Toamna se numără…

…bobocii, zice vorba. Vai mama lor, după cum le-a pregătit Ministerul aşternutul. Încă o generaţie de sacrificiu. Stau şi mă întreb câţi copii vor mai trebui sacrificaţi pentru a se ajunge de unde s-a plecat. După cum văd eu, încetul cu încetul se ajunge la acelaşi sistem de învăţământ care funcţiona bine mersi înainte de ’89. Departe de fi perfectibil, totuşi, era mult mai bun decât cel de acum.
Azi începe un nou an preuniversitar. Sigur, exceptând şcoala generală primară unde cât de cât se mai păstrează aparenţele momentului festiv, începând cu clasele terminale de şcoală generală şi, mai ales, cu sistemul liceal, momentul începerii anului şcolar seamănă tot mai mult cu atmosfera acelor cluburi de fiţe în care, odraslele parveniţilor fac tot posibilul să epateze.
De dimineaţă autobuzul era plin de liceeni. Frumoasă privelişte. Am văzut frizuri moderne, ţoale de firmă, unghii false, machiaje, inele, bijuterii, accesorii de ultimă generaţie. Incinta strâmtă a autobuzului s-a umplut de miresme a fel de fel de parfumuri şi deodorante şi de limbajul colorat specific vârstei. O imagine care ar face să pălească orice prezentare de vip-uri. Au lipsit florile însă. Nu am văzut un amărât de buchet. Un simbol perimat pentru profesorul care se chinuie la catedră ani de zile.
Ştiu, sunt cârcotaş. Am ajuns ca părinţii mei. Să şuşotesc şi să critic generaţiile, vremurile şi societatea. Şi sigur voi ajunge ca bunicii mei, cu acelaşi laitmotiv “Eheee…pe vremea mea…”.
Acest nou început de an şcolar mi-a răscolit cotloanele minţii. Crâmpeie de amintire, imagini fracţionate, flash-uri de când eram “boboc” într-o nouă colectivitate de colegi. Uniforma prea strâmtă, moştenire de la fratele meu, pantofii noi, pe care îi purtam doar la evenimente deosebite şi care mereu mă băteau, precum şi nelipsitul buchet de flori pe care îl ţineam în mână ca pe un par. Se cânta şi imnul de stat pe atunci. În prima zi se făcea cunoştinţă cu viitorii profesori cu care urmam să ne tocim coatele pe bănci. De regulă, mai toţi erau prezenţi. Şi fiecare avea ceva de zis, chiar şi numai două-trei vorbe de încurajare pentru acei copii care urmau să le treacă prin mână.
Acum, nimic nu se mai păstrează din zilele festive de odinioară. Prima zi de şcoală a devenit o mostră de kitsch comportamental şi vizual-vestimentar. O manieră de epatare a grobianismului autohton. O imagine fidelă a vremurilor actuale, a societăţii, a culturii şi a educaţiei personale.
Şi ce mă disperă cel mai mult în prezent, rezumându-mă strict la semnificaţia zilei, este politizarea începutului de an şcolar. Mi-e şi scârbă să mai dau drumul la televizor ca să-i văd iar şi iar pe aşa zişii aleşi ai neamului dându-se în stambă la astfel de evenimente. Dar poate că anul acesta îşi vor lua cu toţii o zi de concediu şi-or sta naibii în banca lor. Carasul trage bine la baltă iar grătarele sunt numai bune pe o astfel de vreme…
Cine ştie ? Sper şi eu…