Chimia sărutului

Nimic nu se compară parcă cu un sărut pasional. Nu-mi dau seama dacă este mai puternic decât actul sexual propriu-zis. Probabil că intensitatea sărutului depinde de configuraţia mentală a fiecăruia dintre noi. Unii sunt adepţii finalizării imediate, alţii savurează la maxim momentul şi amână, pe cât posibil, descătuşarea energiilor cumulate. Unii o fac mecanic, alţii pasional.
În virtutea apropiatei întâlnirii cu foştii colegi din gimnaziu, amintirile m-au surescitat şi mi-au aglomerat cotidianul. Cotidianul, dovedindu-se prea strâmt pentru abundenţa de imagini mentale, a permis gândurilor să-mi invadeze visele. Iar în vis am avut parte de un sărut răvăşitor. Nu pot descrie în cuvinte câtă pasiune am putut resimţi. Câtă dorinţă şi ce descătuşare de energie. Un sărut ireal, o atingere de buze care m-a cutremurat dincolo de vis. O străfulgerare resimţită parcă în fiecare fibră a trupului. Uluire, surprindere, uimire, beatitudine, iubire. O stare dumnezeiască. Elixirul dragostei şi nectarul iubirii.
Sau poate că acest sărut consumat necondiţionat în vis nu este decât o lucrare malefică subconştientă. Sărutul interzis. Refularea dorinţei neîmplinite de pe timpul când aveam 14 ani.
Ceva, totuşi, nu se potriveşte. Femeia din vis, copila de altă dată, nu mi-a atras cu nimic atenţia pe când eram colegi. Mai mult, nu a avut încă loc întâlnirea cu foştii colegi astfel încât să invoc o atracţie conjuncturală.
Se zice că atracţia între parteneri este în mare măsură de natură chimică. Eliberarea de feromoni şi de formoni contribuie din plin la cuplarea a 2 fiinţe umane dintr-o mare de oameni. Nici nu trebuie să cauţi prea mult într-un grup, întrucât reacţiile chimice apropie negreşit potenţialii parteneri.
Un vis bizar, căruia nu îi văd logica. Sau poate că acesta poate fi explicat prin prisma psihologiei. Sau a patologiei. Chiar nu ştiu. Poate că întâlnirea planificată cu foştii colegi îmi va dezvălui multe din chimia acestui sărut mental atât de covârşitor. Dacă feromonii şi formonii îşi vor cere tributul la întâlnire atunci, cu siguranţă, nu ştim nimic despre chimia sărutului şi despre ramificaţiile acestuia în subconştientul uman.

Toamna se numără…

…bobocii, zice vorba. Vai mama lor, după cum le-a pregătit Ministerul aşternutul. Încă o generaţie de sacrificiu. Stau şi mă întreb câţi copii vor mai trebui sacrificaţi pentru a se ajunge de unde s-a plecat. După cum văd eu, încetul cu încetul se ajunge la acelaşi sistem de învăţământ care funcţiona bine mersi înainte de ’89. Departe de fi perfectibil, totuşi, era mult mai bun decât cel de acum.
Azi începe un nou an preuniversitar. Sigur, exceptând şcoala generală primară unde cât de cât se mai păstrează aparenţele momentului festiv, începând cu clasele terminale de şcoală generală şi, mai ales, cu sistemul liceal, momentul începerii anului şcolar seamănă tot mai mult cu atmosfera acelor cluburi de fiţe în care, odraslele parveniţilor fac tot posibilul să epateze.
De dimineaţă autobuzul era plin de liceeni. Frumoasă privelişte. Am văzut frizuri moderne, ţoale de firmă, unghii false, machiaje, inele, bijuterii, accesorii de ultimă generaţie. Incinta strâmtă a autobuzului s-a umplut de miresme a fel de fel de parfumuri şi deodorante şi de limbajul colorat specific vârstei. O imagine care ar face să pălească orice prezentare de vip-uri. Au lipsit florile însă. Nu am văzut un amărât de buchet. Un simbol perimat pentru profesorul care se chinuie la catedră ani de zile.
Ştiu, sunt cârcotaş. Am ajuns ca părinţii mei. Să şuşotesc şi să critic generaţiile, vremurile şi societatea. Şi sigur voi ajunge ca bunicii mei, cu acelaşi laitmotiv “Eheee…pe vremea mea…”.
Acest nou început de an şcolar mi-a răscolit cotloanele minţii. Crâmpeie de amintire, imagini fracţionate, flash-uri de când eram “boboc” într-o nouă colectivitate de colegi. Uniforma prea strâmtă, moştenire de la fratele meu, pantofii noi, pe care îi purtam doar la evenimente deosebite şi care mereu mă băteau, precum şi nelipsitul buchet de flori pe care îl ţineam în mână ca pe un par. Se cânta şi imnul de stat pe atunci. În prima zi se făcea cunoştinţă cu viitorii profesori cu care urmam să ne tocim coatele pe bănci. De regulă, mai toţi erau prezenţi. Şi fiecare avea ceva de zis, chiar şi numai două-trei vorbe de încurajare pentru acei copii care urmau să le treacă prin mână.
Acum, nimic nu se mai păstrează din zilele festive de odinioară. Prima zi de şcoală a devenit o mostră de kitsch comportamental şi vizual-vestimentar. O manieră de epatare a grobianismului autohton. O imagine fidelă a vremurilor actuale, a societăţii, a culturii şi a educaţiei personale.
Şi ce mă disperă cel mai mult în prezent, rezumându-mă strict la semnificaţia zilei, este politizarea începutului de an şcolar. Mi-e şi scârbă să mai dau drumul la televizor ca să-i văd iar şi iar pe aşa zişii aleşi ai neamului dându-se în stambă la astfel de evenimente. Dar poate că anul acesta îşi vor lua cu toţii o zi de concediu şi-or sta naibii în banca lor. Carasul trage bine la baltă iar grătarele sunt numai bune pe o astfel de vreme…
Cine ştie ? Sper şi eu…

Man To Man

Am ajuns şi la prima discuţie ca de la „bărbat la bărbat” cu juniorul. Am tot amânat evenimentul considerând că nu este suficient de copt pentru a pricepe o astfel de discuţie. Sincer, nu ştiu cât a priceput din tot ceea ce am încercat să-i explic. Evenimentele ulterioare vor confirma sau infirma „calitatea” vorbelor mele.
I-am vorbit despre responsabilitate şi despre consecinţele faptelor noastre. Despre prietenie, familie, iubire. Despre viitorul pe care fiecare şi-l plămădeşte prin acţiunile şi atitudinea prezentă. Despre răspunderea propriilor fapte. I-am povestit despre tentaţii, anturaje, influenţe negative. Am vorbit despre femei, droguri, ţigări, băutură.
Am încercat să-i explic de ce sunt, poate, mai „dur” uneori cu el. De ce, uneori, o protejez mai mult pe soră-sa, mult mai mică decât el.
Nu pot face diferenţieri între proprii mei copii. Îi iubesc la fel de mult. Fiecare vârstă, însă, are metode specifice de educaţie. Aşa consideram până nu demult. Acum încep să am dubii.
Adevărul este că sunt căcat tot la cur în ceea ce priveşte educarea copiilor. Îmi este frică să nu cresc nişte viitori rataţi. Să nu ajung în situaţia să-l car în cârcă pe junior beat mort de prin baruri sau să o culeg pe junioare de prin dosul boscheţilor.
Îmi este groază de ce ar putea rezulta din nişte copii „necontrolaţi” şi poate de aceea exagerez uneori în procesul de educare.
În momentul de faţă trag prima linie. Fii-meu începe clasa a 5-a. Mă uit la ce am realizat până acum şi nu sunt pe deplin mulţumit. Prea mult l-am protejat, prea mult l-am cocoloşit, prea puţine responsabilităţi i-am acordat. Îmi dau seama că nu este deloc pregătit să facă faţă provocărilor vieţii.
Undeva am greşit. Cam bănuiesc unde am zbârcit-o şi voi face tot posibilul să remediez situaţia. Sper să nu fie prea târziu. Mai zilele trecute, juniorul îi explica maică-sii că eu îl iubesc mai puţin întrucât este stângaci, deci altfel decât alţi copii. De aceea fac diferenţieri între el şi soră-sa. A durut a naibii de rău.
Un lucru este cert. Trebuie să-i acord mai multă încredere şi mult mai multă atenţie. Trebuie să mai renunţ la aşteptările proprii şi să am încredere că educaţia pe care o primeşte este corectă. Trebuie să am răbdare cu el. Trebuie să mă re-împrietenesc cu propriul meu copil. Trebuie să fiu ceea ce sunt. Tată.
Greu, foarte greu…deseori mă întreb dacă am fost, sunt sau voi fi pregătit pentru o astfel de „meserie”.

RE-uri şi RERE-uri

Nu-mi plac sesiunile de reexaminări. De regulă, la reexaminări îţi vin numai lepre. Cine a fost serios şi şi-a văzut de treabă, şi-a dat examenele la timp. Şi chiar nu-mi face plăcere să stau după curul a 2-3 indivizi care apar la reexaminare cu un sictir în ei de te apucă damblaua. Oricum nu au învăţat şi tot caută să te trombonească, doar-doar or împuşca şi ei un 5. După ce că dau dovadă de o nesimţire crasă prin atitudinea sfidătoare cu care intră în restanţă, mulţi sunt şi tupeişti şi îţi cer cursuri şi materiale cu o zi înainte de reexaminare. Pofta în cui…trebuiau să facă rost de materiale în timpul semestrului. Cei care au mai dat pe la ore. Pe ceilalţi, care vin direct la examen, fără a se deranja măcar să mă vadă la faţă în timpul anului universitar, îi concediez din start.
Oricum Funeriu ne-a ierarhizat şi ne-a băgat în urne valorice, mai degrabă după bunul plac decât prin competenţă, după cum văd eu socoteala, aşa că nu-mi mai bat capul să scot “doctori” din studenţi. Urna a doua valorică nu este foarte rea. Se putea şi mai nasol, aşa cum au păţit universităţile concurente. Există, însă, soluţii. Românul a fost mereu inventiv. Aşa îşi face şi Ministerul pohta ce-a pohtit…fuziunea centrelor universitare. Existând mai puţine centre universitare şi banii alocaţi vor fi mai puţini pe cap de rumegătoare şi strict controlaţi de Minister, după propriul interes.

Primary School

Mda…o iau din nou de coadă. Evident, cu acelaşi sictir devenit deja cronic. Mi-am permis un scurt concediu în care nu am vrut să mai aud de serviciu. După 2-3 săptămâni de frecat menta, readaptarea este a naibii de dificilă. Citeam undeva despre perioada post-concediu de care ar avea nevoie orice om pentru a se putea readapta condiţiilor de muncă. Tind să dau crezare articolului. Ani de zile mi-am nenorocit concediile pentru un loc de muncă pe care am început să-l urăsc. Este timpul să mai văd şi de viaţa mea.
În general, mă feresc ca dracul de tămâie de reţelele de socializare. Am întâlnit prea mulţi(e) dezaxaţi(te) pentru a mă mai putea bucura de un tet-a-tet virtual. Azi mi-am călcat pe inimă. Pentru o cauză sentimentală…posibilitatea de a mă reîntâlni cu foştii colegi din şcoala generală. O perioadă foarte frumoasă, de altfel, din viaţa mea. Chiar dacă aceasta a fost half to half. Adică juma’ la o şcoală şi juma’ la alta. Iar partea a doua a experienţei gimnaziale nu putea fi decât şi cea mai frumoasă. Dehh…începusem să percep altfel viaţa, din moment ce colegele începuseră să capete rotunjimi.
Amintirile îmi sunt amestecate datorită celor două colective de colegi în care am învăţat. Pe mulţi i-am uitat, pe alţii sigur nu îi mai cunosc. Pe o parte sigur îi confund din punct de vedere al apartenenţei la o şcoală sau alta. Prea puţini au mai rămas vii în memoria mea.
Dragoş, cel mai bun prieten. Laurenţiu, mereu în ton cu moda şi mai ales ferchezuit.
Mihai, Daniel, Aurel şi care au mai fost…nu am cum să-i uit. Doar din cauza mea am fost cu toţii tunşi chilug. Abia ce citisem Winnetou şi o pusesem de o grupare secretă cu parole, consemne şi însemne. Ciprian, căruia îi râdea şi fundul şi tot timpul se învârtea ca un titirez. Adi, sclipitor la minte şi veşnic cu capul în nori.
Iar fetele, ce să mai zic…cred că de toate am fost amorezat. Dana M, care mă ruga să o scap din mâinile golanilor şi apoi o tulea fără să-mi zică un mulţumesc. Carmen, cu care schimbam bileţele focoase în timpul orelor. Luiza, cu care ne băteam toţi băieţii în parte. Paula care, prin sobrietate, şi acum mă mai face să mă simt stingher. Dana L care ne punea pe jar pe toţi masculii în “călduri”. Mihaela, “partenera” mea de bancă atât la bune, cât mai ales la rele. Alina, mândră şi frumoasă dar mereu distantă faţă de plebe. Teodora, Einstein-ul clasei.
Şi lista ar putea continua dar na’ că au început studenţii să umble la fiţuici. Mă’c să dau câţiva intruşi afară din examen.