De ziua mea

A te naşte în ziua în care Creştinismul învie, se întâmplă poate o singură dată în viaţa unui om. După calculele mele, cam pe la 140 de ani ziua mea de naştere va mai coincide cu Învierea lui Isus. Nu, nu-mi propun să trăiesc atât. Dacă niscai boli moderne nu mă vor ţintui la pat, deja la peste 70 de ani îmi voi dori moartea.
Coincidenţa zilei de naştere cu cea a Învierii Domnului nu mi-a schimbat în nici un fel optica gândirii. Nici programul, nici hachiţele personale şi nici stilul cotidian de viaţă.
La fel ca în fiecare an, am mers cu familia la biserică pentru a asculta slujba şi a lua lumină. Am rămas doar cu lumina şi cu pasca pe care, ciudat, am reuşit să le iau fără îmbrânceli şi vociferări, având în vedere faptul că rândurile celor strânşi la biserică erau mult mai rarefiate comparativ cu anii precedenţi. Ori lumea s-a săturat să mai vină an de an în aceeaşi parohie înghesuită, ori s-au împrăştiat pe la alte biserici apărute ca ciupercile după ploaie în liniştitul cartier în care trăiesc ori, pur şi simplu, au îmbătrânit şi nu au mai riscat să se deplaseze în miezul nopţii pe străzile oraşului. Cât de slujbă…să fim serioşi. Când copiii îţi ţopăie într-una întrebând din minut în minut când se întorc acasă ca să vadă ce le-a adus iepuraşul, nici o şansă să rămâi la slujbă.
Împreună cu lumina sfântă, am mai primit ceva. Sărutul „prietenesc”, al celei a cărei metamorfoză mi-a sucit minţile, simultan cu urarea de la mulţi ani. Sărutul a venit atât de moale şi parfumat şi atât de excitant încât am urât-o pentru prima dată pentru „legământul” făcut pe vremuri când îmi şoptea, vădit încurcată, că niciodată nu va accepta să fie a mea. Nu atâta timp cât…Nu împotriva soţiei. Mă întreb unde am fi ajuns dacă noi trei nu am fi fost colegi în facultate. Sau, cine ştie… o fi vreun semn. Prea brusc a reapărut.
În rest, zile obişnuite de Paşti. În prima zi din seria celor trei, în care, an de an, debarc cu căţel şi purcel în căsuţa cochetă a naşilor, am cam vegetat. Nici măcar anturajul obişnuit nu a reuşit să se adune, astfel încât, neavând cu cine să mă îndemn, la sfârşitul zilei eram aproape la fel de proaspăt şi lucid ca la începutul acesteia.
Pe când îmi căutam pe bâjbâite perna în care să-mi înfig nasul numai bine că sună telefonul. O prietenă de familie dorea să ne scoată la concertul lui Bregovic. O muzică, de altfel, greu de digerat. Ai nevoie de o anumită stare psihică pentru a o înţelege şi a o gusta. O muzică pe care dacă o asculţi prea de aproape, îţi produce stări de leşin. Sunetele grave ale fanfarei îţi lovesc toracele ca un berbece. Nu am rezistat şocurilor sonore şi am ieşit cu greu din mulţimea dezlănţuită. O mare de oameni ocupând întreaga plajă, cum numai la meciurile Stelei de odinioară puteam vedea. Am urmărit spectacolul de la vreo 500 m de scenă, acolo unde cât de cât se mai putea respira. Spectacolul de artificii de la sfârşit a încununat un spectacol inedit. Mai vreau.
Plecarea de pe plajă s-a efectuat în trombă. Grăbindu-se ca să nu rămânem blocaţi în trafic, prietena noastră şi-a cam băgat picioarele în regulamentele rutiere. Adevărul este că la cât de beţi erau şoferii, riscai să rămâi fără carnet nevinovat. Unuia i-a strâmbat oglinda retrovizoare, pe altul l-a băgat în şanţ iar la trecerea de pietoni a trecut ca prin brânză, ignorând înjurăturile celor care, totuşi, au avut inspiraţia să sară care încotro.
Ok…Anul acesta, de ziua mea, am avut parte de ceva mai multă acţiune. Da, dar când mă gândesc că la anul fac 40, mă apucă aşa o jale…Ehhh, eu să fiu sănătos şi cei dragi alături de mine.
Hristos a Inviat !