De Luxe

Privesc rotocoalele de fum cum se înnoadă în jurul lămpii apoi, încălzite de lampa economică, fuioarele de tutun ars se preling în sala de curs, pierzându-se prin cotloane. Bani arşi, dar bani de lux. Într-o ţară în care poate mai bine de 75% din populaţie fumează, ţigările sunt considerate „de lux”. Şi se ştie prea bine ce se întâmplă cu produsele de lux începând cu luna aprilie.

Din câte ştiu eu, articolul de lux este acel produs, suficient de scump, pe care nu şi-l permit decât cei avuţi. În momentul în care oricine are acces la acest produs şi, mai mult, îl utilizează frecvent, el se transformă în produs de larg consum. La fel cum este şi pâinea, laptele, apa.

Ingineria financiară este simplă. Oricât s-ar scumpi ţigările, românii tot vor cumpăra, chiar dacă vor fuma mai puţin. Cumpărând, importurile nu se vor diminua iar accizele vor fi culese ca şi până acum, în sacul fără fund al statului. Câştigă atât Statul, cât şi comerciantul. Ceea ce pierde comerciantul prin umflarea accizelor, recuperează prin dublarea preţului de vânzare. Şi uite aşa, omul de rând devine iar carne de tun.

Mă întreb, justificat zic eu, de ce nu se percep taxe de lux pentru orice vehicul, pentru vilele de prost gust cu multe turnuleţe şi streşini aurite, pentru câinii de luptă, pentru aurul atârnat sfidător de toate încheieturile, pentru excursiile ori concediile în ţări exotice, pentru indolenţă, prostie şi vulgaritate, pentru bârfa de la colţul blocului, pentru opulenţă şi sfidare.

Dacă pachetul de ţigări, acest accesoriu atât de banal şi comun existent în buzunarul a milioane de români, este considerat obiect de lux, atunci putem să ne aşteptăm cât de curând la taxe de lux pentru aerul respirat, ori pentru apa potabilă.

M-ai Mai puneţi frână măi ăştia. Nu de alta, dar şi răbdarea omului de rând are o limită. Sau vă e dor de o altă Revoluţie? Tot ce este posibil, având în vedere faptul că mulţi a-ţi aţi lipsit atunci de la împărţirea ciolanului.

5 Vs. 10

Un articol care m-a incitat: Nota 5.

Plec de la ideea personală că sistemul de notare este o mare prostie, un adevărat balast, atunci când trebuie să evaluezi pe cineva. O evaluare adecvată, corectă, nu ar trebui realizată pentru starea de moment a celui examinat. Care poate fi excelentă sau execrabilă, într-un interval scurt de timp. Evaluarea ar trebui realizată în timp, astfel încât examinatorul să perceapă întreg ansamblul uman. Să poată oferi o concluzie care să înglobeze toate stările sufleteşti, fizice, mentale, practice sau mai ştiu eu ce alte aspecte care ţin de profilul psihologic.

Şi totuşi, de ce este mult mai valoroasă nota 5 ? Întrucât este muncită. Cel examinat apelează la toate tertipurile, şmecheriile, distragerea atenţiei, devierile de la subiect şi mai ştiu eu ce pentru a convinge examinatorul să-i dea examenul. Deja „lupta” pentru promovare se mută în sferele subtile ale psihologicului, iar subiectul de discuţie propriu-zis devine secundar. Iar acest aspect nu poate decât să-l incite pe examinator, întrucât examenul deviază spre mecanismele de marketing. Cerere şi ofertă. Dacă cel examinat este suficient de versat şi reuşeşte să convingă, nota 5 vine ca o uşurare. Atât pentru cel care cere, cât şi pentru cel care oferă. Un fel de parafare a „tranzacţiei” încheiate. Şi mai este un aspect. Nota 5 are două opţiuni. În sus sau în jos. Cum să nu se bucure studentul care obţine opţiunea câştigătoare?

Nu acelaşi lucru se poate zice despre nota 10. Aici e vorba de o singură opţiune. În jos. Nu poţi lua mai mult de 10. Iar dacă nu iei maximul, nu este o problemă de fond. E bun şi 9 şi 8 şi aşa mai departe. Sigur, pentru cel care doreşte „performanţă” apare o oarecare frustrare. Dar nu-i o problemă stringentă. Nota se poate mări într-o sesiune ulterioară şi, de regulă, măcar pentru curaj şi insistenţă, această mărire se acordă. Iar nota 10 nu este „muncită”. Cel care a picat pe subiect va turui într-una sub privirile absente ale examinatorului. Examinator care nu va mai fi incitat şi nici atras într-o luptă surdă de „care pe care”. Orice ar încerca să-i ofere celui din faţa sa, bun sau rău, acesta va cumpăra, astfel încât speculaţia de marketing dispare.

Promovarea mediocrităţii ? În nici un caz…poate promovarea spiritului inventiv.

Şi ca un paradox…îmi sunt mult mai dragi studenţii de 5, decât cei de 10. De ce? Întrucât mă pot baza oricând şi în orice condiţii pe cinci-ari, al căror scop în viaţă nu este nicidecum cel de a rupe gura târgului cu carnetul de note.

De casă nouă

„Magazia lu’ X”, după cum bine zicea o fostă colegă de facultate, pe când ne-am adunat la întâlnirea de 10 ani, a devenit, în sfârşit, o sală onorabilă de curs. Acum, când mă uit în jur asemeni unui Paşă, parcă-parcă să zic că s-a meritat tot şantierul în care am predat în ultimul an. Nu mai trebuie să-mi crape obrazul de ruşine că-mi poftesc studenţii printre schele şi moloz ca sa asiste, în zgomot de picamere, baroase şi escavatoare la orele de curs. Şi nici nu mai trebuie să le ofer lavete ca să-şi şteargă praful de pe scaune şi mese. Am stat călare pe muncitori în permanenţă ca să amenajeze sala exact cum trebuie. S-au săturat şi ei de mine, şi eu de ei, dar pot zice cu certitudine că mi-am câştigat respectul lor. A ieşit o sală multifuncţională în care se pot ţine atât orele de curs, seminarii, cât şi ore de aplicaţii. Lămpile parcă sunt mai chioare, dar nu-i bai, o să mai comand. Mici retuşuri, care se mai impun, se vor face din mers. Important este că am început semestrul în sala proprie, fără să mai fiu nevoit să mă căciulesc pe la unii şi pe la alţii ca să-mi cedeze sălile pentru a reuşi să-mi ţin orele. Sunt obosit, prăfuit, cu spatele în pioneze şi cu muşchii vlăguiţi de la o febră musculară, dar mulţumit. Sper să-mi treacă şi insomniile datorate grijilor şi planurilor de reamenajare pe care le-am tot copt în minte în ultimile zile. De acum, studenţi să fie. Am unde să-i primesc. Hai, curaj, mâine avem curs. Hmmm…cam strânge. Bine că mi-aţi tăiat căldura. Alooo, se aude? Încă-i iarnă!

Isteria Big Brother

De când sălile de curs şi birourile au început să fie sparte metodic şi constant, iar patrimoniul instituţiei să fie valorificat prin talciocuri, toţi factorii de decizie dau din umeri şi se dau de ceasul morţii întrucât nu găsesc soluţii viabile pentru stoparea fenomenului infracţionar.

„Montaţi domn’e camere de luat vederi pe holurile instituţiei”, l-a mâncat pe unul în fund să zică.

„Categoric, NU! Prea mare investiţia” au tunat şefii şi şefuţii gândindu-se, în sinea lor, că nu vor mai putea invita studente în birourile personale, care să plece din instituţie undeva după miezul nopţii, ori niscai interlopi şi afacerişti dubioşi care dau târcoale pe aici, de când s-a înfiinţat universitatea.

„Şi cu intimitatea studentului cum rămâne ?” s-a ambalat şi Liga Studenţilor, considerând că nu ar da bine pe sticla camerei de supraveghere studentul turmentat care distruge dotările de prin cămine, urinează prin colţurile holurilor, ori se urcă cu picioarele pe pereţi. Sau poate o fi vorba de intimitatea fufelor culese de la colţ de stradă, care părăsesc căminele în zori de ziuă?

„Nici vorbă! Dăunează procesului de predare”, luară poziţie şi profesorii hârşâiţi, speriaţi probabil că studenţii nu le vor mai bate la uşile birourilor cu sacoşele pline, ori că v-or fi surprinşi cum trag chiulul la greu de la propriile ore de curs.

„Fuck You!” zise printre dinţi şi studentul mucalit. Cum naiba să se lase filmat pe holurile instituţiei în timp ce fumează, aruncă doze de bere, hârtii, flegme şi altele direct pe gresie, mâzgăleşte pereţii cu graffiti sau îşi bagă limba până-n străfundurile gurii partenerei, ori îşi aranjează servitele şi copiuţele, înainte de a intra în sala de examen?

“Dar noi ce păzim aici?” se înfoie şi jandarmii, care ar fi trebuit să patruleze prin instituţie 24h/24h. Sigur, nu este tocmai indicat să fie surprinşi de camerele de supraveghere cum spală putina imediat ce se lasă înserarea, de nu-i mai vezi înapoi pe sectoare decât a doua zi, spre amiază, după ce îşi revin din mahmureală.

Din păcate, oriunde s-ar afla, mulţi români tot pe ciupeală sunt chitiţi. Vrem să ajungem Occidentul din urmă, să trăim decent şi civilizat, la un standard ridicat de viaţă. Un sistem de supraveghere video nu ar atenta la intimitatea nimănui şi nu ar perturba nici un proces social, atâta timp cât este montat în locuri publice. Nu dăunează nimănui ci, dimpotrivă, oferă un mediu cât de cât civilizat în care, măcar de ruşine, cei cu prea multă adrenalină îşi pot înfrâna pornirile medievalo-animalice. Dar ce să-i faci, rămânem tot la grilaje, drugi şi lacăte pe uşi şi ferestre, că doar aşa am fost învăţaţi.

Doctorală

O nouă mojicie se pregăteşte în laboratoarele puterii. Renunţarea la sporul de doctorat, reprezentând 15% din salariul de încadrare. La ce să te mai chinui atunci să-ţi macini nervii şi sănătatea pentru a obţine diploma de doctor în ştiinţe?

Doctoratul nu este decât un efort intelectual suplimentar (de multe ori inutil) pentru cadrul didactic aflat la catedră. Efort care, în condiţii normale, ar trebui recunoscut şi apreciat în învăţământ. Având un doctorat promovat, nu devii mai deştept ci, dimpotrivă, mult mai uzat intelectual şi fizic decât dacă ai fi stat în banca ta şi ţi-ai fi văzut de treabă. Dar, întrucât mereu există un „dar”, dacă nu îţi dai doctoratul nu poţi accede la titluri universitare (conferenţiar, profesor, academician) ci rămâi în rândul pulimii – după cum bine zicea un distins coleg de breaslă, nu poţi ocupa funcţii de conducere şi nici preda la forme de învăţământ post-universitare, cum ar fi masteratul.

Bine-bine, o să săriţi cu gura, dar la atâtea avantaje parcă ţi-ai sacrifica niscai ani din viaţă pentru a face un doctorat. „Vax-albină”, vorbă culeasă de pe net, ar fi fost prea frumos dacă ar fi fost aşa. Legea, încă (!), îţi dă dreptul la toate acestea, dar nu-ţi şi pune în traistă. „Sigur, ai dreptul, dar nu am şi obligaţia să-ţi dau” poate urla vocea Conducerii instituţiei de învăţământ, dacă nu eşti în graţiile mai marilor. Şi uite aşa, pupincurismul devine politică pentru afirmare şi recunoaştere a meritelor, asta dacă nu cumva eşti vârât politic până peste urechi ca să poţi ţipa cu seninătate şi fără procese de conştiinţă că eşti hărţuit.

Şi atunci ce mai rămâne sigur din uimitoarele avantaje ale unui doctorat ? Acest 15% spor la salariul de încadrare, pe care nesătuii din Parlament vor să-l radă. Parlamentari care taie de la popor pentru a-şi mări ei salariile cu (15…20)%. Este echitabil aşa ? Îmbuibaţilor !

Ciupeala PrePray

La început de criză economică, agenţii economici, prestatorii de servicii şi oricine dezvoltă o afacere, găsesc metode care mai de care mai ghiduşe pentru a mai ciupi câte un bănuţ de la fraieri, pe care să-l bage la saltea atunci când apogeul crizei se va resimţi din plin. Bunăoară cartelele pre-plătite de telefonie mobilă. Toţi cei care deţin un telefon mobil sunt familiarizaţi cu vocea sexy care anunţă candid: „Creditul dvs. este de x cenţi, valabil până în data de..”. Nu cu aceeaşi plăcere ascultă însă bietul român atunci când aceeaşi voce, căpătând parcă un accent tăios, anunţă sec „Creditul dvs. a expirat. Pentru a putea păstra numărul şi bla-bla, încărcaţi până la data de…”. Bine, aici este de discutat. Dacă omul cu pricina, chiar nu vorbeşte într-o lună în valoare de atâţia cenţi cât îi permite cartela, pentru ce serviciul de telefonie îl obligă să plătească lunar altă cartelă, pentru a putea vorbi în continuare? În fine, e cu totul altă poveste. Însă, în momentul în care ştii prea bine că ai credit valabil, pentru ce eşti anunţat, atunci când vrei să suni pe cineva, că nu mai ai credit? Sigur, vocea serviciului de telefonie nu ştie  cine îşi ţine contabilitatea creditului… Poate că aici este şi şmecheria…câţi dintre români îşi ţin propria evidenţă? Cel care are 2-3-4-5 telefoane şi cu abonament şi cu cartelă PrePay şi cu mai ştiu eu ce, nu-şi mai încarcă memoria cu prostii. Vrăjit de vocea suavă a serviciului de telefonie mobilă, aşteaptă docil să fie anunţat când este cazul să reîncarce. Şi încarcă omul, chit că are credit valabil. Este prea grăbit ca să-şi consume din timpul său pentru a afla exact situaţia creditului. Aşa că, pentru cei care-şi drămuiesc fiecare bănuţ, nu pune-ţi botul. Formaţi cu încredere încă o dată numărul persoanei pe care doriţi să o apelaţi. Vocea serviciului de telefonie nu va mai insista. Nu tot în momentul acela.