Angie (IV)

Angie este, fireste, blonda. Cat se poate de naturala dupa cum pare, ca de altfel toate cele ce o alcatuiesc atat de incantator. Nici nu s-ar fi putut altfel, nu m-ar fi cucerit in asa hal, daca nu ar fi avut si atributul acesta. Din motive ce tin strict de istoria personala si care pot fi usor de banuit, sunt iremediabil vulnerabil la blonde. Parul ei, o bogatie de aur, îi cade in volute lungi pe umerii rotunzi si plini.
Angie are o fata frumoasa, un oval plin de incantatoare simetrii, si un ten perfect, pleznind de sanatate.
Are ochi… probabil albastri, sau verzi, in orice caz o culoare deschisa. Mi-e greu sa-i vad ochii, pentru ca Angie poarta ochelari subtiri, usor heliomati. Asta îi da, pentru mine, un farmec in plus. M-au fascinat intotdeauna fetele cu ochelari. Au un aer bland, pasnic, mai intelectual fireste, si transmit parca o usoara senzatie de vulnerabilitate pe care orice barbat (cred eu…) o cauta la o femeie. Mi-e greu sa-i ghicesc culoarea ochilor si din cauza ca, bineinteles, nu prea indraznesc sa o privesc in ochi. Stau cuminte la locul meu, la masa de langa stalp, si caut sa o privesc cat mai discret, cat mai tangential, mai cu coada ochiului, pe apetisanta blonda.
Cu toate astea sunt greu de evitat totusi momentele cand ne intersectam inevitabil privirile. Stie cu siguranta ca o privesc, n-avea cum sa nu remarce ca sunt acolo in fiecare zi, la aceeasi ora. Ma jeneaza un pic situatia asta, mi-e penibila postura de voyeur-ist, dar ma si amuza totodata. Imi ascund din ce in ce mai greu un zambet in momentele cand dam cu ochii unul de celalalt. E evident ca se intimideaza, si se remarca lucrul asta din felul in care dintr-o data devine foarte autoritara cu copiii. Este oricum depasita mai tot timpul de frenezia hoardei de mici monstruleti care alearga, tipa, plang si rad zgomotos. N-ai prea zice c-ar fi locul ei acolo, nu prea reuseste sa-i tina-n frau. Ma amuza si mai mult sa o vad ca dintr-o data, cand se simte privita si admirata, se-nroseste usor, se “imbatoseaza” dintr-o data, ridica ferm nasul pe sus, voit autoritar, si incepe sa dea iama prin micuti. E probabil un pic lipsit de fair-play din partea mea sa stau pe margine si sa o agresez vizual in felul asta, dar martor imi sunt mie insumi ca incerc sa fiu cat mai discret, si caut sa evit a o pune in situatii stanjenitoare.
Niciodata nu-ndraznesc sa privesc agresiv, provocator, nici o femeie care-mi atrage atentia, si slava Domnului se-ntampla de-atatea ori lucrul asta. Mi s-ar parea o evidenta badaranie si nu m-as simti eu confortabil cu mine insumi sa ma stiu procedand astfel. A privi insa cu discretie, cu rezervata admiratie, a privi “in soapta” o femeie mi se pare a fi un exercitiu de estetica plin de rafinament si de bun simt artistic. Mi se pare un mic mestesug, o mica arta daca n-o fi prea mult spus. Un exercitiu de comunicare subtil, elegant incheiat eventual cu doua zambete de bun simt, din care, daca ambii protagonisti inteleg sa consimta discret, se poate naste pentru cateva clipe macar un crampei de viata mai frumoasa, mai luminoasa, efemer si evanescent ca tot ceea ce e frumos in lume. De aceea ma bantuie un zambet senin pe care incerc totusi sa mi-l retin, oarecum vinovat de fiecare data cand accidental intalnesc privirea Angelei. Si continui sa ma bucur discret de incantatoarea ei prezenta.