Şomerii

Încă o serie de „rataţi” a absolvit zilele acestea. Şi-au primit oficial şutul în fund din partea cadrelor didactice cu nelipsitul îndemn „vânt bun din pupa”. Impropriu zis întrucât, cu diploma obţinută, ei nu au drept de navigare. Diploma le conferă dreptul să lucreze doar pe uscat. Mă rog, aşa s-au moştenit vorbele în domeniul naval, înainte să apară facultăţile de profil de după ’89.
Sigur, nu au lipsit surprizele plăcute şi mai ales cele neplăcute.
Surpriza plăcută a fost că cei pe care i-am îndrumat la proiectul de diplomă s-au descurcat onorabil la susţinere. Peste aşteptările mele. Ei, însă, şi-au câştigat pe merit nota la proiect şi implicit, dreptul de a profesa. Ştiu că m-au urât şi m-au blestemat în timp ce le returnam proiectele înroşite de corecturi. Ştiu că m-au înjurat în preziua examenului când i-am ţinut până târziu în noapte ca să-i dădăcesc şi să-i sfătuiesc cum să se prezinte în faţa comisiei de examinare. Abia după susţinere au înţeles. Mi-au mulţumit cu sinceritate şi inimă deschisă pentru efortul pe care l-am depus în vederea pregătirii lor. Este suficient.
Surprizele neplăcute s-au ţinut lanţ, ca de altfel în fiecare an, şi s-au reluat după acelaşi şablon împământenit. Studenţi mediocri, care s-au orientat spre îndrumători de proiect „grei” din mediul universitar, deşi s-au prezentat lamentabil, au primit note bune. Indivizi pe care nu i-am văzut decât sporadic în timpul celor 5 ani de studii, debordând de ifose, aere şi confort material au obţinut note maxime. M-am şi „amuzat” cu amărăciune observând cum ditai profesorii, câte 3-4, roiau în jurul lor înainte de susţinere pentru a nu intra „prinţişorii” stresaţi în examen.
Nu am vrut să merg la masa „protocolară” de după unde, profesori şi proaspăt absolvenţi, ar fi trebuit să se simtă bine şi să depene amintiri din studenţie. Nu am vrut întrucât ştiu prea bine cum degenerează astfel de mese. Conflicte mocnite între absolvenţi, sedimentate în străfundul sufletului de ani de zile şi care, în astfel de momente, răbufnesc cu violenţă. Pretenţii absurde din partea anumitor profesori, pentru care studenţii de „sacrificiu” (ăia cu carnet de conducere auto, care nu trebuie să consume băuturi alcoolice, întrucât mereu apar drumuri de efectuat) trebuie să bată tot oraşul pentru a aduce la masă nu ştiu ce accesoriu culinar sau băutură, pe care unitatea prestatoare nu îl are în meniu. Orgii bahice, prestate de acei absolvenţi care înţeleg evenimentul de obţinere al diplomei strict personal, făcându-se cuci şi alte păsări şi borând verde pe picioarele mesenilor. Bârfe, acuze, violenţe verbale şi plecări nervoase de la mese fără a da bineţe şi altele şi altele.
Totuşi, au insistat cei pe care i-am îndrumat şi, de voie, de nevoie, până la urmă am ajuns şi eu la chef. Pentru început, am ales masa profesorilor (că dehhh…cu ăştia rămân să-mi mănânc ficaţii), dar când au început să o dea în politică şi să li se împleticească limba, am şters-o româneşte şi m-am retras în mijlocul absolvenţilor. De fapt, aşa ar trebui să se şi desfăşoare aceste mese festive. Nu profesorii buluciţi la o masă şi absolvenţii răsfiraţi prin tot restaurantul. Este doar o masă de adio. Profesorii ar trebui să fie în mijlocul celor pe care i-au dăscălit.
Şi zău dacă nu a fost mişto în mijlocul absolvenţilor. Asta după ce, din start, am înăbuşit în faşă orice sămânţă de bârfă şi scandal. Nici că a mai dorit careva, cel puţin din cei de la masa la care m-am aşezat, să vorbească de rău colegi ori cadre didactice. O atmosferă plăcută şi destinsă care le-a făcut cinste.
Acum, gata. Şi-au luat zborul. Şi când mă gândesc că ei sunt cei care vor completa procentajul de şomaj al ţării, mai că-mi vine să mă las de meserie.

Până când?

A mai trecut o sesiune de examene. Pentru mine, cel puţin. Astăzi am dat ultimul examen. Sunt mult prea sictirit pentru a mai simţi dezamăgirea. Am avut poate prea multe pretenţii de la prima serie de studenţi care va absolvi conform normelor europene, în sistem Bolognia.
La cât de slab s-au prezentat la examene, prima serie de studenţi care va absolvi facultatea în 4 ani de zile, anunţă un iminent faliment a noii structuri de învăţământ superior. Această perioadă de 4 ani de studii este insuficientă pentru „coacerea” tinerilor. Cel puţin la inginerie. Nu poţi pregăti temeinic un viitor inginer doar atât cât ţine un mandat electoral.
Diferenţa dintre cele 2 serii de studenţi, care au mers în paralel până anul acesta, adică seria de 4 ani, respectiv cea de 5 ani, este evidentă. Cei care au făcut 5 ani, au avut o medie a notelor de 7-8. Cei de 4 ani, doar o medie de 5-6.
Nu este viabil noul sistem de învăţământ şi cei care au aprobat acest lucru o ştiu foarte bine, dar se fac că plouă şi tac chitic întrucât lor le convine. Doar au salarii de nababi. Se va umple ţara de ingineri incapabili, dar oricum nu mai contează. Şi aşa nu se mai găsesc locuri de muncă.
A 4-a lună fără bani. Dacă până acum, de bine de rău, îmi luam măcar salariul de bază, luna aceasta nu l-am mai luat nici măcar pe acesta. Urmăriţi ştirile…cei care trăim doar din salariul de bază vom ieşi curând în stradă.
Urmează sesiunile de restanţe, susţinerea licenţei, practica de specialitate şi admiterea în învăţământul superior. Dracu’ le va mai face. Sau mai bine să vină să „domnii profesori” din Parlament. Cu Androneasca şi Boc în frunte, că doar sunt ditai profesorii. Androneasca ar trebui să meargă într-un şantier naval pentru practica de specialitate şi să se târască prin coferdamurile de santină ale navelor, cu studenţii ciorchine după ea, iar Boc la lins dosare de admitere. Dar la specializările alea unde se îngrămădesc mii de candidaţi. Promit să-i ofer un PC x486…încă mai funcţionează şi culmea, este folosit la greu.  De restul ne-om ocupa noi ăştia, cei mulţi şi neînsemnaţi care ne vedem de treabă voluntar şi ducem greul instituţiei.
Mă duc să mă îmbăt…Evident, nu din banii mei…de unde? Tocmai ce am primit „şpagă”. Ai naibi ei, nu puteau să vină cu plicul…
Noroc bun !

Ţzapă

Apăi, Dumnezeu mă ierte. De când cu faimoasa criză a lu’ Peşte, parcă toate îmi merg anapoda.
Calculatorul mi s-a burduşit de viruşi de a trebuit să stau câteva zile bune pentru a formata/reinstala şi adăuga informaţiile personale pe hard (dispersate, în momentele mele de profundă „inspiraţie”, pe zeci de cd-uri). Măcar atâta lucru am învăţat şi eu de când butonez PC-uri. Salvări periodice pe suporturi de CD. Chiar dacă este o muncă migăloasă şi plictisitoare, uite că la nevoie te salvează de palpitaţii de cord.
Măseaua iar îmi face probleme. Abia ce o rezolvasem cu niscai Amoxicilină şi eram liniştit că de vreo săptămână nu îmi mai crea neplăceri. În week-end iar s-a răsculat de am făcut nopţi albe, blestemându-mă că nu am fost la stomatolog atunci când prima infecţie a fost lichidată. Asta este…comoditatea se plăteşte. Acum, chiar dacă aş avea banii necesari unei intervenţii, nu mai vor stomatologii să intervină întrucât infecţia este prea urâtă. Aşa că iar mă chinui cu antibiotice, comprese reci şi dumnezei seci sloboziţi printre măsele. Învăţătură de minte. Promit…cum dă infecţia înapoi, mă proptesc în primul cabinet stomatologic care îmi iese în cale.
Sigur, bruma de bani pe care am reuşit să o strâng în ultima perioadă de timp, prin diferite artificii mai mult sau mai puţin elegante, s-a gătat şi ea.
Şi ca meniul să fie complet, m-am mai şi ţepuit la un Exchange Office. De parcă nu aş fi ştiut că trebuie să casc ochii cât cepele atunci când vine vorba de schimbare de valută. Lecţia o ştiu de pe vremea odiosului , când schimbam valută la colţ de stradă, de la şmenarii de cartier. M-am ţepuit de câteva ori, astfel încât, stăteam cu ochii pe teancul de bancnote ce mi se flutura prin faţa ochilor, ca pe butelie. Acum câteva zile, asemeni unui cetăţean de bună credinţă (ce mă consider), am călcat pragul Exchange-ului. Piaza rea m-a îndrumat acolo, întrucât pe uliţa principală stau Exchange-urile înşirate ca mărgăritarele. L-am preferat întrucât de ceva vreme observasem şi gardian la uşa chichineţei. Unde-i gardian, trebuie să fie chestie serioasă mi-am zis şi am intrat aruncându-mi fugar privirea pe panoul mare de la intrare, unde era afişat cursul valutar. Sigur, rata de vânzare se vedea din avion şi părea în regulă, aliniată la preţul pieţei. Abia după ce am intrat am realizat că preţul de cumpărare era postat undeva în josul panoului, cu litere de-o şchioapă. Sigur, nu am dat importanţă prea mare acestui aspect, gândindu-mă că structura afişajului arată astfel din lipsă de spaţiu. Înăuntru totul părea ok. Grilaj la casierie, casierul tinerel şi îmbrăcat frumos, o fantă minusculă prin care să faci schimbul de bani şi gardianul care, al naibi de politicos, a ieşit din sediu şi a închis uşa, proţăpindu-se în cadrul ei, astfel încât nimeni să nu mai intre până ce tranzacţia nu se va fi realizat. În momentul în care mi s-a cerut frumos buletinul, orice umbră de neîncredere s-a topit. Uite domn’e, servicii de calitate. Imediat ce am întins bancnota pe care doream să o schimb, însă, a început circul. Atât a analizat bancnota şi atât ce a pipăit-o de am început să mă simt prost. Mi-a analizat buletinul pe toate feţele şi iar se uita la bancnotă în timp ce apăsa apatic tastatura calculatorului de mă simţeam asemeni unui infractor. După o lungă aşteptare a început să-mi bage prin fantă fel de fel de hârtii dubioase pentru a le semna, pe care evident că nu am avut răbdarea să le analizez decât din doi în patru. Îmi amintesc de ceva cu politici de confidenţialitate, angajamente şi bla-bla-bla. Într-un final, mi-a întins banii şi bonul fiscal numărând sec printre dinţi…una, doua, trei si ţâşpe lei. În timp ce întindeam avid mâna după bani, feedback-ul imaginii de la intrare mi s-a reîntors ca un pumn în plex. Breee, dar de ce 3 şi nu 4, ce dracu’, doar nu am schimbat dolari. M-am uitat pe bonul fiscal şi aşa era… 3 cca. şi ceva. M-am gândit că este o greşeală şi m-am uitat la moneda de schimb de pe bonul fiscal. Mda…EUR, mare cât capul meu. Am vrut să ripostez, dar deja uşiţa de la fantă se coborâse şi individul mă privea oarecum sfidător. Ce naiba să mai zic. Nici cu poliţia nu mai puteam anula tranzacţia, iar de certat chiar nu aveam chef la ora aia. Am ieşit nervos din casierie şi m-am uitat îmbufnat la literele de o şchioapă de pe panoul de la intrare, la care trebuia, de fapt, să mă uit prima dată: Cumpărare, 1 EUR = 3,23 RON. Sictirit, m-am mai uitat încă o dată la literele alea mari care se vedeau de la o poştă: Vânzare, 1 EUR = 4,26 RON.
Cu banii luaţi, nu am putut decât să mă amuz de prostia-mi crasă. Când am mai citit şi hârtiile pe care le semnasem, în care scria clar că „Vânzătorul a adus la cunoştinţă clientului atât verbal, cât şi în scris rata de schimb valutar şi condiţiile tranzacţiei”, am început să râd copios. Mare ţi-e grădina, Doamne !
Acum ce să zic. Cine nu cască ochii, cască buzunarul. Aviz amatorilor. Iar pentru cine se încumetă la un schimb valutar pe str. Ştefan cel Mare, e bine să evite zona centrală sau, dacă îi arde buza, să se gândească bine unde intră şi să ceară, obligatoriu, detalii privind tranzacţia.