blog-ul este autobiografic din moment povestitorul îşi păstrează cu sfinţenie anonimatul. Talentul narator este evident şi cu atât mai valoros cu cât se concentrează pe nivelul de înţelegere al oamenilor simpli. În formulări nepretenţioase, lipsite de cuvinte pompoase ori sforăitoare, autorul chiar filozofează. Filozofia omului simplu, direct, brut, primitiv uneori, fără multă carte, fără avere sau poziţie socială.

Laitmotivul alcoolului care îi macină viaţa zi de zi este prezentat firesc, fără inhibiţii, ca parte integrantă a întregului care îl defineşte. Citind Weekend la halbă începi să-l îndrăgeşti pe autor şi să accepţi că alcoolismul are şi părţi pozitive. Astfel, alcoolismul se transformă dintr-un subiect pentru „Ştirile de la ora 17” într-un stil normal şi necondamnabil de viaţă.

Începându-şi temător blog-ul, cu stângăciile şi şovăielile de rigoare, mereu cu un bun simţ dezarmant, dorind mereu să fie împăciuitor şi să mulţumească pe toţi cititorii, autorul începe să-şi regăsească încrederea în sine şi să-şi dorească reintegrarea socială. Acest aspect devine evident prin Dincolo de margine, în care se simte o schimbare a stilului de scriere. Mă hazardez şi afirm că însăşi viaţa privată a autorului pare să fi suferit schimbări majore. În bine.

Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că în timp, va apare şi al 3-lea blog, care să consfinţească astfel Trilogia Simplităţii.

Posibil ca toate aspectele de viaţă surprinse de autor să fie şi simple exerciţii mintale, o manieră abilă de a atrage cititori. Flerul îmi zice, însă, altceva. În fine. Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Mai puţin contează cât de adevărate sunt întâmplările surprinse de autor. Important este că ai ce citi. Şi citeşti din plăcere

Retro-Jurnal

Există diferenţe majore între un blog şi un jurnal. Blog-ul se adresează prioritar cititorilor. Scopul unui blog este acela de a angrena în scrierea lui cât mai mulţi cititori. Jurnalul este mult mai intim. Jurnalul comunică, în primul rând, cu autorul. Implicarea cititorilor este tangenţială, rolul acestora fiind, de regulă, decorativ.

Probabil o romantică incurabilă, Khristine îşi revarsă gândurile contrastante cu multă uşurinţă şi cu conştiinciozitatea adolescentelor care-şi completează febril jurnalele intime, în timpul orelor de curs.

La fel ca şi în cazul unui jurnal personal, subiectele vizează aspecte cotidiene cu care autoarea interacţionează zi de zi. Bucurii şi tristeţi, realizări şi dezamăgiri. Sentimente amestecate. Un jurnal generalist, cu tente sociale, a cărui singură menire pare a fi punerea în ordine a propriilor gânduri.

De remarcat uşurinţa cu care reuşeşte să compună articole plecând de la nimic. Sau abilitatea cu care transformă o idee banală, un gând minor într-un subiect demn de citit.

Făcând abstracţie de subiectele pe care le scrie parcă pentru ea însăşi, autoarea are grijă să lase spaţiu de exprimare şi publicului. Politicul este şi va fi mereu o sursă bogată de inspiraţie. Aria politicului o structurează într-o manieră uşor ironică, fără patimă, oferind cititorilor posibilitatea să facă haz de necaz.

În concluzie, este un blog captivant, cursiv, savuros, accesibil oricărei categorii de bloggeri. Merită a fi citit atunci când simţi nevoia să-ţi descreţeşti fruntea.  Şi mai ales, pentru a înţelege cum gândeşte în contextul prezentului, o tânără cu poftă de viaţă, cu reale calităţi şi abilităţi, hotărâtă să ia pe cont propriu şansa sau neşansa de a trăi într-o ţară convulsionată.

Sensul nonsens-ului

Nu este uşor de citit. Trebuie să ai o anumită stare sufletească pentru a înţelege ce se întâmplă pe acest blog. Aparent fără sens, totul capătă contur dacă ai răbdarea să o iei cu începutul. Adică să citeşti însemnările de la coadă spre cap. Sigur, ideea scrierii unui roman online, nu este nouă. Din păcate, însă, această idee nu cred că va avea putere de penetrare. Şi voi motiva, în continuare, de ce.
În primul rând, tema aleasă este abstractă. Cititorul trebuie să facă un oarecare efort intelectual pentru a afla şi a înţelege sensul jocurilor de cuvinte utilizate din abundenţă. Ori majoritatea celor care accesează net-ul, o fac pentru a se odihni, la sfârşitul zilei de muncă sau în timpul pauzelor de lucru. Utilizatorii vor căuta subiecte uşor digerabile, uşor de înţeles, care să nu le solicite foarte mult neuronii istoviţi. Astfel, aceştia vor da repede pe Next ori, în cel mai fericit caz, vor salva link-ul în ideea că vor putea citi articolul pe îndelete, atunci când timpul le va permite.
În al doilea rând, tema pe care şi-o propune autorul, consider că este departe de a avea priză la devoratorii de blog-uri. Estetica urâtului nu are cum să prindă la publicul virtual, atâta timp cât hidoşenia cotidiană ne asaltează ceas de ceas, clipă de clipă. Cei care accesează net-ul o fac din dorinţa de a-şi descreţi fruntea şi a uita, chiar şi pentru o fracţiune de secundă, de urâţenia cotidiană.
În al treilea rând, stilul abordat este uşor incomod. Pare prea grăbit să ajungă la rezultate şi doreşte să se bucure cât mai repede de roadele muncii prestate. Ori din câte ne învaţă viaţa, orice lucru temeinic realizat necesită muncă asiduă, perseverenţă şi, mai ales, răbdare. Autorul pare că are povestea bine conturată în minte dar nu are răbdare să defuleze, fapt care îl face uşor repezit în conturarea ideilor. Din dorinţa de a oferi cât mai repede produsul final, sare de multe ori peste amănunte inerente, mărunte la prima vedere, dar atât de necesare pentru a consolida cu rigurozitate proiectul literar pe care şi l-a intitulat sugestiv, Joc Murdar.
Nu în ultimul rând, se pare că autorul are un complex. Conştientizează că este cu mult deasupra multor bloggeri autohtoni (şi aşa este) şi frustrarea (ne)afirmării devine inerentă. Acest aspect nu ar trebui să-l dezamăgească întrucât, din start, tema blog-ului este selectivă şi adresată, exclusiv, unui segment restrâns al blogosferei. Făcând, însă, abstracţie de traficul pe care îl au alţi bloggeri şi concertându-se strict pe scrierile proprii, consider că proiectul poate fi finalizat cu brio, iar traficul nu va întârzia să apară.

Iubire Christică

Mai rar am întâlnit oameni care să susţină cu atâta pasiune un concept, o idee, un crez. Iar pasiunea este cu atât mai arzătoare, cu cât izvorăşte dintr-o sinceritate inocentă. Cine doreşte să-l simtă şi să-l perceapă altfel pe Isus Cristos, îi recomand blogul scris de Anna Condor. Un blog de nişă care arată (şi nu impune) drumul spre mântuire. Drumul pe care l-a ales autoarea.

Nu contează cărui cult sau cărei confesiuni religioase aparţine. Ar fi absurd să judeci un om prin prisma crezului. Atâta timp cât un om crede cu sinceritate în ceva, ironiile, ignorarea, sfidarea, superioritatea sau injuriile nu-şi au sensul. Nu contează în ce crezi, ci contează cum crezi.

Sigur, drumul spre divinitate este perceput diferit de fiecare în parte întrucât apartenenţa la un concept religios este o alegere intimă. Ceea ce trebuie remarcat, însă, este faptul că autoarea blog-ului nu încearcă să-şi impună ideile (evitând astfel să lunece spre derizoriul habotnicilor), ci doar arată lumii drumul pe care ea l-a ales. Că cititorul este de acord sau nu cu ideile împărtăşite, mai puţin contează, întrucât autoarea este suficient de abilă şi de diplomată astfel încât să evite orice polemică inutilă.

Frecvent, subiectele cu tentă religioasă nasc pasiuni care, nu de puţine ori, degenerează în schimburi de replici tăioase ori injurioase. Aici găsiţi reţeta pentru un dialog civilizat. Cititorilor li se lasă libertatea să-şi exprime propriile puncte de vedere, astfel încât nimeni nu are motive de nemulţumire.

Indiferent că cititorul împărtăşeşte sau nu crezul exprimat în acest blog, subiectele propuse au consistenţă, sunt formulate direct, uneori simplist, astfel încât să fie pe înţelesul oricui. Ai sentimentul că citeşti nişte frumoase poveşti biblice, fără tenta filozofică din tratatele teologice.

Lectura captivează şi, chiar dacă te încăpăţânezi să fii opac la experienţa de viaţă împărtăşită, nu de puţine ori te surprinzi că trebuie să-i dai dreptate.

Şi un aspect care ar trebui să dea de gândit oricărui blogger. Autoarea, prin stilul adoptat, te învaţă cum să-ţi expui ideile personale. Chiar dacă nu eşti de acord cu ceea ce citeşti, trebuie să accepţi că metoda de exprimare şi de moderare a comentariilor este una corectă, care atrage şi nu îndepărtează cititorii

Încotro?

De ce nu blog-pad, blog-mind, blog-journey, blog-me? În fine, mai puţin contează semantica. O dezbatere interesantă aici , legată de direcţia în care merge blogosfera românească (şi nu numai). Totuşi, întrebarea lansată este oarecum prematură din dorinţa, poate, de a se ajunge cât mai repede la destinaţie, la esenţa noţiunii de blogosferă, sărind peste etapele cronologice ale întregului proces virtual.
Înainte de a ne întreba încotro merge blogosfera, ar trebui să conştientizăm motivaţiile pentru care o persoană alege această formă de exprimare. Şi înainte de a ajunge la motivaţii ar trebui să analizăm segmentul populaţiei care foloseşte astfel de instrumente.
Să restructurăm ordinea logică a drumului spre întrebarea finală.
1. Cine ? Oricine are acces la un PC şi la o reţea de net. Mediul rural este nesemnificativ (dar majoritar, la nivelul întregii populaţii), datorită slabei implementări a sistemului informaţional, la nivel de individ. Şi oricum, după o zi întreagă petrecută în grajd la rânit, parcă nu-ţi mai arde să te etalezi pe net.
2. Care ? În mediul urban (semnificativ), doar un segment limitat al populaţiei accesează net-ul. Copiii, exclus. Ei au alte priorităţi. Adolescenţii, care incep sa-si puna intrebari existentiale. Tinerii, axati pe probleme sentimentale. Majoritari. Adulţii, cărora le permite locul de muncă şi situaţia familială. Pensionarii, mai deloc. Pentru mulţi dintre ei, PC-ul este un obiect inutil.
3. De ce ? In general, se poate conta pe două categorii: tinerii, respectiv adulţii. Tinerii, în general, caută să se etaleze, în speranţa că le pică ceva: un software, un partener pentru o seară, un ciubuc, aprecieri, materiale ilicite etc. În general, orice poate fi obţinut cu titlu gratuit şi pentru care nu trebuie să investească sau să depună efort. Adulţii, cărora le permite locul de muncă, care au o familie permisivă, care nu au probleme de viaţă, care se retrag în virtual întrucât în real nu se descurcă, care scriu din pasiune sau care pur şi simplu au ceva de spus oamenilor sunt adevăratele motoare ale blogosferei. De ce? Din lipsă de altceva.
4. Pentru ce ? Pentru a-ţi umple timpul liber cu ceva. Pentru sex. Pentru bani. Pentru faimă. Pentru afirmare. Prea puţini din simplă pasiune.
5. Încotro ? Încotro, deci, blogosfera? Sau, altfel zis, care blogosferă? O mână de oameni care catalizează mediul virtual în jurul blog-urilor personale? Cam puţin, îndrăznesc să afirm, pentru a vorbi despre un fenomen de masă. Oricum, acest fenomen, asemeni oricărui trend, va dispare. Furia blog-urilor va ţine până în momentul în care oamenii vor realiza că nimic nu poate substitui viaţa reală. Că viaţa merită trăită aşa cum a fost lăsată de la natură. Brut, simplu, direct, cu dureri şi bucurii, fără alţi substituenţi.

Intro

Aria in care voi promova/infiera (din punctul meu de vedere) diverse blog-uri pe care le-am citit, le citesc si le voi citi.  Fiind pareri personale astept ca multumirile, respectiv nemultumirile sa imi fie adresate personal de catre posesorii de blog-uri. Nu prin intermediari. De asemenea, aceasta sectiune nu va fi teren de lupta pentru diversi combatanti. Daca aveti obiectii fata de postarile outsider-ilor, am rugamintea sa le etalati pe blogurilor lor.

Nu astept feedback-uri de la cei spre care voi face trimiteri. Referintele mele sunt benevole si nu astept reactii similare. Fiecare are libertatea sa reactioneze dupa cum doreste.

P.S. Ordinea blog-urilor mentionate este aleatorie. Nu mi-am propus sa fac o clasificare a nivelului de interes pentru unul sau altul.