Dor

Încerc să pătrund cu puterea minţii în sufletul copiilor mei. Nu mereu îmi reuşeşte. De multe ori, capacitatea mea de înţelegere este depăşită. Nu există zi în care să nu fiu luat prin surprindere.
Sigur, în relaţia cu copiii nu pot scăpa de antecedentul copilăriei proprii care a fost relativ fericită, deşi lipsurile le-am resimţit din plin. Mă întreb dacă nu greşesc undeva, alegând ca şi grad de comparaţie experienţa personală. Altă explicaţie nu găsesc surprinderilor zilnice.
Plecarea lui Andrei în tabără am privit-o ca pe ceva firesc, un pas decisiv pentru dezvoltarea lui ulterioară şi, mai ales, pentru confirmarea eforturilor noastre de a-l creşte corect. În toată această ecuaţie am uitat însă un element esenţial. Maria.
Abia când a adormit înlăcrimată cu poza fratelui ei în braţe am conştientizat complexitatea psihologică a problemei. Şi încerc să o explic ştiinţific. Dacă Andrei a fost primul născut, Maria, l-a avut în faţa ochilor de prima dată pe fratele ei. Este normal, cred eu, ca ataşamentul emoţional al fetei să fie mult mai puternic decât în cazul băiatului.
La câte certuri se iscă între ei zi de zi, nici nu mă aşteptam la o refulare emotivă atât de puternică din partea Mariei. Chiar eram convins că o săptămână de despărţire nu poate fi decât benefică, netezind divergenţele cotidiene ulterioare dintre ei. De asta sunt convins acum, dar preţul mi se pare atât de mare.
Fata nu mai este cea de odinioară. Plânge zilnic după fratele ei şi voiciunea i s-a estompat. Se vede pe chipul ei cum suferă şi cum o macină dorul. Parcă se împuţinează pe zi ce trece. Întrebată de o vecină unde este fratele ei, şi-a strâns la piept păpuşa, a pus capul în pământ şi a izbucnit în plâns.
Deja este prea mult. Pentru fată, pentru noi. Ne întrebăm dacă nu ar fi cazul să scurtăm şederea în tabăra a lui Andrei. Pe de altă parte, ne întrebăm dacă am proceda înţelept. Exarcerbarea ataşamentului fetei faţă de fratele ei şi alimentarea acestuia s-ar putea întoarce ca un bumerang împotriva lor. Mai devreme sau mai târziu, ei se vor despărţi, fiecare trebuind să-şi urmeze propriul drum în viaţă. Ce s-ar putea întâmpla atunci ? Nu cred că vreau să aflu.
La naiba. Mă depăşeşte. Am nevoie de un psiholog.

Chestionar

1. De ce a făcut Dumnezeu mamele?
Dumnezeu a creat mamele pentru a ingriji copiii.

2. Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
Dumnezeu le-a facut pe mame cu picioare, cap, maini si trunchi.

3. Din ce ingrediente au fost făcute mamele?
Sange, inima, rinichi si altele.

4. De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?
Deoarece doctorii au niste aparate speciale si din ecuatorul de copii il aleg pe cel potrivit.

5. Ce fel de fetita a fost mama ta?
Mama mea a fost o fetita cu parul scurt, care are o poza inramata.

6. Ce a trebuit sa ştie mama ta despre tatăl tău înainte ca ea sa se căsătoreasca cu el?
Ca nu trebuie sa bea multa bere si sa nu fumeze multe tigari.

7. De ce mama ta s-a casatorit cu tatăl tău?
Ca nu era betiv.

8. Cine-i seful la voi in casa?
Mami.

9. Care-i diferenţa dintre mama si tata?
Tata e lenes si mama este harnica.

10. Ce face mama ta in timpul liber?
In timpul liber mama mea face curat.

11. Ce ar trebui sa facă sa ai o mama perfecta?
Sa fie supererou si sa faca totul deodata.

12. Daca ai schimba ceva la mama ta ce ar fi?
Sa nu se mai duca la serviciu.

(Andrei-Ştefan 8 ani)

După 20 de ani

Mult, puţin ? Naiba ştie. Oricum, totul se înmulţeşte cu doi. Atât anii cât, mai ales, burţile.
Adevărul este că am rămas blocat când m-am trezit cu un fost coleg de liceu în uşa biroului. Să mă anunţe că au trecut 20 de ani. Având încă vie întâlnirea de 10 ani, m-am uitat tâmp la el şi l-am întrebat cum de este posibil să fi trecut timpul atât de repede.
Se anunţă un chef cu fiţe, după câte am fost informat. Nu sufăr acest gen de petreceri. Locaţie exotică, ţinută obligatorie, pretenţii. Zău dacă nu m-aş fi simţit mai bine la o terasă de cartier, în şort şi şlapi. Dar, dehhhh…ce să comentez. Are cine să se ocupe.
La prima întâlnire s-a venit cu familii, cu căţei şi purcei. Acum se pare că va fi vorba de ceva selectiv şi strict personal.
Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că s-a pus problema pe care dintre foştii profesori ar trebui să-i invităm. Urât. Şi aşa nu mai sunt mulţi în viaţă, iar peste încă 10 ani, dacă se va mai organiza ceva, sigur îi vei număra pe degete. În fine, nu eu sunt în comitetul de organizare. Merge şi aşa rău.
Şi o veste bună. Dacă la 10 ani au excelat absenţele, acum se pare că vor veni aproape toţi. Lucru îmbucurător având în vedere faptul că pe mulţi nu i-am mai văzut de la absolvire.
Cât de repede poate să treacă viaţa asta. Deja începe să mă îngrijoreze problema. Dar nu-i bai. Noi să fim sănătoşi.

Omul de la fereastră

Precum în Japonia, apar şi la noi, din ce în ce mai mulţi, oamenii de la fereastră. Oameni de care nimeni nu mai are nevoie. Oameni căzuţi în dizgraţie care continuă să vină la muncă în virtutea inerţiei, deşi nimeni nu le mai cere să ridice un deget pentru companie. Aceşti paria ai societăţii continuă să vină la serviciu ca să-şi ocupe biroul dedicat, amplasat strategic la fereastră, pentru a se putea uita în voie la trecători atunci când termină de citit ziarele. Oricum nu mai au ce să facă în companie, decât să rememoreze, cu ochii în gol, momentele petrecute în mijlocul unui colectiv în care, odinioară, erau indispensabili. Într-un târziu, plictisit să tot vină la un loc de muncă unde să nu facă nimic, omul renunţă singur şi îşi dă demisia.
Spre deosebire de japonezi, la occidentali (deci şi la noi, doar suntem europeni), se uită un amănunt esenţial. Respectul faţă de cel de lângă tine. La japonezi totul rezidă în religia lor. Ea îi învaţă să se resemneze şi să-şi accepte soarta. Există într-adevăr, o mare diferenţă între credinţa Shinto fatalistă şi tradiţia individualistă iudeo-creştină a Occidentului. Spre exemplu, japonezii fac orice pentru a evita umilirea celorlalţi. Occidentalul, ambiţios însă, este în stare de orice pentru a-i umili şi discredita pe cei din jur. În afaceri, diferenţa este uriaşă: japonezii se simt în siguranţă ştiind că şeful sau colegii nu-i vor pune intenţionat în vreo situaţie neplăcută.
La fel ca şi în cazul locului de la fereastră… În Japonia nu ţi se va zice „Ieşi afară ! Eşti concediat”. Nu, acolo ţi se oferă locul de la fereastră, astfel încât să ai timp să te resemnezi cu noua postură şi să-ţi accepţi destinul.
În România există noţiunea de preaviz. Cu două săptămâni înainte de a fi dat afară, eşti anunţat sec, printr-o hârtie, cum că nu mai eşti de folos societăţii. Şi de regulă, în loc să fi lăsat în pace ca să-ţi îneci amarul şi să-ţi aduni gândurile, exact în cele 2 săptămâni eşti muncit asemeni hoţilor de cai. Şi nu faci numai ceea ce intră în atribuţiunile tale de serviciu, ci şi toate mizeriile de care unul sau altul vor să scape. Iar dacă cutezi să te împotriveşti regimului eşti atenţionat, cu un zâmbet sarcastic, că încă eşti omul lor.
Altfel zis, suntem nişte sclavi. Stăpânul nostru, angajatorul, are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Acesta îşi permite să irosească fondul de salarii pentru campanii electorale şi protocoale, iar apoi să dea apatic din umeri şi să-ţi trântească în faţă invariabilul „Nu sunt bani”. Nu uită, însă, să-ţi ceară cu nesimţire onorarea obligaţiilor contractuale, başca şi ceva pe deasupra.
De câteva luni bune de zile, eu şi colegii îngroşăm rândurile celor de la fereastră. Spre deosebire de japonezi, însă, noi avem încărcare şi suntem munciţi la greu. Mai mult, ei îşi iau banii, în timp ce noi o luăm în gură.