Ţzapă

Apăi, Dumnezeu mă ierte. De când cu faimoasa criză a lu’ Peşte, parcă toate îmi merg anapoda.
Calculatorul mi s-a burduşit de viruşi de a trebuit să stau câteva zile bune pentru a formata/reinstala şi adăuga informaţiile personale pe hard (dispersate, în momentele mele de profundă „inspiraţie”, pe zeci de cd-uri). Măcar atâta lucru am învăţat şi eu de când butonez PC-uri. Salvări periodice pe suporturi de CD. Chiar dacă este o muncă migăloasă şi plictisitoare, uite că la nevoie te salvează de palpitaţii de cord.
Măseaua iar îmi face probleme. Abia ce o rezolvasem cu niscai Amoxicilină şi eram liniştit că de vreo săptămână nu îmi mai crea neplăceri. În week-end iar s-a răsculat de am făcut nopţi albe, blestemându-mă că nu am fost la stomatolog atunci când prima infecţie a fost lichidată. Asta este…comoditatea se plăteşte. Acum, chiar dacă aş avea banii necesari unei intervenţii, nu mai vor stomatologii să intervină întrucât infecţia este prea urâtă. Aşa că iar mă chinui cu antibiotice, comprese reci şi dumnezei seci sloboziţi printre măsele. Învăţătură de minte. Promit…cum dă infecţia înapoi, mă proptesc în primul cabinet stomatologic care îmi iese în cale.
Sigur, bruma de bani pe care am reuşit să o strâng în ultima perioadă de timp, prin diferite artificii mai mult sau mai puţin elegante, s-a gătat şi ea.
Şi ca meniul să fie complet, m-am mai şi ţepuit la un Exchange Office. De parcă nu aş fi ştiut că trebuie să casc ochii cât cepele atunci când vine vorba de schimbare de valută. Lecţia o ştiu de pe vremea odiosului , când schimbam valută la colţ de stradă, de la şmenarii de cartier. M-am ţepuit de câteva ori, astfel încât, stăteam cu ochii pe teancul de bancnote ce mi se flutura prin faţa ochilor, ca pe butelie. Acum câteva zile, asemeni unui cetăţean de bună credinţă (ce mă consider), am călcat pragul Exchange-ului. Piaza rea m-a îndrumat acolo, întrucât pe uliţa principală stau Exchange-urile înşirate ca mărgăritarele. L-am preferat întrucât de ceva vreme observasem şi gardian la uşa chichineţei. Unde-i gardian, trebuie să fie chestie serioasă mi-am zis şi am intrat aruncându-mi fugar privirea pe panoul mare de la intrare, unde era afişat cursul valutar. Sigur, rata de vânzare se vedea din avion şi părea în regulă, aliniată la preţul pieţei. Abia după ce am intrat am realizat că preţul de cumpărare era postat undeva în josul panoului, cu litere de-o şchioapă. Sigur, nu am dat importanţă prea mare acestui aspect, gândindu-mă că structura afişajului arată astfel din lipsă de spaţiu. Înăuntru totul părea ok. Grilaj la casierie, casierul tinerel şi îmbrăcat frumos, o fantă minusculă prin care să faci schimbul de bani şi gardianul care, al naibi de politicos, a ieşit din sediu şi a închis uşa, proţăpindu-se în cadrul ei, astfel încât nimeni să nu mai intre până ce tranzacţia nu se va fi realizat. În momentul în care mi s-a cerut frumos buletinul, orice umbră de neîncredere s-a topit. Uite domn’e, servicii de calitate. Imediat ce am întins bancnota pe care doream să o schimb, însă, a început circul. Atât a analizat bancnota şi atât ce a pipăit-o de am început să mă simt prost. Mi-a analizat buletinul pe toate feţele şi iar se uita la bancnotă în timp ce apăsa apatic tastatura calculatorului de mă simţeam asemeni unui infractor. După o lungă aşteptare a început să-mi bage prin fantă fel de fel de hârtii dubioase pentru a le semna, pe care evident că nu am avut răbdarea să le analizez decât din doi în patru. Îmi amintesc de ceva cu politici de confidenţialitate, angajamente şi bla-bla-bla. Într-un final, mi-a întins banii şi bonul fiscal numărând sec printre dinţi…una, doua, trei si ţâşpe lei. În timp ce întindeam avid mâna după bani, feedback-ul imaginii de la intrare mi s-a reîntors ca un pumn în plex. Breee, dar de ce 3 şi nu 4, ce dracu’, doar nu am schimbat dolari. M-am uitat pe bonul fiscal şi aşa era… 3 cca. şi ceva. M-am gândit că este o greşeală şi m-am uitat la moneda de schimb de pe bonul fiscal. Mda…EUR, mare cât capul meu. Am vrut să ripostez, dar deja uşiţa de la fantă se coborâse şi individul mă privea oarecum sfidător. Ce naiba să mai zic. Nici cu poliţia nu mai puteam anula tranzacţia, iar de certat chiar nu aveam chef la ora aia. Am ieşit nervos din casierie şi m-am uitat îmbufnat la literele de o şchioapă de pe panoul de la intrare, la care trebuia, de fapt, să mă uit prima dată: Cumpărare, 1 EUR = 3,23 RON. Sictirit, m-am mai uitat încă o dată la literele alea mari care se vedeau de la o poştă: Vânzare, 1 EUR = 4,26 RON.
Cu banii luaţi, nu am putut decât să mă amuz de prostia-mi crasă. Când am mai citit şi hârtiile pe care le semnasem, în care scria clar că „Vânzătorul a adus la cunoştinţă clientului atât verbal, cât şi în scris rata de schimb valutar şi condiţiile tranzacţiei”, am început să râd copios. Mare ţi-e grădina, Doamne !
Acum ce să zic. Cine nu cască ochii, cască buzunarul. Aviz amatorilor. Iar pentru cine se încumetă la un schimb valutar pe str. Ştefan cel Mare, e bine să evite zona centrală sau, dacă îi arde buza, să se gândească bine unde intră şi să ceară, obligatoriu, detalii privind tranzacţia.