Structurarea trupeţilor este clară şi împământenită în cadrul oricărei garnizoane. Este vorba de bibani (sau pufani), cei mai proaspeţi înregimentaţi, baştani, cei care aşteaptă cu sufletul la gură noua serie de recruţi pentru a scăpa de muncile zilnice şi de frecuşul ofiţerilor şi, cu voia dumneavoastră, veteranii, cei pe care îi doare în p*** de armată şi care aşteaptă cu nerăbdare liberarea mult aşteptată.
Veteranii, de regulă, nu prea participă la dinamica unităţii militare. Zac în paturile de campanie cât e ziua de lungă şi aşteaptă să le fie servită masa la pat de către pajii personali.
Baştanii sunt cei care asigură sarea şi piperul vieţii cazone. Ei au pâinea şi cuţitul şi dispun de bibani după bunul lor plac. Sunt Dumnezei pe parcela lor de dormitor, ori în alte locaţii ale unităţii militare şi orice împotrivire este aspru sancţionată. Au o imaginaţie bogată, sadică şi în fiecare zi găsesc ceva nou pentru a-şi exercita dreptul la sclavie dobândit cu atâta trudă, transpiraţie şi lacrimi de la predecesori. Atunci când se plictisesc de pornirile dictatoriale, devin poeţi ori filozofi. Şi iubitori de artă. Ori de muzică vocală. Iar bibanii devin cobaii perfecţi.
În preajma Crăciunului, unui baştan i s-a făcut dor de taică-său decedat într-un şanţ, cu sticla de votcă strânsă grijuliu la piept. Şi musai dori să rememoreze clipele de reverie de lângă catafalc, atunci când bea cot la cot cu unchi, mătuşi şi verişori înjurând de mama focului că vaca o lăsase tas’u lui frate-său.
Imediat toate paturile metalice au fost mutate la perete şi, în mijlocul dormitorului s-a adus o masă. Cel mai pricăjit dintre bibani s-a întins cât era de lung, iar restul l-au înfofolit într-un cearşaf, cândva alb, ca într-un giulgiu. În jurul „mortului” s-au aliniat restul bibanilor, în genunchi, cu mâinile împreunate a rugăciune. Lumânări aprinse în jurul „decedatului” şi muzică adecvată în surdină.
- Plângeţi, ţi-ai drack, doar sunteţi la înmormântare, zise baştanul cu năduf. Aaaa, nu vreţi ? Culcat cu toţii ! Mama voastră. Băăă mortăciune, tu ce dracului bagi culcat? Tu eşti mortul. Dracul este al tău dacă mai mişti.
După vreo (20-30) de culcaturi, au început cu toţii să miorlăie nişte tânguiri de-ţi venea să-i iei la palme.
- Băăă….Mai cu vlagă. Nu aţi mâncat astăzi? Şi vreau şi vorbe…executarea!
- Uăăăăăă, de ce te-ai dus taică ? Oaaaaaa, cum ne-ai lăsat tu pe drumuri. Tăicuţăăăăă, de ce ai plecat ? Vino înapoi la nevastă şi copii…
- Băăă, dar crucea? Unde-i crucea? Boilor, vreţi să-l îngropaţi ca pe un păgân ? Ia, fuga şi aduceţi T-ul de spălat.
Cu T-ul trântit peste catafalc, jeluielile şi tânguirile au continuat cu şi mai mult simţ de răspundere, cu fiecare funie udă care se lipea pe spatele actorilor.
Baştanul râdea pe înfundate de se prăpădea, dar cum observa că unul dintre bibani tăcea, iar se înfoia şi zbiera ca din gură de şarpe. A urmat plimbatul cu masa prin dormitor, simulând drumul spre groapă, apoi îngroparea propriu-zisă, prin crearea unei grămezi vii de pufani, fiecare trebuind să sară din paturile etajate peste săracul „decedat”, care holba ochii ca la melc, la fiecare contact cu trupurile care cădeau peste el de-a valma.
Cu puţin după miezul nopţii, veteranii au început să vocifereze că nu pot dormi astfel încât regizorul spectacolului a încheiat brusc reprezentaţia, concediind sictirit actorii.
În noaptea aceea mi-am visat toate neamurile decedate, iar dimineaţa m-am trezit cu un gust amar în gură.
