Omul de la fereastră

Precum în Japonia, apar şi la noi, din ce în ce mai mulţi, oamenii de la fereastră. Oameni de care nimeni nu mai are nevoie. Oameni căzuţi în dizgraţie care continuă să vină la muncă în virtutea inerţiei, deşi nimeni nu le mai cere să ridice un deget pentru companie. Aceşti paria ai societăţii continuă să vină la serviciu ca să-şi ocupe biroul dedicat, amplasat strategic la fereastră, pentru a se putea uita în voie la trecători atunci când termină de citit ziarele. Oricum nu mai au ce să facă în companie, decât să rememoreze, cu ochii în gol, momentele petrecute în mijlocul unui colectiv în care, odinioară, erau indispensabili. Într-un târziu, plictisit să tot vină la un loc de muncă unde să nu facă nimic, omul renunţă singur şi îşi dă demisia.
Spre deosebire de japonezi, la occidentali (deci şi la noi, doar suntem europeni), se uită un amănunt esenţial. Respectul faţă de cel de lângă tine. La japonezi totul rezidă în religia lor. Ea îi învaţă să se resemneze şi să-şi accepte soarta. Există într-adevăr, o mare diferenţă între credinţa Shinto fatalistă şi tradiţia individualistă iudeo-creştină a Occidentului. Spre exemplu, japonezii fac orice pentru a evita umilirea celorlalţi. Occidentalul, ambiţios însă, este în stare de orice pentru a-i umili şi discredita pe cei din jur. În afaceri, diferenţa este uriaşă: japonezii se simt în siguranţă ştiind că şeful sau colegii nu-i vor pune intenţionat în vreo situaţie neplăcută.
La fel ca şi în cazul locului de la fereastră… În Japonia nu ţi se va zice „Ieşi afară ! Eşti concediat”. Nu, acolo ţi se oferă locul de la fereastră, astfel încât să ai timp să te resemnezi cu noua postură şi să-ţi accepţi destinul.
În România există noţiunea de preaviz. Cu două săptămâni înainte de a fi dat afară, eşti anunţat sec, printr-o hârtie, cum că nu mai eşti de folos societăţii. Şi de regulă, în loc să fi lăsat în pace ca să-ţi îneci amarul şi să-ţi aduni gândurile, exact în cele 2 săptămâni eşti muncit asemeni hoţilor de cai. Şi nu faci numai ceea ce intră în atribuţiunile tale de serviciu, ci şi toate mizeriile de care unul sau altul vor să scape. Iar dacă cutezi să te împotriveşti regimului eşti atenţionat, cu un zâmbet sarcastic, că încă eşti omul lor.
Altfel zis, suntem nişte sclavi. Stăpânul nostru, angajatorul, are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Acesta îşi permite să irosească fondul de salarii pentru campanii electorale şi protocoale, iar apoi să dea apatic din umeri şi să-ţi trântească în faţă invariabilul „Nu sunt bani”. Nu uită, însă, să-ţi ceară cu nesimţire onorarea obligaţiilor contractuale, başca şi ceva pe deasupra.
De câteva luni bune de zile, eu şi colegii îngroşăm rândurile celor de la fereastră. Spre deosebire de japonezi, însă, noi avem încărcare şi suntem munciţi la greu. Mai mult, ei îşi iau banii, în timp ce noi o luăm în gură.