Echi’ şi Dezechi’

Distracţia de bază a baştanilor. Şi a ofiţerilor. Dimineaţa şi seara. Uneori şi în timpul zilei, din lipsă de altceva. Echiparea şi dezechiparea de ţinuta militară trebuia să se realizeze pe timpul cât îi lua unui băţ de chibrit ca să ardă. Exasperaţi că nu reuşeam să ne încadrăm în timp şi sătui de atâtea culcaturi, genuflexiuni şi flotări, fiecare a început să găsească soluţii ingenioase pentru a se încadra în timpul alocat exerciţiului. De la coaserea cămăşii de tunică, aranjarea şireturilor astfel încât să se strângă pe bocanc de la o simplă tragere, până la a dormi cu ţinuta pe sub pijama. Încetul cu încetul, bibanii au început să se încadreze în timpul necesar, spre nemulţumirea baştanilor. Şi cu cât numărul celor care nu se încadrau se micşora, cu atât băţul de chibrit, ţinut iniţial vertical cu flacăra în sus, începea să se încline, până ce se răsucea complet la 180 grade. Cred că din acest motiv refuz acum cu încăpăţânare să-mi aprind ţigara de la chibrit, făcându-mi stocuri serioase de brichete. Când şi această distracţie a început să se răsufle, baştanii ne-au pregătit cu meticulozitate o noapte de pomină. Mereu vigilenţi şi atenţi la toate tertipurile pe care le încercam pentru a fenta exerciţiul de echipare, după ce am adormit cu toţii buştean, s-au împrăştiat pe la fiecare pat şi au început să schimbe hainele, frumos împăturite la capetele paturilor, au legat şireturile de la bocanci între ele sau de paturi, au ascuns bonete şi centuri. Apoi, aliniaţi cu toţii în uşa dormitorului şi zâmbind maliţios, au început să urle ca din gură de şarpe.

- Alarmăăăă ! mugea unul, în timp ce altul izbea cu picioarele într-un fişet metalic. Echiparea şi fuga marş pe platou, rânjea cu sadism caporalul în timp ce a aprins băţul de chibrit.

Am sărit cu toţii bezmetici din somnul dulce al dimineţii şi ţin’te. Am început să cădem ca muştele, claie peste grămadă. Cei cu şireturile legate picau retezaţi asemeni copacilor tăiaţi cu drujba, alţii rămâneau agăţaţi în tunicile legate cu sârmă de grilajul metalic al paturilor, unii umblau în 4 labe prin dormitor căutându-şi bocancii, câţiva ţipau ca din gură de şarpe scoţându-şi labele picioarelor din bocancii umpluţi cu piuneze, cioburi sau marmeladă. Într-un minut, tot dormitorul era tot o viermuială şi un vuiet perpetuu, presărat cu înjurături şi gemete. Flacăra chibritului, înclinat la 45 de grade s-a stins rapid, apoi, fără menajamente, am fost împinşi în şuturi spre platoul de instrucţie. Care cum a reuşit fiecare să pună ceva pe el. Numai în şosete sau doar cu un bocanc în picior, în chiloţi sau cu cămaşa încheiată strâmb, cu un crac de pantalon pe picior şi altul legat de mijloc etc.

- Băăăă, uitaţi-vă la voi, hohoteau baştanii. Sunteţi ruşinea armatei. Hal de soldaţi, poftim! Ia, în livadă adunarea !

- Culcat/ salt înainte/ târâş / aviaţie inamică, se succedau comenzile într-un ritm ameţitor.

În scurt timp, stratul subţire de zăpadă din livadă s-a transformat într-o mocirlă iar bibanii au devenit negri precum noaptea. După instructajul de rigoare, ne-am întors în dormitor şi până la raportul de dimineaţă am avut timp să ne spălăm şi să ne recuperăm ori repara ţinutele. Fix la ora 7, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ferchezuiţi cu toţii, curaţi şi cu hainele încă jilave de la spălat, aşteptam cuminţi, în formaţie, ridicarea drapelului pe catarg. O nouă zi începea.

Mortu-n casă

Trag de mai bine de 8 ani pentru a reuşi să-mi finalizez teza de doctorat. Mult, puţin ? Chiar nu mai contează. Şi nici motivele pentru care până acum nu am reuşit să finalizez lucrarea, având în vedere faptul că ele sunt pur obiective. După mulţi dumnezei molfăiţi printre măsele, după câteva tentative de renunţare şi după ce dezgustul şi sila au început să mi se prelingă pe buza paharului mult prea plin, se pare că voi primi undă verde. Zic se pare, întrucât îndrumătorul de doctorat este atât de schimbător şi năzuros încât niciodată ce zice acum nu mai este valabil a doua zi. Aşteptând ca pe o izbăvire semnul de viaţă pozitiv din partea îndrumătorului, ieri (marţi, 13 !) scumpa mea colegă, cu care mă contrez din toate poziţiile, oricând şi la ce oră, mă întreabă, nevinovat, ce fac cu doctoratul. Ce să fac, sunt pe ultima sută de metri cu el. Da, dar ştii…legea Boc, pensionarii. Păi şi ce treabă are legea cu îndrumătorii de doctorat ?

M-a lăsat ca la dentist şi a ieşit ţanţoşă din birou. Ţi-ar mortu’ să-ţi fie !

Are, tu-i anafora! Ăsta de mă birjăreşte pe mine este militar pensionat. Şi nu este fraier să renunţe la pensia-i babană şi să returneze compensatele. De fapt a şi anunţat că-şi bagă picioarele în învăţământ. Iar pentru conducere de doctorate, băiatul este plătit. De la buget, evident. Deci, conform legii, el nu mai poate lucra ca bugetar. Ce se întâmplă cu doctoranzii lui printre care, din nefericire şi într-un moment de proastă alegere, mă aflu şi eu? Având în vedere faptul că în orgoliu-i nelimitat, individul nu va accepta să presteze muncă ne-normată, mă întreb ce soluţii oferă Ministerul Educaţiei şi bla-bla, cum s-o mai numi.

În ceea ce îl priveşte, ilustrul meu profesor cred că are deja soluţia: „Hai sictir, mă cunoşti de undeva? Plăteşte-mă !”

La nivel de Minister, însă, problema se complică. Pesemne sunt zeci, dacă nu chiar sute de doctoranzi în aceeaşi situaţie cu a mea. Îndrumaţi de militari, deveniţi peste noapte profesori merituoşi, aceşti nefericiţi se trezesc după ani de muncă asiduă în imposibilitatea de a fructifica munca depusă. Ce naiba este de făcut ? Ne apucăm de un alt doctorat în speranţa că după un alt număr de ani, Guvernul nu va mai scoate pe tapet o altă lege creaţă ? Aloooo, până-n fund la Ministeru’,  se aude?

PFAaaaaiiii

Aşa cum era de aşteptat, noul Guvern, instalat în jilţurile comode ale puterii, nu ştie cum să-şi retragă mai elegant promisiunile electorale, promisiuni în baza cărora un popor secătuit de vlagă şi de demnitate i-a oferit votul de încredere.

Telenovela creşterii salariale cu 50% se transformă pe zi ce trece într-un lung metraj de groază în care, angajaţii bugetari se trezesc cu salariul înjumătăţit exact în lunile grele ale iernii şi cu posibilitatea ca zilele de salariu să se amâne la nesfârşit, aducându-i pe oameni în pragul disperării.

Cu tunurile pe el şi mitraliat din toate direcţiile, Guvernul, prin gura portărelului de serviciu Boc, se apucă iar de promisiuni deşarte. „Pensionarii din toată ţara, ocupaţi-vă de nepoţei şi lăsaţi tinerii să muncească”, ordonă mareşalul. Convulsiunile dinozaurilor uitaţi în structurile de conducere ale firmelor şi instituţiilor nu au întârziat să iasă la suprafaţă. Şi poate că nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit dacă nu scoteau capul şi rechinii ăia mari, agasaţi de o asemenea îndrăzneală. Cum îşi permite Guvernul să le ceară să se plimbe cu Logan-ul, când ei o viaţă întreagă au avut limuzina la scară?

Probabil că telefoanele au început să sune, sponsorii să-şi ceară investiţiile înapoi şi dosarele să iasă pe masă astfel încât de unde ţara nu mai avea nevoie de pensionari, acum aceştia au devenit indispensabili.

Cu coada între picioare, Guvernul începe să dea înapoi şi să scoată din pălărie iepuraşi roz-bombon. Staţi bă proştilor, că nu vă dă nimeni la o parte. Dacă vă faceţi PFA (Persoană Fizică Autorizată) puteţi rămâne bine mersi în fotoliile de care trageţi cu dinţii şi să vă bucuraţi şi de pensioara voastră scumpă şi dragă. Ştiu că aveţi o pensie de toată mila din care nu vă permiteţi croaziere în jurul lumii, ci doar în autohtonii noştri munţi, aşa că treacă de la noi şi bucuraţi-vă de serviciu. Dă-l în mă-sa pe amărâtul de la uşa instituţiei. Este tânăr şi în putere. Până s-o pensiona, are timp să câştige suficient.

Şi uite aşa, printr-o manevră iscusită şi suspect de rapid scremută, Guvernul împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură. Reuşeşte să împace dinozaurii, de pe burţile cărora a sărit în jilţurile puterii şi îşi completează şi vistieria, având în vedere faptul că orice autorizare PFA, presupune nişte taxe grăsuţe la Trezorerie.

Nu vă mai satură nimeni, ţi-ai dracului!

Ipocrizie cazonă

„Legea Boc”, privind statutul pensionarilor în câmpul muncii a scos la iveală angrenaje sociale inerţiale, iar dinozaurii au început să se înfoie iritaţi. Evident că cei vizaţi de această măsură sunt, prioritar, militarii. În speţă, ofiţerii de carieră. Ofiţeri care s-au pensionat chiar şi la 35 de ani şi care, vizibil deranjaţi de această măsură, încep să dea buluc pe sticla televizorului. Plini de năduf, aceştia încep să explice oamenilor cum este cu iubirea de ţară şi cu datoria faţă de aceasta şi cum şi-au exercitat ei datoria cu vârf şi îndesat. Şi cum îndurau frigul stepelor şi salvau vieţi omeneşti, cum înfruntau cu pieptul gol artileria din Afganistan şi câte case şi drumuri au construit ei pentru ţară. Iar acum, ţara nerecunoscătoare îi îndepărtează.

Bun. Să-mi şterg mai întâi o lacrimă din colţul ochiului şi să despic firul în patru. De acord cu militarii de carieră care şi-au sacrificat viaţa personală şi au sărit urgent în bocanci ori de câtre ori telefonul suna în miez de noapte. O viaţă ca aceasta nici duşmanilor mei nu le-aş dori. Dar nu au făcut-o dezinteresat. Sunt plătiţi regeşte pentru activitatea lor. Şi nu i-a obligat nimeni să îmbrace uniforma militară. Singuri au acceptat, fascinaţi de câştigurile fabuloase. Nu mai zic de celelalte facilităţi la care, omului de rând, nici prin cap nu îi trece că se poate accede.

În ceea ce priveşte activitatea depusă de un ofiţer superior în cadrul armatei, să fim serioşi. Acest lucru s-a văzut din plin în timpul evenimentelor din decembrie ’89. De aceea au murit atâţia nevinovaţi în timp ce ofiţerii, ridicându-se cu greu de sub paturile sub care se ascundeau în timpul bombardamentelor, ieşeau chiori de beţi în uşa dormitorului şi începeau să tragă cu pistolul „Carpaţi” din dotare, în toate direcţiile, întrucât li se părea că este prea multă linişte. Apoi, după ce se trezeau din mahmureală, trimeteau soldaţii în localitate ca să le aducă femei şi damigene cu băutură, cu care întindeau nişte chiolhane, pe care nababii din ziua de azi cu greu le pot realiza. Nu mai zic de pregătirea unora dintre ofiţeri, datorită cărora, timp de o noapte, subunitatea în care mă aflam a fost aproape rasă de tirul TAB-urilor şi a tancurilor.

Apoi, toate muncile realizate de o unitate militară în folosul comunităţii se face cu ajutorul soldaţilor, aceşti anonimi fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Încă mai aştept lopeţile promise domnilor ofiţeri, în timp ce, soldat fiind, descărcam vagonul de cărbuni cu mâinile goale. Şi pufoaica, mănuşile, căciula de blană şi bocancii căptuşiţi de care aş fi avut nevoie pe când mă trimeteaţi în post la (-25..-30)⁰C, în echipament de vară şi cu o pătură în spate. De asemenea, aştept să-mi calculaţi la pensie zilele de arest pe care le-am efectuat pe când eram soldat, întrucât mi-am permis să vă fac idioţi. Nu voi duceţi greul armatei, ci soldaţii. Voi doar daţi ordine şi apoi fugiţi înapoi la căldurică pentru a vă termina sticla de votcă.

Domnilor ofiţeri de carieră, dacă mai aveţi o brumă de respect în spatele vorbelor ipocrite, cu care doriţi să amăgiţi o ţară, renunţaţi dracului la pensia babană pe care v-a dat-o statul şi returnaţi compensatele (aaaa, nu mai aveţi de unde? v-aţi cumpărat vile şi maşini…) şi angajaţi-vă ca orice om de rând, pe un salariu de mizerie. Până la pensionarea de vârstă mai aveţi vreo 20-30 de ani, suficient timp ca să mâncaţi pâinea cea amară a celor mulţi. Nu vă convine? Rămâneţi atunci dracului cu pensia voastră de nababi şi lăsaţi poveştile de adormit copiii. La muncă, nu la întins mâna!

Echilibru

În urma unei recomandări, lansată public pe un site, am accesat încrezător adresa acesta. Şi nu mi-a părut rău. Autorul dovedeşte un echilibru de invidiat în scrierile sale. Şi-a ales un drum clar în viaţă, un ţel şi o destinaţie spirituală solidă. Linia fragilă dintre credinţă şi social este menţinută firesc, printr-o fină ironie şi cu mult umor. Nu doreşte să epateze şi nici să-şi impună ideile. Scrie pentru cei care împărtăşesc aceleaşi stil de gândire cu al lui şi care au aceleaşi idealuri.

Cu Isus în inimă şi nefăcând rabat de la convingerile proprii, autorul pare să fi descoperit exact stilul de viaţă spiritual pe care Biblia doreşte să-l insufle oamenilor. Iar satisfacţia personală este cu atât mai mare, cu cât reuşeşte să îmbine realitatea prezentă cu învăţăturile biblice. Învăţături care sunt strecurate în text fără patimă şi ca o continuare logică la aspectele sociale pe care le surprinde. Aspectele social şi cel religios sunt atât de intime încât, deseori, nici nu realizezi când se realizează trecerea de la o idee la alta.

Autorul dovedeşte a avea o încărcătură spirituală aparte, suficient tact şi diplomaţie pentru a atrage cititori şi, mai ales, înţelepciune.

Prohodul

Structurarea trupeţilor este clară şi împământenită în cadrul oricărei garnizoane. Este vorba de bibani (sau pufani), cei mai proaspeţi înregimentaţi, baştani, cei care aşteaptă cu sufletul la gură noua serie de recruţi pentru a scăpa de muncile zilnice şi de frecuşul ofiţerilor şi, cu voia dumneavoastră, veteranii, cei pe care îi doare în p*** de armată şi care aşteaptă cu nerăbdare liberarea mult aşteptată.

Veteranii, de regulă, nu prea participă la dinamica unităţii militare. Zac în paturile de campanie cât e ziua de lungă şi aşteaptă să le fie servită masa la pat de către pajii personali.

Baştanii sunt cei care asigură sarea şi piperul vieţii cazone. Ei au pâinea şi cuţitul şi dispun de bibani după bunul lor plac. Sunt Dumnezei pe parcela lor de dormitor, ori în alte locaţii ale unităţii militare şi orice împotrivire este aspru sancţionată. Au o imaginaţie bogată, sadică şi în fiecare zi găsesc ceva nou pentru a-şi exercita dreptul la sclavie dobândit cu atâta trudă, transpiraţie şi lacrimi de la predecesori. Atunci când se plictisesc de pornirile dictatoriale, devin poeţi ori filozofi. Şi iubitori de artă. Ori de muzică vocală. Iar bibanii devin cobaii perfecţi.

În preajma Crăciunului, unui baştan i s-a făcut dor de taică-său decedat într-un şanţ, cu sticla de votcă strânsă grijuliu la piept. Şi musai dori să rememoreze clipele de reverie de lângă catafalc, atunci când bea cot la cot cu unchi, mătuşi şi verişori înjurând de mama focului că vaca o lăsase tas’u lui frate-său.

Imediat toate paturile metalice au fost mutate la perete şi, în mijlocul dormitorului s-a adus o masă. Cel mai pricăjit dintre bibani s-a întins cât era de lung, iar restul l-au înfofolit într-un cearşaf, cândva alb, ca într-un giulgiu. În jurul „mortului” s-au aliniat restul bibanilor, în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune. Lumânări aprinse în jurul „decedatului” şi muzică adecvată în surdină.

- Plângeţi, ţi-ai drack, doar sunteţi la înmormântare, zise baştanul cu năduf. Aaaa, nu vreţi ? Culcat cu toţii ! Mama voastră. Băăă mortăciune, tu ce dracului bagi culcat? Tu eşti mortul. Dracul este al tău dacă mai mişti.

După vreo (20-30) de culcaturi, au început cu toţii să miorlăie nişte tânguiri de-ţi venea să-i iei la palme.

- Băăă….Mai cu vlagă. Nu aţi mâncat astăzi? Şi vreau şi vorbe…executarea!

- Uăăăăăă, de ce te-ai dus taică ? Oaaaaaa, cum ne-ai lăsat tu pe drumuri. Tăicuţăăăăă, de ce ai plecat ? Vino înapoi la nevastă şi copii…

- Băăă, dar crucea? Unde-i crucea? Boilor, vreţi să-l îngropaţi ca pe un păgân ? Ia, fuga şi aduceţi T-ul de spălat.

Cu T-ul trântit peste catafalc, jeluielile şi tânguirile au continuat cu şi mai mult simţ de răspundere, cu fiecare funie udă care se lipea pe spatele actorilor.

Baştanul râdea pe înfundate de se prăpădea, dar cum observa că unul dintre bibani tăcea, iar se înfoia şi zbiera ca din gură de şarpe. A urmat plimbatul cu masa prin dormitor, simulând drumul spre groapă, apoi îngroparea propriu-zisă, prin crearea unei grămezi vii de pufani, fiecare trebuind să sară din paturile etajate peste săracul „decedat”, care holba ochii ca la melc, la fiecare contact cu trupurile care cădeau peste el de-a valma.

Cu puţin după miezul nopţii, veteranii au început să vocifereze că nu pot dormi astfel încât regizorul spectacolului a încheiat brusc reprezentaţia, concediind sictirit actorii.

În noaptea aceea mi-am visat toate neamurile decedate, iar dimineaţa m-am trezit cu un gust amar în gură.

Sfântu’ de pe urmă

Ion, Ioan, Ionel sau cum naiba s-o numi. Oricum, e vorba de ăla care pune capăt destrăbălării de iarnă. De-acu’…gata, o puseră-m şi de mâine o luăm din nou de coadă. Recuperări, restanţe, colocvii, proiecte, predări de laboratoare etc. De fapt, mă doare la bască. De vineri intru în focuri…până atunci, să mă pupe cu toţii.

Nu pot să nu remarc rutina chefurilor universitare. Care încep pe la prânz şi ţin până târziu în noapte. Şi se lasă cu dansat pe mese, cu behăelile proprii ale neo-artiştilor încălziţi de licorile bahice şi cu bancuri porcoase faţă de distinsele colege. Iar cine are noroc, colo-şa în buda de la parter, poate avea parte şi de niscai experienţe defulatoare.

Primii veniţi sunt mereu negrii mititei. Vin cu un scop precis. Să mănânce şi să bea până crapă…dacă e moca, de ce nu? Foame mare la vreme de restrişte economică. Primii veniţi, primii plecaţi. Dacă nu se mai pune nimic pe masă, la ce să mai ardă gazul de pomană? Într-un târziu, apar boşii…Se lasă aşteptaţi, aşa cum le stă bine celor cu funcţii. Au masa lor. Separată de restul lumii. Şefi de catedre, secretari ştiinţifici, prodecani, decani, prorectori şi directori de departamente, se bulucesc la masa bogaţilor şi o pun de şedinţă. Acum este momentul să se aranjeze ploile. Acum, când românul este cu chef şi cu dare de mână. Că doar dau din bugetul instituţiei, nu din buzunarul propriu.

Biserici, bisericuţe, bârfe, şuşanele. Cum naiba am nimerit eu taman între duşmancele de moarte? Să fi vrut şi nu ajungeam în postura ingrată de a mă screme să conversez amiabil cu cele care mă sapă de ani buni de zile. Dar dehhh…dacă-i bal, bal să fie. Mi-am afişat şi eu zâmbetul acela amabil şi tâmp şi le-am ţinut isonul, băgându-le în ceaţă exact în probleme legate strict de domeniul lor de activitate. Oarecum meschin, le-am dat lecţii în domeniile de activitate, deşi tare mi-aş fi dorit să le trântesc 2-3 înjurături neaoşe, româneşti. Noroc cu nea’ strungarul (Ion şi el, evident) de la dreapta mea, care a avut grijă de paharul meu. Bună ţuica, ce e drept…prună de la mama ei. Şi vinul…căpşunică veritabilă. Mâncarea s-a încadrat în bugetul de austeritate. Peşte de 3 ori…dehhh…cel malaesyan fu’ bunuţ…o să caut la Metro.

În stilu-mi caracteristic, când mi s-a luat de petrecere, m-am ridicat brusc, am fluturat mâna în sictir la toată lumea şi mi-am văzut de ale mele.

No, ce să mai zic…Ioni şi Ioane, oriunde v-aţi afla, LMA şi din partea mea. Să trăim şi să ne veselim. Vremuri grele ne aşteaptă…

Deliberate Art

Nu sunt critic de arta. Din pacate, exceptand perioada adolescentina, mari tangente cu arta nu prea am avut. L-am admirat pe Salvador Dali si mi-a fost suficient. In general, apreciez arta intuitiva, permisiva, care ofera consumatorului posibilitatea de a intelege exact ceea ce doreste el. In momentul in care se fac comentarii “specializate”  legate de o anumita creatie, interesul meu pentru lucrarea in cauza scade exponential. Daca eu percep un simplu pom inflorit, de ce expertul trebuie sa-mi explice ca este vorba, de fapt, de o refulare a unor dorinte ascunse? Lasa-ma nene cu pomul meu si tu vezi-ti de refularile tale. Oricum, numai autorul stie exact ceea ce reprezinta opera realizata. O mostra de arta picturala o gasiti la adresa aceasta . Nu pot realiza cat de valoroase sunt creatiile artistului, dar un lucru este cert: sunt originale.  Pentru mine unul, este suficient. Ce am inteles eu din aceste creionari, mai putin conteaza. Fiecare este liber sa inteleaga ce doreste.

Şi compostat şi cu banii luaţi

Abia ce am luat niscai rămăşiţe băneşti de pe anul trecut şi, bucuros nevoie mare, mi-am sunat soţia pentru a o anunţa că am mai primit o gură de oxigen până la salariul următor. Aiurea…e vremea taxelor. Aşa că, imediat ce am ridicat banii, a doua zi m-am înfofolit bine pentru a face faţă vântului tăios şi am luat oraşul la pas.

Bineînţeles, eu sunt de vină că am călcat pe teritoriul însemnat conştiincios de căţeaua tuciurie, fapt pentru care îmi cer mii de scuze faţă de regnul canin. Dau să trec pe trotuarul celălalt. Numai că gestanta şi făcătoarea de mogâldeţe blănoase, care i se încurcau buimac printre labele decolorate, a continuat să urle bezmetic la mine. Observând, probabil, că mă doare la bască de scremăturile ei isterice, şi-a înfipt cu sete caninii în picioru-mi proprietate personală. Ce bine este să mai porţi şi câte o izmană pe dedesubt, la vreme de îngheţ. Am luat-o şi cu cuţu-cuţu şi cu uşşş-uşşş şi cu zâââtttt (sau marşşşş ?! … zău dacă îmi mai amintesc) numai că mai a naibii s-a înfoiat. „Hai sictir ! tu-ţi pasca mă-tii şi a Primăriei care te ţine pe străzi” am urlat la căţea, aruncând cu un bolovan după ea. Şi am rezolvat problema. Se făcu linişte.

Sigur, am dovedit un caracter înfiorător şi nemilos faţă de bietele patrupede. Rog iubitorii de animale să mă ierte de data aceasta şi promit că atunci când nu voi mai vedea picior de patruped pe străzile oraşului, să devin cel mai înfocat fan al lor (al comunitarilor, evident). Recunosc spăşit că am greşit că m-am apropiat la mai puţin de 5 m de bârlogul distinsei căţele, încropit cu multă iubire şi grijă de către Poliţia română, taman în uşa instituţiei. Nu am sesizat că patrupedul este în convalescenţă după o naştere grea (dar naturală!) pe treptele instituţiei publice, deci nu ştiam că trebuie să o evit cale de vreo (3-4) străzi distanţă faţă de drumul firesc spre o altă instituţie publică.

Instituţie publică unde urma să las cu obidă şi multă zgârcenie ultimii bani câştigaţi pe anul trecut. „Domule, nu auziţi bine? Trebuie să plătiţi atâta…”. Am mai strecurat tremurat încă 100 de lei prin ghişeul strâmt…”Mai…mai…”. Am mai împins încă 100 lei. „Domule, îţi baţi joc de mine? X mii lei !” „Stimată doamnă…m-aţi zăpăcit de tot. Spuneţi-mi vă rog suma pe vechi…Ştiţi, am rămas cu sechele. Nu mă pot obişnui cu noua numerotaţie a banilor. „XXXXX milioane, bă !”. „Gata…am înţeles…ce vă enervaţi? Mai luaţi 2 bulioane de aici. E bine, nu?”.

Şi ca ziua să fie plină, a trebuit să trec şi prin suveica Trezoreriei. „La ghişeul 1, vă rog…Aici e casa 1, ghişeul e mai încolo. Da’ bon de ordine aveţi? Eu sunt portarul domn’e…bon de ordine luaţi de la Informaţii. Nu, nu…nu informaţiile alea, ci celelalte. Ce cauţi domn’e la camera seifului ? Aici doar angajaţii au voie…Bun, aveţi bon de ordine acum. Aşteptaţi şi veţi fi anunţat. Vreau bani potriviţi. E prima încasare şi nu am să vă dau rest. Mergeţi dumneavoastră peste drum, la magazinul alimentar şi veniţi cu banii potriviţi. Nu aveţi să-mi schimbaţi? Ahaaa…numai dacă voi cumpăra ceva. Aşa domnule…aveţi banii potriviţi acum, dar ştiţi, nu-mi merge imprimanta. Cum să scriu chitanţa de mână? Acum avem calculatoare…Nu scriu domn’e nimic de mână…Aveţi răbdare că vine IT-istul şi rezolvă problema. Păi şi eu ce fac acum, aştept să vă vină cartuşul la imprimantă? Păi, dacă vă grăbiţi, mergeţi dvs. şi cumpăraţi un cartuş de la magazinul de după colţ. Vi-l decontez, staţi liniştit !

Hm…deja mă simt mai bine. Nimic nou în România. Toate-s vechi şi noi sunt toate.

A mai trecut un an

Oarecum în grafic cu problemele de la serviciu, Crăciunul şi Revelionul le-am petrecut detaşat, fără a mă uita din 5 în 5 minute la ceas. Rupt de realitatea profesională, m-am dedicat exclusiv familiei şi m-am bucurat împreună cu ea, din plin. Acum am realizat cât îmi lipseşte atmosfera familială. Am ţinut-o langa încă din prima zi de Crăciun şi până după Revelion, când realitatea socială m-a smuls din reveria pitorească a vacanţei de iarnă.
Pentru copii, Sărbătorile de iarnă au avut impactul noutăţilor. Colinde, dulciuri, spectacole. Împodobirea bradului. Jucăriile dorite. Părinţi, bunici, veri şi verişoare, unchi şi mătuşi. Câţiva fulgi de nea. Omuleţul de zăpadă. Săniuş şi derdeluş.
Şi primul drum la Bucureşti. Cu autocarul. Un chin pentru fetiţă. A plâns, i-a fost rău, a vomitat. „Nu mai vleau cu otocalu” zicea stins Maria, suspinând de mama focului. Şi-a revenit la fel de repede, când a simţit sub ghetuţe trotuarul stabil al capitalei. Scăpată printre verişoare, la jucării şi bunătăţi, nici că i-a mai trebuit altceva. Îmbrânceli, certuri, împăcări şi râsete împreună cu cele pe care le vizita pentru prima oară în habitatul lor familial.
Andrei, cu încă un an ataşat la butonieră, s-a comportat onorabil. Cu micile lui scăpări de copil răsfăţat, şi-a luat, totuşi, mult mai în serios statutul de copil responsabil. Am fost mulţumit de cum s-a purtat. Nu mi-am putut reprima, însă, o undă de tristeţe…”Creşte…”.
Momentul trecerii în Noul An a fost magic pentru copii. Niciodată nu mai văzuseră o revărsare atât de impresionantă de artificii, lumini şi luminiţe. Dehhh…întreg Bucureştiul se zărea din balconul înghesuit.
Drumul de întoarcere l-am demarat cu inima strânsă, având în vedere antecedentele. Am optat pentru tren. Exceptând plânsetele de despărţire ale Mariei şi tristeţea din ochii lui Andrei, drumul a decurs nesperat de bine. Nu a durat mult timp până ce întreg trenul nu le mai ajungea prichindeilor. Mai cu ei în braţe, mai în cârcă, mai alergându-i pe culoarele strâmte, a trecut timpul.
Alt moment trist pentru copii. Despădurirea bradului. Maria a adormit înlăcrimată cu păpuşa de sub brad în braţe iar Andrei a ascuns sub pernă o rămurică din brad.
Cu bune, cu rele a mai trecut un an. Un Nou An începe friguros şi şovăitor. Criză uşoară!