Braşoveanca

Am revăzut Braşov-ul cu o oarecare strângere de inimă. Pe timpuri, pierdut în reveria panoramică a oraşului, cocoţat acolo sus, la promenadă, destinul mi-a trasat alt curs pentru viitorul meu existenţial. După ploaie, vânt, soare şi viscol, cu o gradualitate altitudinală, oraşul m-a primit cu o ninsoare ca în basme, aşezată, molcomă, cu fulgii mari, pufoşi şi lipicioşi. Căminul studenţesc de pe Coline, curat, dichisit, cu un aer boem şi civilizat, dat de camerele de supraveghere video, şi-a primit încărcătura microbuzului firesc şi discret, prin clinchetul cheilor atârnate pe degetele astenice ale portăresei.
După ce mi-am desfăcut bagajul în cameră, am coborât pregătit pentru binemeritata plimbare de seară. Am nimerit în mijlocul unui grup compact de studente, care se manifestau zgomotos în holul de la intrarea în cămin. Am încercat să găsesc drumul cel mai scurt către ieşire, dar nu mi-am putut reprima plăcerea perversă de a naviga printre atâtea trupuri tinere, calde şi frumos mirositoare, multe sumar acoperite cu cămăşi de noapte, prosoape de baie ori pijamale semitransparente, cu danteluţe. Reuşiseră să-l prindă pe vagabondul voyeur-ist şi acum nu se puteau decide dacă să-l linşeze, ori să cheme poliţia.
Sigur, după multe direcţii de plimbare, alese aleator, până la urmă am ajuns în centrul oraşului. De fapt, cam toate drumurile duc în Piaţa Sfatului. Înfometat şi însetat, m-am proptit într-o cârciumă specifică zonei. O tavernă în stil unguresc, cu bănci şi mese din lemn cioplit parcă grosolan, cu separeuri dedicate.
Cert este că ospătăriţa era unguroaică. Trăsăturile-i ascuţite, nasul în vânt, pieptu-i ferm, voluptuos, iţit obraznic din cămaşa tradiţională mult prea strâmtă, dar cu atât mai incitantă, vocea fermă, tabagică şi ochii negri sfredelitori mi-au luat piuitul. Am rămas cu ochii agăţaţi involuntar în decolteul generos, gata-gata să plesnească, şi cu greu mi-am îndreptat ochii spre meniul pe care mi-l oferea. Pe deasupra meniului, m-am uitat meschin şi mitocăneşte în urma ei, admirând fesele ferme, curbate ameţitor pe sub fusta ce se oprea la două degete deasupra genunchilor. Picioare drepte, gambe elastice, glezne fine.
Uşor trecută şi totuşi, atât de proaspătă. Ca o piersică coaptă, după cum bine zice vorba din popor. Nu, nu am o predilecţie pentru femeile mature, de mult coapte şi răscoapte. Sau naiba ştie. Oricum, nu mă văd la braţ cu o puştoaică. Adevărul este că nici nu am încercat, ca să-mi dau seama cum este. Nu am avut curaj. Poate îmi este frică de exuberanţa tinereţii. Poate mă timorează faptul că nu aş face faţă excesului de adrenalină specific vârstei. Poate mă pune pe gânduri diferenţa de vârstă. Poate nu mai am răbdarea şi nici dorinţa de a mă plia cerinţelor cuiva cu altă mentalitate de viaţă şi cu alte capabilităţi oferite de un corp viguros şi cu mult mai în formă decât al meu.
Ospătăriţa pare numai bună pentru aspiraţiile mele. Hârşâită prin viaţă, după cum dă de înţeles atitudinea, comportamentul şi poziţia ei, cu un corp care nu poate naşte decât dorinţe (exceptând corsetul ţinutei care mai mult ca sigur îi adună toate cărnurile şi le ţine ferme, pentru deliciul pervers al consumatorului), pare genul de femeie care ştie ce vrea. Genul de femeie care are oroare de dulcegării, care pune direct mâna pe tine şi, fără ocoliş, îţi spune verde în faţă să fii bărbat.
După 2 ţoiuri de palincă (primul din partea casei, al doilea la cerere) am început să o dezbrac cu privirea. Scena de amor ghebos, cu sâni-ii revărsaţi peste mine şi cu fesele-i tresărind spasmodic sub palme, s-a consumat firesc, fără întreruperi nedorite, între antreu şi salata ungurească. La îngheţată, deja mă aflam sub acelaşi duş cu ea, împărtăşind amândoi clipe de amor nervos, lipiţi de faianţa rece a băii ipotetice din mintea mea.
Ospătăriţa nici nu bănuie cât de profund şi detaliat i s-a penetrat intimitatea sau poate, dimpotrivă, este prea sătulă şi sictirită de cât a fost dezbrăcată cu privirea şi câte minţi clientelare a pus pe jar, considerând ca pe o normalitate dorinţele ascunse ale masculilor de la mesele răsfirate. Cert este că, la plecare, mi-a zâmbit oarecum complice, ceea ce mă determină ca data viitoare să merg la aceeaşi cârciumă.
Dar parcă ziceam că sunt obsedat. La naiba cu primăvara asta şi cu hormoni-ii dezlănţuiţi. Noi să fim sănătoşi.

Angie (V)

Nu voi face niciodata mai mult decat atat. Din pacate poate… Desi nu pot sa nu recunosc, un pic vinovat, ca am schimbat intr-o zi doua vorbe cu unul din pustii Angelei, si mi-a trecut prin cap la un moment dat sa-l rog sa-mi afle numarul ei de telefon!…
Ramane pe alta data, fermecatoare Angie! Cu siguranta intr-o viata viitoare, unde te-as ruga sa vii la fel cum esti acum: apetisanta, mandra si usor usor stingherita de privirea mea dorit discreta si inevitabil posesiva. Pe care stiu ca o cauti si tu in fiecare zi la ora pranzului, macar asa, din obisnuinta… Acolo ne vom reintalni cu siguranta. Intr-una din atat de multele mele vieti viitoare, pe care mi le-am aranjat deja, pentru atat de multe cele pe care nu le mai pot face in aceasta viata!…
De trei zile a-nceput vacanta copiilor. S-au inchis scolile si gradinitele. Angie nu mai vine cu copiii la masa. De altfel, in curand se va inchide probabil si cantina studenteasca, iar eu voi trece iar pe sandwich-uri. In sectorul pana-n urma cu cateva zile “cotropit” de copilasi, acum stau imprastiati cativa studenti plictisiti, cu ochii-n farfurii si gandul la sesiune. Eu o sa stau aici, la aceeasi masa de langa stalp si-o s-o astept pe Angie. La toamna poate ne vom revedea. Sau poate toamna cealalta, sau poate-n cine stie care toamna. Eu pot s-astept. Am tot timpul. Nu ma mai grabeste nimic…

Angie (IV)

Angie este, fireste, blonda. Cat se poate de naturala dupa cum pare, ca de altfel toate cele ce o alcatuiesc atat de incantator. Nici nu s-ar fi putut altfel, nu m-ar fi cucerit in asa hal, daca nu ar fi avut si atributul acesta. Din motive ce tin strict de istoria personala si care pot fi usor de banuit, sunt iremediabil vulnerabil la blonde. Parul ei, o bogatie de aur, îi cade in volute lungi pe umerii rotunzi si plini.
Angie are o fata frumoasa, un oval plin de incantatoare simetrii, si un ten perfect, pleznind de sanatate.
Are ochi… probabil albastri, sau verzi, in orice caz o culoare deschisa. Mi-e greu sa-i vad ochii, pentru ca Angie poarta ochelari subtiri, usor heliomati. Asta îi da, pentru mine, un farmec in plus. M-au fascinat intotdeauna fetele cu ochelari. Au un aer bland, pasnic, mai intelectual fireste, si transmit parca o usoara senzatie de vulnerabilitate pe care orice barbat (cred eu…) o cauta la o femeie. Mi-e greu sa-i ghicesc culoarea ochilor si din cauza ca, bineinteles, nu prea indraznesc sa o privesc in ochi. Stau cuminte la locul meu, la masa de langa stalp, si caut sa o privesc cat mai discret, cat mai tangential, mai cu coada ochiului, pe apetisanta blonda.
Cu toate astea sunt greu de evitat totusi momentele cand ne intersectam inevitabil privirile. Stie cu siguranta ca o privesc, n-avea cum sa nu remarce ca sunt acolo in fiecare zi, la aceeasi ora. Ma jeneaza un pic situatia asta, mi-e penibila postura de voyeur-ist, dar ma si amuza totodata. Imi ascund din ce in ce mai greu un zambet in momentele cand dam cu ochii unul de celalalt. E evident ca se intimideaza, si se remarca lucrul asta din felul in care dintr-o data devine foarte autoritara cu copiii. Este oricum depasita mai tot timpul de frenezia hoardei de mici monstruleti care alearga, tipa, plang si rad zgomotos. N-ai prea zice c-ar fi locul ei acolo, nu prea reuseste sa-i tina-n frau. Ma amuza si mai mult sa o vad ca dintr-o data, cand se simte privita si admirata, se-nroseste usor, se “imbatoseaza” dintr-o data, ridica ferm nasul pe sus, voit autoritar, si incepe sa dea iama prin micuti. E probabil un pic lipsit de fair-play din partea mea sa stau pe margine si sa o agresez vizual in felul asta, dar martor imi sunt mie insumi ca incerc sa fiu cat mai discret, si caut sa evit a o pune in situatii stanjenitoare.
Niciodata nu-ndraznesc sa privesc agresiv, provocator, nici o femeie care-mi atrage atentia, si slava Domnului se-ntampla de-atatea ori lucrul asta. Mi s-ar parea o evidenta badaranie si nu m-as simti eu confortabil cu mine insumi sa ma stiu procedand astfel. A privi insa cu discretie, cu rezervata admiratie, a privi “in soapta” o femeie mi se pare a fi un exercitiu de estetica plin de rafinament si de bun simt artistic. Mi se pare un mic mestesug, o mica arta daca n-o fi prea mult spus. Un exercitiu de comunicare subtil, elegant incheiat eventual cu doua zambete de bun simt, din care, daca ambii protagonisti inteleg sa consimta discret, se poate naste pentru cateva clipe macar un crampei de viata mai frumoasa, mai luminoasa, efemer si evanescent ca tot ceea ce e frumos in lume. De aceea ma bantuie un zambet senin pe care incerc totusi sa mi-l retin, oarecum vinovat de fiecare data cand accidental intalnesc privirea Angelei. Si continui sa ma bucur discret de incantatoarea ei prezenta.

Angie (III)

Angie are cei mai frumosi sani pe care i-am vazut in ultima vreme, si greutatea lor matasoasa, tremurul lor neastamparat de decolteul niciodata suficient, perfecta lor rotunjime cu curbe sanatoase, maternale sunt naucitoare! Totdeauna sanii sunt primul aspect din categoria celor erotice dupa care obisnuiesc sa “evaluez” o femeie. Mereu ma banuiesc de oarece imbarligaturi subconstiente, legate de cvasi-permanenta dependenta a barbatului de imago-ul mamei si de adanc saditul din protocopilarie sentiment de liniste si fericire atasat motivului sanului maternal! Elucubratii psihanalitice, naiba o sti?!…
Asa dac-ar fi sa judec, ar trebui sa ma-ncerce o jena si mai puternica gandindu-ma ca de fapt primul aspect care-mi trezeste interesul in mod placut sau dimpotriva la o femeie, din categoria mai degraba non-erotice insa, ar fi… mainile! Degetele, in speta! Pai dupa Freud asta e clar un substitut de… masturbare! Opa!… Pai si cum facem, pentru ca Angie are si maini superbe, fireste! Are degete ingrijite, puternice si frumos proportionate, cu unghii discret rotunjite si lacuite exact asa cum imi place mie. Nicidecum degete prelung-astenice de silfida, care sa-mi dea fiori numai gandindu-ma la prelunga si languroasa lor mangaiere, ci degete frumoase, albe, curate, rotunde si puternice de-a caror liniste senina ma umple doar gandul ca mi-as putea aseza cuminte si-mpacat capul in causul lor matasos.
Angie mai are si-o talie minunata, lina si frumos modelata, solduri inalte si puternice, picioare lungi, rotunde, energic cabrate, curate si fine ca niste coloane de marmura alb-rozalie. Acum, ca tot a venit vara cu toate aferentele nevinovate bucurii pervers-vizuale ale barbatilor cu un minim de spirit de observatie si o acuitate vizuala macar medie, prin rochitele scurte si usoare care imbraca in cea mai mare parte trupul marmorean al Angelei se profileaza in curbe perfect alcatuite fesele sanatoase, obraznice si un moft de bikini pierdut pe undeva printre rotunjimile acestei geografii naucitoare! Dumnezeule, un strop de imaginatie sa ai!

Angie (II)

Acuma… Angie e un fel de transcriere fonetica ce mi-a venit mie in minte imediat ce am inceput sa remarc apelativul pe care copilasii il folosesc la adresa domnisoarei educatoare. N-aveam cum sa-l ortografiez… Engi, ca asa suna de fapt! L-am “englezificat” eu repede, numele domnisoarei educatoare o fi probabil Angela, sau stiu si eu, poate chiar Angelica! Desi parca tot Angela i s-ar potrivi mai bine. Si cred ca i s-ar potrivi chiar foarte bine! Angelica, românizat, rostit cu accentul pe a treia silaba are o nota usor frivola, superficiala, minora. Rostit altfel, cu accentul pe silaba a doua, suna pretentios, artificial, prea “glamour”. Angela insa suna in proportii corecte atat usor superficial, lipsit de consistenta, flusturatic pe de o parte cat si delicat, rafinat, rafaelic as putea plusa eu, pe de alta parte. Adica chiar asa cum imi pare a fi domnisoara educatoare!
De oricata pudoare as incerca sa dau aparente macar, n-am ce face, nu ma pot gandi la Angie decat la modul in primul rand… anatomic! Pentru ca Angie mi se pare absolut irezistibila din punctul asta de vedere! Mi s-a pus mie pata, stiu si eu ce sa zic?
Angela nu-mi pare deloc a fi, din punctul de vedere mai devreme precizat, un reper din cele indeobste acceptate de catre barbati. De catre barbatii “Bergenbier” in primul rand… Pentru ca nu e nicidecum genul de “papusa Barbie”, “Baywatch Girl” sau mai stiu eu ce alt astfel de sablon, din seria de geometrii carnale standardizate, forme fara fond, fara farmec personal, fara aroma, “junk-food”-uri erotice de care eu unul ma simt satistit peste masura, agresat de-a dreptul de urgia de tzate, funduri si toate celelalte elemente anatomice exhibate pe toate mediile din jur. Nimic din toate acestea! Angie este incintatoare tocmai pentru ca nu pare a se-ncadra in mai nici unul din modelele stupid matematizate ale market-ului de asa impusa frumusete feminina. Angie este mai degraba corpolenta, conformatie atletica asa cum se spune pe site-urile de “imprietenit”, dar nicidecum grasa. Va fi grasa in cativa ani probabil, daca nu va avea mare grija de ea. Acum insa este, iata ca nu pot evita o “suculenta” metafora banalizata prin exces de utilizare, este deci asemeni unui fruct bine copt. Angie are o carnatie incantatoare, o piele alb-rozalie. O senzatie de materialitate de fructa coapta, parguita bine, de piele catifelata de piersica moale si bine legata razbat pana la mine peste cele cateva randuri de mese ce ne despart. Angie este superb proportionata si poate de aceea cele cateva kilograme oarecum in plus care cu siguranta o dispera, sunt atat de la locul lor asezate.

Angie (I)

Oameni pasageri prin viata mea. Oameni care, la prima vedere cel putin, n-as putea spune ca fac parte din ea, desi sunt acolo, din loc in loc, din cand in cand. O mobileaza, o decoreaza, o coloreaza, de multe ori mai frumos, mai semnificativ chiar decat unii dintre cei carora indeobste le admit statutul de mai mult sau mai putin intimi ai vietii mele. Imagini tranzitorii, fulgurante, chipuri, siluete, in spatele carora se afla firesc destine, povesti de viata, la fel de unice si irepetabile ca istoria oricarui muritor. Sau traitor… Povesti de viata ce-mi vor ramane inevitabil straine. Povesti de viata pe care nestiindu-le mi-ar placea sa le pot inventa. Oameni care pentru scurt timp imi traversaza viata, si pe care in cea ma mare parte îi voi uita, din nefericire, intr-un timp mai scurt decat trecerea lor grabita prin propria-mi viata. Oameni care-mi traverseaza viata si pentru care, la randul meu, sunt poate doar o figura la fel de pasagera, o istorie de viata la fel de inevitabil straina. Ceea ce, la urma urmei, chiar asta sunt…
Cu Angie ma intalnesc in fiecare zi la pranz. La cantina studenteasca de care m-am lipit si eu de ceva vreme, mai mult sau mai putin fraudulos, si la care reusesc in mod discret si eficient sa “rezolv” problema zilnica a mesei de pranz de peste saptamana.
Angie este domnisoara educatoare care vine in fiecare zi cu copiii la masa cam la aceeasi ora la care ies si eu in pauza de pranz. O fi vorba de cine stie ce contract dintre cantina si gradinita particulara respectiva, o gradinita de limba germana, din cate mi-am dat seama dupa microbuzul cu care am observat ca vin copiii. Angie îi coboara pe toti din masina si-i conduce apoi zor-nevoie in sala de mese, in coltul care le este in fiecare zi rezervat. La-nceput se-ntampla sa fie chiar zona din sala imensa unde ma refugiam si eu cu tava, conform unor vechi reflexe din perioada de studentie, redesteptate acum in mod disciplinat, anume mai mereu cam in aceeasi zona laturalnica unde sa ma simt mai “in siguranta”.
La-nceput doar se-ntampla sa fie asa, dupa o vreme insa am inceput sa caut acea zona. Ca sa pot fi aproape de Angie! Am coltul meu de masa, langa stalp, pe care se si-ntampla sa-l gasesc mai tot timpul liber, acolo ma asez cu fata la sectorul copiilor, si mancand o privesc discret pe Angie.

Abstract

Draga Alex, cum iti spuneam, am citit pana acum insemnarile postate de tine pe blog-ul personal. Nu cred ca e cazul sa ma pronunt eu in vreun fel asupra lor, si probabil nici nu astepti asa ceva. Macar o singura mare calitate mi-as putea totusi permite, ma gandesc eu, sa le recunosc. Faptul ca exista! Faptul ca ai ales calea aceasta, a scrisului, pentru a te pune in acord cu tine insuti. Mie mi se pare a fi pentru un om matur, echilibrat, si cu o anumita adincime sufleteasca, calea cea mai potrivita pentru a-si face “ordine” in sine insusi. Mi se pare cea mai potrivita autoterapie, cea mai buna si mai eficienta modalitate de a-ti optimiza viata interioara. Bineinteles ca trebuie si o anumita usurinta pentru modalitatea aceasta de exprimare, calitate pe care o au probabil ca la “decimare”-a romanilor “unul din zece” sau poate chiar mai putini, si care ma bucur sa vad ca tie nu-ti lipseste. Ma bucura de fiecare data cand descopar si pe altcineva scriind, lucrul asta incurajandu-ma si pe mine sa continui la randul meu aceste personale exercitii de terapie prin scris. E-adevarat ca eu am considerat potrivit sa fiu mai discret, n-am facut acest lucru public, dar cunosc foarte bine nevoia de a fi totusi citit de altcineva. Personal m-am limitat la 2 sau 3 interlocutori curenti dintre care de vreo doi s-a ales intre timp prafu’… “c-asa e-n tenis”! Dar asta mai putin conteaza. Mult mai important este, cred eu, sa ai (respectiv sa am…) mereu disponibilitatea aceasta de-a comunica fiecare cu sine insusi, prin scris.
Si ca sa fiu cat mai fair-play, si poate si un pic in ton cu ultimile tale insemnari de pe blog, iti trimit si eu, “in private”, o mica mostra din ce-mi mai bate mie campii mintea in ultimile zile!

Khristine tig

Una bucată leapşă de la Khristine.

1. Care e singurul lucru pe care nu ai vrea sa-l schimbi niciodata la tine?

Gândirea analitică. M-a ajutat de multe ori.

2. Primul film care iti vine in minte acum.

Am nostalgia filmelor româneşti de odinioară…. “Pintea”.

3.  Ce ai desenat ultima oara ( pe hartie, nu in paint )?

S-ar fi vrut un cap de câine…dar, cu cât mă uit mai mult, îmi dau seama că a ieşit un cap de iepure.

4. De cate ori ai spus “te urasc” pana acum?

Niciodată şi nicidecum în momentele de furie. Datorită traumelor psihice pe care le poate produce această expresie.

5. Cu ce personaj din literatura te identifici?

Moromete, parcă am mai zis.

6.  Cat de bine te intelegi cu tine?

Mă accept aşa cum sunt, chiar dacă uneori îmi doresc să fiu ţintuit la stâlpul caznelor.

7.  Daca ar fi sa scrii o carte.. ce titlu ar avea?

Aş prefera, “Fără titlu”, dar şi pe asta am mai zis-o. Ştiu, există copyright pe o asemenea copertă.

8. Descrie in trei cuvinte o persoana pe care inca nu ai cunoscut-o.

Aici e cu dus-întors…necunoscută din punct de vedere fizic/psihic/mental sau inexistentă în viaţa ta?

Prima variantă… enigmatică, incitantă, nonconformistă.

A doua variantă…imprevizibilă, neaşteptată, nedescoperită.

9. Continua propozitia: azi, inca adormit(a), m-am trezit visand la…

… visul pe care l-am avut dormind.

O dau şi eu mai departe … dAImon, Jewels. Si tuturor celor care ma citesc.

Sexualitate primară

De dimineaţă am avut revelaţia. Sunt obsedat. M-am culcat cu gândul la sex şi m-am trezit mistuit de dorinţe carnale. E drept că suntem în prag de primăvară. Şi ca în orice primăvară, instinctele sexuale scot capul nervos din găoacea minţii atrofiate de atmosfera hibernală. Lumea începe să iasă buimacă şi anemică de prin case şi să adulmece izul de prospeţime şi renaştere al naturii.

Sprijinit în coate pe pervazul balconului şi trăgând alene dintr-o ţigară, m-am lăsat pătruns de ambient. Sunt un norocos. Locuiesc într-o zonă care a fost doar parţial decimată de escavatoarele şi drujbele Primăriei. O zonă încă verde, în pofida „toaletării” sistematizate şi periodice a vegetaţiei. Coroanele copacilor nu se mai unesc deasupra blocurilor formând tunele de verdeaţă pe alei, dar tot mai rămâne loc pentru animarea lor cu zburătoare. Pescăruşi, albatroşi, stăncuţe, prigorii, guguştiuci, cuci, coţofene, porumbei, vrăbii, ciori şi corbi dau roată arborilor desfrunziţi şi cântă a împerechere. Le observ cum se hârjonesc în văzduh şi cum se fugăresc printre copaci. Pe o streaşină de bloc, doi masculi înfoiaţi se bat pentru femela care asistă impasibil la ceartă. Un al treilea mascul aterizează lângă ea şi începe să-şi agite aripile, să ţopăie şi să-şi contorsioneze gâtul. Se pare că femela s-a decis. Şi-a ridicat coada şi şi-a luat zborul uitându-se în urmă. Au dispărut amândoi ca fulgerul şi bătăuşii s-au potolit brusc, cu ciocul umflat, fixând cerul în căutarea unei alte partide.

Lumea începe să se despuie de faldurile hainelor groase de iarnă. Tineretul începe să se îmbrace provocator, sătul de abstinenţa sexuală. Nu este încă timpul pentru decolteuri generoase şi picioare dezgolite, dar hainele mulate întotdeauna atrag privirile. Hainele pocnesc pe trupurile avide de iubire, care parcă ar vrea să se ofere prin toţi porii. Femeile se simt dorite de privirile hulpave ale bărbaţilor şi îşi dau capul pe spate provocator, lăsându-şi gâtul dezgolit. Îşi fixează scurt, parcă accidental privitorul, apoi încep să-şi expună sexualitatea cu dezinvoltură. Un zâmbet cristalin, o remarcă cu tâlc, o aranjare lascivă a bluzei pe trup, o fixare de sprânceană, o corectare de ruj cu degetul inelar. Şi cu cât se simt mai mult privite, cu atât îşi perfecţionează mai bine jocul erotic. Câte o fac din instinct şi câte o fac cu un scop anume numai ele ştiu.

Vreau sex. Mult sex, ca să-mi ajungă. Îmi doresc noncomformism, lipsă de prejudecăţi şi descătuşare totală a fanteziilor erotice. Vreau să descopăr întreg potenţialul sexual care zace într-un om. Îmi doresc naturaleţe şi implicare totală. Fără migrene, fără simulări, fără procese de conştiinţă, fără falsitate şi fără calcule matematice precopulaţie. Vreau să fim noi înşine şi nu personaje palide decupate din filmele de gen. Îmi doresc să fiu brutal sau tandru, aşa cum îmi dictează instinctul. Vulgar sau sensibil, aşa cum impune ambianţa. Grăbit sau domolit, aşa cum îşi doreşte partenera.

În fine, iar debitez inepţii. Ştiu că mă apropii vertiginos de consacrata criză sexuală a bărbatului (aia de pe la 40 şi…) dar vorba cuiva…”Bărbaţii sunt mereu în criză”. Aşa că ce să o mai zgudui aiurea. Sex să fie, că de rest se ocupă mama natură.

Bătrâneţe, haine grele

Deunăzi, în autobuz, un adolescent s-a uitat lung la mine şi s-a ridicat să-mi ofere locul. M-am uitat la el interzis şi l-am refuzat scurt. E drept că eram obosit. Şi priveam aiurea în gol. Cătrănit de supărare şi îngrijorare. Dar chiar într-atât să mi se fi metamorfozat chipul? M-am uitat pe furiş în reflexia din geamul maşinii. Într-adevăr, ceva mai multe cearcăne şi o paloare cadaverică pe chip. Părul nearanjat şi ochii afundaţi în orbite. Dar tot nu arăt a bătrân căruia trebuie să i se ofere locul în autobuz. Ce naiba, până şi firele albe nu mi se mai zăresc din părul vâlvoi.

Mă întorceam de la căpătâiul părintelui meu. Nu-mi pot scoate din minte privirea-i sticloasă şi bâiguielile-i fără noimă. L-am întrebat dacă mă recunoaşte…bineînţeles… eram Isus Christos. Mi s-a pus un nod în gât. Credeam că sunt pregătit pentru astfel de momente şi, de fapt, am realizat că sunt mai speriat ca niciodată. Cât de pregătire, nu ştiu, poate în perioada care va urma şi care îmi doresc să fie cât mai lungă. Sufăr de românism…lungeşte, Doamne, boala.

Încerc să intru în mintea cuiva aflat în sevraj. Nu-mi dau seama cât îi este de bine sau cât de rău. Visuri amestecate cu crâmpeie de realitate. Acum vorbeşti coerent pentru ca în clipa următoare să priveşti fix la lustra din perete şi să întrebi ce au de discutat oamenii aceia. Acum îţi recunoşti copilul pentru ca imediat după aceea să-ţi agiţi pumnii în aer şi să ţipi răguşit că cel care veghează nu este decât un hoţ ordinar care îţi vrea banii.

Speriat din cale afară, cu câte un telefon în fiecare mână, unul pe care aveam în aşteptare numărul de apel al salvării, iar pe celălalt numărul personal al preotului, am încercat să-mi dau seama cât de pierdut este în lumea lui. Dacă mai reacţionează la stimulii externi şi dacă mai poate judeca normal. Am interacţionat verbal cu el şi am reuşit să-l menţin oarecum în stare de veghe. Aşa am aflat ce căuta, în visul lui, la moară. Vroia să macine doi saci cu grâu. Avea haina de piele şi pălăria pe cap. Şi banii pregătiţi în buzunarul interior de la piept. Dar nişte străini îl tot urmăreau. Ştiau că are bani la el şi vroiau să-l jefuiască. Până la urmă a fost jefuit. Da nu la moară, ci acasă. I s-a spart casa…i s-au furat banii, haina şi pălăria. Iar acum se tânguia că nu mai are cu ce să-şi plătească întreţinerea.

Într-un final a adormit. Somn presărat cu gemete şi oftaturi. Cu tresăriri şi convulsii. Dar nu a mai aiurit şi nici nu a mai vorbit fără noimă. Răpus de oboseală, slăbit de atâta zăcut şi nemâncat de câteva zile, a reuşit să adoarmă. Când s-a trezit, l-am întrebat dacă îmi recunoaşte vocea. De data aceasta m-a căutat cu privirea. Ochii i s-au făcut roată în jur şi au poposit pe mine. „Da fiule, ce-i cu tine aici?”. Am răsuflat uşurat. Îşi revenise. L-am întrebat dacă îşi aminteşte ceva din ultimile zile. Mi-a zis că a fost foarte obosit, că nu a dormit şi că a avut un coşmar cu o moară, unde a fost jefuit.

Mi-am făcut cruce şi am mulţumit Domnului. L-am săltat în şezut. Putea să stea. Vocea i-a revenit la normal şi puteam înţelege ce zice. A cerut apă, deşi şi-ar fi dorit o bere rece. I-am dat să bea cu lingura, întrucât nu-şi recăpătase încă flexibilitatea articulaţiilor. I-am povestit prin ce a trecut. Bineînţeles că nu m-a crezut, întrucât nu-şi amintea nimic.

De astăzi a început să se deplaseze prin casă cu mare greutate. Important este că poate sta pe picioarele lui. A dormit într-una şi şi-a recăpătat forţele întrucât a fost îndopat ca un copil.

De acum, ce să zic. Ar trebui să mă aştept la ce este mai rău. Sunt, nu sunt pregătit, va trebui să fiu în permanenţă lângă el. Din păcate, bătrâneţea doar în basme îţi aduce poveşti în jurul focului. Realitatea este asta. Dumnezeu să-l ajute. Îngerii îi dau târcoale.