Ph.D – work preparation

De două săptămâni lucrez ca salahorul la dosarul pentru doctorat. A naibii muncă. Atâtea hârtii, hârtiuţe de începi să vorbeşti sigur. Teza trebuie listată în ţâşpe exemplare (şi nu are decât vreo 300 de pagini), rezumatul tezei de doctorat în (n x ţâşpe) exemplare, liste de lucrări, cereri de depunere, propuneri de comisie, fişe personale, CV-uri, lucrări în extenso, referate de apreciere, liste de specialişti care îşi dau cu presupusul, adrese, telefoane, contacte. Ba în română, ba în engleză de nu mai ştii care-cum în ce limbă trebuie redactată.
Deja am consumat vreo 10 topuri de hârtie iar de cartuşe pentru imprimantă, ce să mai zic…fără număr-fără număr. Şi dacă îţi mai face şi imprimanta figuri de îţi agaţă mai multe file sau le şifonează, parcă îţi vine să o izbeşti de toţi pereţii.
No, acum m-am mai şmecherit cu cartuşele (de departe cele mai costisitoare). Decât să tot pompez bani în fundul ăluia de mi le tot reîncarcă, am pus hotărât mâna pe seringă. Predestinată, de altfel şi pe care oricum o voi primi cadou după ce voi susţine teza. Nu ca să mă droghez, Doamne Feri. Doar pentru uz extern şi strict destinată umplerii de cartuşe. Da’ ce, ăştia de reîncarcă cartuşe pe bani sunt mai şmecheri ? Uite aşa află omul cum este tras în piept. Că în loc să reîncarce la capacitate maximă, o fac mai mereu pe trei sferturi. Unde mai pui că dintr-o rezervă de tuş, reîncarci de cel puţin 10 ori, la un singur preţ oficial de reîncărcare.
În fine. Nervi, oboseală, hristoşi şi dumnezei dar problema are şi faţeta aia dulce, când ţii în braţe un exemplar legat din teză sau din rezumat. Atât de frumoase, atât de muncite, atât de bibilite de parcă îţi pare rău să le dai mai departe. Ştiind că teza va zace prăfuită în vreun fund de sertar sau aruncată claie peste grămadă peste un alt maldăr de teze, mai mult sau mai puţin muncite, începi să fluieri a pagubă. Asta să fie singura pagubă.
Am cam terminat de aranjat dosarul. Mici amănunte pe ici, pe acolo. Aştept doar undă verde să le îngrămădesc pe toate într-un colet şi să le expediez acolo unde trebuie, nu înainte de a face discret semnul crucii.
Mai departe, zice lumea, cazi într-o apatie totală. După ce obiectul muncii a fost îndeplinit, teza susţinută şi titlul de doctor obţinut, majoritatea se trezesc ca din beţie. Fără acea muncă asiduă care te ţine ocupat de dimineaţă până seara, fără perspective imediate – având în vedere faptul că diploma ajunge la tine cam într-un an de zile, după ce dosarul trece prin alte zeci de mâini obosite şi minţi lehămeţite, fără acea adrenalină care îţi ţinea mintea în formă intri într-o perioadă dezamăgitoare, de iluzii spulberate şi de aşteptări deşarte. Până la primul şut pe care îl iei în părţile moi ale conglomeratului uman, la maniera „Ce bă, ţi-ai dat doctoratul şi acum te doare fix în…. Ia, la treabă, nu la întins mâna”.
Bucuros le-oi duce toate…Să de auzim sănătoşi.

Ph.D – first dissertation

Nu credeam să mai apuc susţinerea tezei. Acum 10 ani făceam primul drum la Cluj-Napoca pentru a mă înscrie la doctorat. În 4 ani am lichidat şi examene şi referate. Credeam că teza finală va urma firesc, la fel de repede. Nu a fost să fie. Şi nici nu doresc să dezgrop morţii. Important este faptul că am reuşit să susţin teza în Catedră. Cică asta ar fi adevărata susţinere. Acum se fac corecturile de fond şi plouă cu întrebări, sfaturi, sugestii. Eu unul nici măcar de astea nu am avut parte. Se pare că prezentarea a fost completă şi nimeni nu a avut obiecţii. Este oarecum frustrant. Obişnuit să fiu întrerupt după fiecare propoziţie, mă aşteptam să fiu asaltat şi să nu mai prididesc întrebărilor. Eram pregătit să parez orice întrebare creaţă din partea comisiei. Culmea însă…ora dedicată prezentării a decurs fără întreruperi şi cu un real interes din partea auditoriului. Auditoriu format din vreo 15 persoane (probabil toată catedra), în pofida faptului că mă aşteptam la maxim 5-6 persoane.
La câte susţineri de teze am participat, nu am observat ca cineva să-şi ia notiţe. La mine s-au luat. De asemenea, nu au fost întrebări de fond. Majoritatea comentariilor au vizat elemente de estetică a tezei. Gen, „Editura” nu se prescurtează „Ed.”, ci „Edit.”.
Punctul culminant a fost după susţinere când, trebuind să se stabilească comisia pentru susţinerea publică, profesorii au început să se certe între ei, fiecare dorind să se implice direct. Acum, nu ştiu dacă teza a stârnit un asemenea interes încât fiecare şi-a dorit să-şi pună semnătura, ca pe un gest de apreciere pentru ulterioara mea numire ca doctor, sau a fost vorba de un simplu calcul, având în vedere optarea pentru o comisie sau alta, în virtutea faptului că imediat după mine s-a mai susţinut o teză (destul de plictisitoare, din punctul meu de vedere).
Am fost felicitat. Pentru susţinere, pentru prestanţă, pentru maniera în care mi-am pregătit teza, pentru argumentele pe care le-am adus în discuţie. După susţinere, majoritatea celor prezenţi au încercat să-şi aducă aportul de apreciere. Iar senzaţia a fost de sinceritate şi nicidecum de periere, aşa cum se procedează de regulă. Oricum este poate ultima oară când mă mai intersectez cu profesorii din Cluj, aşa că nu-şi are sens excesul de zel laudativ din partea lor.
Nu am de ce să mă plâng. De unde am avut numai belele cu doctoratul acesta, în al 12-lea ceas se pare că toate merg strună. Şi zău dacă am făcut un efort în acest sens. Când este să meargă treaba, merge de la sine.
Mă pregătesc pentru susţinerea publică încrezător şi plin de energie. Susţinere care va avea loc în 2-3 săptămâni. Să-mi meargă atunci cel puţin cum mi-a mers şi acum. Doamne-Ajută.

Şomerii

Încă o serie de „rataţi” a absolvit zilele acestea. Şi-au primit oficial şutul în fund din partea cadrelor didactice cu nelipsitul îndemn „vânt bun din pupa”. Impropriu zis întrucât, cu diploma obţinută, ei nu au drept de navigare. Diploma le conferă dreptul să lucreze doar pe uscat. Mă rog, aşa s-au moştenit vorbele în domeniul naval, înainte să apară facultăţile de profil de după ’89.
Sigur, nu au lipsit surprizele plăcute şi mai ales cele neplăcute.
Surpriza plăcută a fost că cei pe care i-am îndrumat la proiectul de diplomă s-au descurcat onorabil la susţinere. Peste aşteptările mele. Ei, însă, şi-au câştigat pe merit nota la proiect şi implicit, dreptul de a profesa. Ştiu că m-au urât şi m-au blestemat în timp ce le returnam proiectele înroşite de corecturi. Ştiu că m-au înjurat în preziua examenului când i-am ţinut până târziu în noapte ca să-i dădăcesc şi să-i sfătuiesc cum să se prezinte în faţa comisiei de examinare. Abia după susţinere au înţeles. Mi-au mulţumit cu sinceritate şi inimă deschisă pentru efortul pe care l-am depus în vederea pregătirii lor. Este suficient.
Surprizele neplăcute s-au ţinut lanţ, ca de altfel în fiecare an, şi s-au reluat după acelaşi şablon împământenit. Studenţi mediocri, care s-au orientat spre îndrumători de proiect „grei” din mediul universitar, deşi s-au prezentat lamentabil, au primit note bune. Indivizi pe care nu i-am văzut decât sporadic în timpul celor 5 ani de studii, debordând de ifose, aere şi confort material au obţinut note maxime. M-am şi „amuzat” cu amărăciune observând cum ditai profesorii, câte 3-4, roiau în jurul lor înainte de susţinere pentru a nu intra „prinţişorii” stresaţi în examen.
Nu am vrut să merg la masa „protocolară” de după unde, profesori şi proaspăt absolvenţi, ar fi trebuit să se simtă bine şi să depene amintiri din studenţie. Nu am vrut întrucât ştiu prea bine cum degenerează astfel de mese. Conflicte mocnite între absolvenţi, sedimentate în străfundul sufletului de ani de zile şi care, în astfel de momente, răbufnesc cu violenţă. Pretenţii absurde din partea anumitor profesori, pentru care studenţii de „sacrificiu” (ăia cu carnet de conducere auto, care nu trebuie să consume băuturi alcoolice, întrucât mereu apar drumuri de efectuat) trebuie să bată tot oraşul pentru a aduce la masă nu ştiu ce accesoriu culinar sau băutură, pe care unitatea prestatoare nu îl are în meniu. Orgii bahice, prestate de acei absolvenţi care înţeleg evenimentul de obţinere al diplomei strict personal, făcându-se cuci şi alte păsări şi borând verde pe picioarele mesenilor. Bârfe, acuze, violenţe verbale şi plecări nervoase de la mese fără a da bineţe şi altele şi altele.
Totuşi, au insistat cei pe care i-am îndrumat şi, de voie, de nevoie, până la urmă am ajuns şi eu la chef. Pentru început, am ales masa profesorilor (că dehhh…cu ăştia rămân să-mi mănânc ficaţii), dar când au început să o dea în politică şi să li se împleticească limba, am şters-o româneşte şi m-am retras în mijlocul absolvenţilor. De fapt, aşa ar trebui să se şi desfăşoare aceste mese festive. Nu profesorii buluciţi la o masă şi absolvenţii răsfiraţi prin tot restaurantul. Este doar o masă de adio. Profesorii ar trebui să fie în mijlocul celor pe care i-au dăscălit.
Şi zău dacă nu a fost mişto în mijlocul absolvenţilor. Asta după ce, din start, am înăbuşit în faşă orice sămânţă de bârfă şi scandal. Nici că a mai dorit careva, cel puţin din cei de la masa la care m-am aşezat, să vorbească de rău colegi ori cadre didactice. O atmosferă plăcută şi destinsă care le-a făcut cinste.
Acum, gata. Şi-au luat zborul. Şi când mă gândesc că ei sunt cei care vor completa procentajul de şomaj al ţării, mai că-mi vine să mă las de meserie.

Până când?

A mai trecut o sesiune de examene. Pentru mine, cel puţin. Astăzi am dat ultimul examen. Sunt mult prea sictirit pentru a mai simţi dezamăgirea. Am avut poate prea multe pretenţii de la prima serie de studenţi care va absolvi conform normelor europene, în sistem Bolognia.
La cât de slab s-au prezentat la examene, prima serie de studenţi care va absolvi facultatea în 4 ani de zile, anunţă un iminent faliment a noii structuri de învăţământ superior. Această perioadă de 4 ani de studii este insuficientă pentru „coacerea” tinerilor. Cel puţin la inginerie. Nu poţi pregăti temeinic un viitor inginer doar atât cât ţine un mandat electoral.
Diferenţa dintre cele 2 serii de studenţi, care au mers în paralel până anul acesta, adică seria de 4 ani, respectiv cea de 5 ani, este evidentă. Cei care au făcut 5 ani, au avut o medie a notelor de 7-8. Cei de 4 ani, doar o medie de 5-6.
Nu este viabil noul sistem de învăţământ şi cei care au aprobat acest lucru o ştiu foarte bine, dar se fac că plouă şi tac chitic întrucât lor le convine. Doar au salarii de nababi. Se va umple ţara de ingineri incapabili, dar oricum nu mai contează. Şi aşa nu se mai găsesc locuri de muncă.
A 4-a lună fără bani. Dacă până acum, de bine de rău, îmi luam măcar salariul de bază, luna aceasta nu l-am mai luat nici măcar pe acesta. Urmăriţi ştirile…cei care trăim doar din salariul de bază vom ieşi curând în stradă.
Urmează sesiunile de restanţe, susţinerea licenţei, practica de specialitate şi admiterea în învăţământul superior. Dracu’ le va mai face. Sau mai bine să vină să „domnii profesori” din Parlament. Cu Androneasca şi Boc în frunte, că doar sunt ditai profesorii. Androneasca ar trebui să meargă într-un şantier naval pentru practica de specialitate şi să se târască prin coferdamurile de santină ale navelor, cu studenţii ciorchine după ea, iar Boc la lins dosare de admitere. Dar la specializările alea unde se îngrămădesc mii de candidaţi. Promit să-i ofer un PC x486…încă mai funcţionează şi culmea, este folosit la greu.  De restul ne-om ocupa noi ăştia, cei mulţi şi neînsemnaţi care ne vedem de treabă voluntar şi ducem greul instituţiei.
Mă duc să mă îmbăt…Evident, nu din banii mei…de unde? Tocmai ce am primit „şpagă”. Ai naibi ei, nu puteau să vină cu plicul…
Noroc bun !

Silă

Cu ceva săptămâni în urmă, eram întrebat de ce am dispărut din spaţiul virtual. Nu că mi-ar simţi careva lipsa. Nu am ştiut ce să răspund. A trebuit să dau un răspuns evaziv, motivând o pasă proastă. Ceea ce nu este departe de adevăr. Nici să critic ceea ce văd în jur şi să comentez ce se întâmplă în viaţa mea şi a altor câtorva milioane de români, nu-mi mai vine.
Mi-e silă. De condiţiile de trai în care suntem obligaţi să supravieţuim. De clasa politică care îşi bate joc de popor. De parveniţii de carton care se etalează la modul greţos. De kitsch-ul omniprezent la fiecare colţ de stradă. De animozitatea celor înrăiţi de viaţă. De superficialitatea şi nepăsarea celor care pot face ceva şi şi-au pus palma în fund. De anomaliile şi atrocităţile sociale. De brutalitatea celor lipsiţi de coloană vertebrală.
Politicienii, la unison, aruncă praf în ochii prostimii şi îşi umplu furibund buzunarele, speriaţi de perspectiva sacului gol de a doua zi. Ministrul educaţiei, în cunoştinţă de cauză sau doar prost informat (aşa cum odinioară activiştii de partid erau informaţi telefonic că totul merge bine în teritoriu dar nu-şi mişcau fundul slinos să şi verifice cu adevărat situaţia), emite aberaţii după aberaţii pe sticla televizorului. Mult „stimată” doamnă ministru. Fă, ministerule…cadrele didactice nu îşi mai iau integral veniturile salariale de 3 luni de zile.
Cu venitul salarial înjumătăţit, plătind rate, taxe şi biruri absurde către Stat, unei familii de 5 persoane îi mai rămân 200 lei ca să supravieţuiască până la următoarea bătaie de joc salarială. Pe soţie aţi disponibilizat-o, soacră-mi ia-ţi micşorat pensia la jumătate (în ziua de azi e mai „sănătos” să fi bolnav ca să iei o pensie mai bună decât aia de vârstă) iar copiilor le băgaţi mâna în buzunar până la cot pentru materiale didactice şi alte aberaţii indisponibile procesului de învăţământ. Nu vă mai satură…
În altă ordine de idei, pe plan local situaţia învăţământului este dezastruoasă. Instituţia, lăsată baltă de Minister, trebuie să aplice legea junglei pentru a supravieţui. Dublează taxele studenţilor, taie burse, taxează orice înseamnă evaluare din partea personalul didactic, reduce numărul de locuri bugetate. Pupincuriştii de serviciu fac exces de zel şi aplică noile reglementări după bunul lor plac. Deşi taxele de reexaminare se cer doar pentru examene şi colocvii, ei percep taxe şi pentru susţinere de proiecte ori evaluări de lucrări practice. Că aşa e-n junglă…
Mulţi studenţi mi se plâng că nu pot face faţă financiar noilor cerinţe. Că dacă reuşesc jumătate dintre ei să ajungă să-şi susţină proiectele de diplomă este mare lucru. Îmi pare rău. Nu am cum să-i ajut. Nu eu pot oferi soluţii.
Problema nu este atât de banală pe cât pare la prima vedere. Care-i problema, ar putea zice cineva din exterior…Cine nu poate să-şi plătească taxele acum, le poate plăti şi anul viitor şi peste doi ani şi peste oricare alt număr de ani, iar în final toţi vor ajunge să-şi poată susţine proiectele de diplomă. Corect…aşa este. Nu ar fi singurii absolvenţi care nu şi-au susţinut proiectul de diplomă în anul absolvirii. Întrebarea este, cine naiba ţi se mai înscrie la facultate, dacă politica instituţiei este de a băga cât mai adânc mâna în buzunarul studentului? Aşa mai bine, te înscrii la o facultate particulară care, e drept că-ţi ia banii (chiar mai puţini decât la o facultate de stat), dar măcar îţi oferă condiţiile şi dotările necesare ca să faci performanţă.
În conjunctura noii politici a instituţiei, prevăd un viitor sumbru facultăţii. Tinerii nu se vor mai înghesui ca odinioară şi se vor reorienta spre facultăţi particulare. Neavând studenţi, cadrele didactice nu vor mai putea să spere la ore suplimentare sau cumul de funcţii şi atunci vor trebui să aleagă: ori salariul de mizerie (ăla de bază), ori la gară, la împins vagoane.
Şi mă retrag iar în sictirul meu. Am de corectat nişte proiecte de diplomă. Benevol şi voluntar (şi bineînţeles moca, că doar nu mă plăteşte careva pentru corectură), că nu ştiu dacă şi voi ajunge cu aceste proiecte în comisia de susţinere.

5 Vs. 10

Un articol care m-a incitat: Nota 5.

Plec de la ideea personală că sistemul de notare este o mare prostie, un adevărat balast, atunci când trebuie să evaluezi pe cineva. O evaluare adecvată, corectă, nu ar trebui realizată pentru starea de moment a celui examinat. Care poate fi excelentă sau execrabilă, într-un interval scurt de timp. Evaluarea ar trebui realizată în timp, astfel încât examinatorul să perceapă întreg ansamblul uman. Să poată oferi o concluzie care să înglobeze toate stările sufleteşti, fizice, mentale, practice sau mai ştiu eu ce alte aspecte care ţin de profilul psihologic.

Şi totuşi, de ce este mult mai valoroasă nota 5 ? Întrucât este muncită. Cel examinat apelează la toate tertipurile, şmecheriile, distragerea atenţiei, devierile de la subiect şi mai ştiu eu ce pentru a convinge examinatorul să-i dea examenul. Deja „lupta” pentru promovare se mută în sferele subtile ale psihologicului, iar subiectul de discuţie propriu-zis devine secundar. Iar acest aspect nu poate decât să-l incite pe examinator, întrucât examenul deviază spre mecanismele de marketing. Cerere şi ofertă. Dacă cel examinat este suficient de versat şi reuşeşte să convingă, nota 5 vine ca o uşurare. Atât pentru cel care cere, cât şi pentru cel care oferă. Un fel de parafare a „tranzacţiei” încheiate. Şi mai este un aspect. Nota 5 are două opţiuni. În sus sau în jos. Cum să nu se bucure studentul care obţine opţiunea câştigătoare?

Nu acelaşi lucru se poate zice despre nota 10. Aici e vorba de o singură opţiune. În jos. Nu poţi lua mai mult de 10. Iar dacă nu iei maximul, nu este o problemă de fond. E bun şi 9 şi 8 şi aşa mai departe. Sigur, pentru cel care doreşte „performanţă” apare o oarecare frustrare. Dar nu-i o problemă stringentă. Nota se poate mări într-o sesiune ulterioară şi, de regulă, măcar pentru curaj şi insistenţă, această mărire se acordă. Iar nota 10 nu este „muncită”. Cel care a picat pe subiect va turui într-una sub privirile absente ale examinatorului. Examinator care nu va mai fi incitat şi nici atras într-o luptă surdă de „care pe care”. Orice ar încerca să-i ofere celui din faţa sa, bun sau rău, acesta va cumpăra, astfel încât speculaţia de marketing dispare.

Promovarea mediocrităţii ? În nici un caz…poate promovarea spiritului inventiv.

Şi ca un paradox…îmi sunt mult mai dragi studenţii de 5, decât cei de 10. De ce? Întrucât mă pot baza oricând şi în orice condiţii pe cinci-ari, al căror scop în viaţă nu este nicidecum cel de a rupe gura târgului cu carnetul de note.

Isteria Big Brother

De când sălile de curs şi birourile au început să fie sparte metodic şi constant, iar patrimoniul instituţiei să fie valorificat prin talciocuri, toţi factorii de decizie dau din umeri şi se dau de ceasul morţii întrucât nu găsesc soluţii viabile pentru stoparea fenomenului infracţionar.

„Montaţi domn’e camere de luat vederi pe holurile instituţiei”, l-a mâncat pe unul în fund să zică.

„Categoric, NU! Prea mare investiţia” au tunat şefii şi şefuţii gândindu-se, în sinea lor, că nu vor mai putea invita studente în birourile personale, care să plece din instituţie undeva după miezul nopţii, ori niscai interlopi şi afacerişti dubioşi care dau târcoale pe aici, de când s-a înfiinţat universitatea.

„Şi cu intimitatea studentului cum rămâne ?” s-a ambalat şi Liga Studenţilor, considerând că nu ar da bine pe sticla camerei de supraveghere studentul turmentat care distruge dotările de prin cămine, urinează prin colţurile holurilor, ori se urcă cu picioarele pe pereţi. Sau poate o fi vorba de intimitatea fufelor culese de la colţ de stradă, care părăsesc căminele în zori de ziuă?

„Nici vorbă! Dăunează procesului de predare”, luară poziţie şi profesorii hârşâiţi, speriaţi probabil că studenţii nu le vor mai bate la uşile birourilor cu sacoşele pline, ori că v-or fi surprinşi cum trag chiulul la greu de la propriile ore de curs.

„Fuck You!” zise printre dinţi şi studentul mucalit. Cum naiba să se lase filmat pe holurile instituţiei în timp ce fumează, aruncă doze de bere, hârtii, flegme şi altele direct pe gresie, mâzgăleşte pereţii cu graffiti sau îşi bagă limba până-n străfundurile gurii partenerei, ori îşi aranjează servitele şi copiuţele, înainte de a intra în sala de examen?

“Dar noi ce păzim aici?” se înfoie şi jandarmii, care ar fi trebuit să patruleze prin instituţie 24h/24h. Sigur, nu este tocmai indicat să fie surprinşi de camerele de supraveghere cum spală putina imediat ce se lasă înserarea, de nu-i mai vezi înapoi pe sectoare decât a doua zi, spre amiază, după ce îşi revin din mahmureală.

Din păcate, oriunde s-ar afla, mulţi români tot pe ciupeală sunt chitiţi. Vrem să ajungem Occidentul din urmă, să trăim decent şi civilizat, la un standard ridicat de viaţă. Un sistem de supraveghere video nu ar atenta la intimitatea nimănui şi nu ar perturba nici un proces social, atâta timp cât este montat în locuri publice. Nu dăunează nimănui ci, dimpotrivă, oferă un mediu cât de cât civilizat în care, măcar de ruşine, cei cu prea multă adrenalină îşi pot înfrâna pornirile medievalo-animalice. Dar ce să-i faci, rămânem tot la grilaje, drugi şi lacăte pe uşi şi ferestre, că doar aşa am fost învăţaţi.

Doctorală

O nouă mojicie se pregăteşte în laboratoarele puterii. Renunţarea la sporul de doctorat, reprezentând 15% din salariul de încadrare. La ce să te mai chinui atunci să-ţi macini nervii şi sănătatea pentru a obţine diploma de doctor în ştiinţe?

Doctoratul nu este decât un efort intelectual suplimentar (de multe ori inutil) pentru cadrul didactic aflat la catedră. Efort care, în condiţii normale, ar trebui recunoscut şi apreciat în învăţământ. Având un doctorat promovat, nu devii mai deştept ci, dimpotrivă, mult mai uzat intelectual şi fizic decât dacă ai fi stat în banca ta şi ţi-ai fi văzut de treabă. Dar, întrucât mereu există un „dar”, dacă nu îţi dai doctoratul nu poţi accede la titluri universitare (conferenţiar, profesor, academician) ci rămâi în rândul pulimii – după cum bine zicea un distins coleg de breaslă, nu poţi ocupa funcţii de conducere şi nici preda la forme de învăţământ post-universitare, cum ar fi masteratul.

Bine-bine, o să săriţi cu gura, dar la atâtea avantaje parcă ţi-ai sacrifica niscai ani din viaţă pentru a face un doctorat. „Vax-albină”, vorbă culeasă de pe net, ar fi fost prea frumos dacă ar fi fost aşa. Legea, încă (!), îţi dă dreptul la toate acestea, dar nu-ţi şi pune în traistă. „Sigur, ai dreptul, dar nu am şi obligaţia să-ţi dau” poate urla vocea Conducerii instituţiei de învăţământ, dacă nu eşti în graţiile mai marilor. Şi uite aşa, pupincurismul devine politică pentru afirmare şi recunoaştere a meritelor, asta dacă nu cumva eşti vârât politic până peste urechi ca să poţi ţipa cu seninătate şi fără procese de conştiinţă că eşti hărţuit.

Şi atunci ce mai rămâne sigur din uimitoarele avantaje ale unui doctorat ? Acest 15% spor la salariul de încadrare, pe care nesătuii din Parlament vor să-l radă. Parlamentari care taie de la popor pentru a-şi mări ei salariile cu (15…20)%. Este echitabil aşa ? Îmbuibaţilor !

Mortu-n casă

Trag de mai bine de 8 ani pentru a reuşi să-mi finalizez teza de doctorat. Mult, puţin ? Chiar nu mai contează. Şi nici motivele pentru care până acum nu am reuşit să finalizez lucrarea, având în vedere faptul că ele sunt pur obiective. După mulţi dumnezei molfăiţi printre măsele, după câteva tentative de renunţare şi după ce dezgustul şi sila au început să mi se prelingă pe buza paharului mult prea plin, se pare că voi primi undă verde. Zic se pare, întrucât îndrumătorul de doctorat este atât de schimbător şi năzuros încât niciodată ce zice acum nu mai este valabil a doua zi. Aşteptând ca pe o izbăvire semnul de viaţă pozitiv din partea îndrumătorului, ieri (marţi, 13 !) scumpa mea colegă, cu care mă contrez din toate poziţiile, oricând şi la ce oră, mă întreabă, nevinovat, ce fac cu doctoratul. Ce să fac, sunt pe ultima sută de metri cu el. Da, dar ştii…legea Boc, pensionarii. Păi şi ce treabă are legea cu îndrumătorii de doctorat ?

M-a lăsat ca la dentist şi a ieşit ţanţoşă din birou. Ţi-ar mortu’ să-ţi fie !

Are, tu-i anafora! Ăsta de mă birjăreşte pe mine este militar pensionat. Şi nu este fraier să renunţe la pensia-i babană şi să returneze compensatele. De fapt a şi anunţat că-şi bagă picioarele în învăţământ. Iar pentru conducere de doctorate, băiatul este plătit. De la buget, evident. Deci, conform legii, el nu mai poate lucra ca bugetar. Ce se întâmplă cu doctoranzii lui printre care, din nefericire şi într-un moment de proastă alegere, mă aflu şi eu? Având în vedere faptul că în orgoliu-i nelimitat, individul nu va accepta să presteze muncă ne-normată, mă întreb ce soluţii oferă Ministerul Educaţiei şi bla-bla, cum s-o mai numi.

În ceea ce îl priveşte, ilustrul meu profesor cred că are deja soluţia: „Hai sictir, mă cunoşti de undeva? Plăteşte-mă !”

La nivel de Minister, însă, problema se complică. Pesemne sunt zeci, dacă nu chiar sute de doctoranzi în aceeaşi situaţie cu a mea. Îndrumaţi de militari, deveniţi peste noapte profesori merituoşi, aceşti nefericiţi se trezesc după ani de muncă asiduă în imposibilitatea de a fructifica munca depusă. Ce naiba este de făcut ? Ne apucăm de un alt doctorat în speranţa că după un alt număr de ani, Guvernul nu va mai scoate pe tapet o altă lege creaţă ? Aloooo, până-n fund la Ministeru’,  se aude?

Sfântu’ de pe urmă

Ion, Ioan, Ionel sau cum naiba s-o numi. Oricum, e vorba de ăla care pune capăt destrăbălării de iarnă. De-acu’…gata, o puseră-m şi de mâine o luăm din nou de coadă. Recuperări, restanţe, colocvii, proiecte, predări de laboratoare etc. De fapt, mă doare la bască. De vineri intru în focuri…până atunci, să mă pupe cu toţii.

Nu pot să nu remarc rutina chefurilor universitare. Care încep pe la prânz şi ţin până târziu în noapte. Şi se lasă cu dansat pe mese, cu behăelile proprii ale neo-artiştilor încălziţi de licorile bahice şi cu bancuri porcoase faţă de distinsele colege. Iar cine are noroc, colo-şa în buda de la parter, poate avea parte şi de niscai experienţe defulatoare.

Primii veniţi sunt mereu negrii mititei. Vin cu un scop precis. Să mănânce şi să bea până crapă…dacă e moca, de ce nu? Foame mare la vreme de restrişte economică. Primii veniţi, primii plecaţi. Dacă nu se mai pune nimic pe masă, la ce să mai ardă gazul de pomană? Într-un târziu, apar boşii…Se lasă aşteptaţi, aşa cum le stă bine celor cu funcţii. Au masa lor. Separată de restul lumii. Şefi de catedre, secretari ştiinţifici, prodecani, decani, prorectori şi directori de departamente, se bulucesc la masa bogaţilor şi o pun de şedinţă. Acum este momentul să se aranjeze ploile. Acum, când românul este cu chef şi cu dare de mână. Că doar dau din bugetul instituţiei, nu din buzunarul propriu.

Biserici, bisericuţe, bârfe, şuşanele. Cum naiba am nimerit eu taman între duşmancele de moarte? Să fi vrut şi nu ajungeam în postura ingrată de a mă screme să conversez amiabil cu cele care mă sapă de ani buni de zile. Dar dehhh…dacă-i bal, bal să fie. Mi-am afişat şi eu zâmbetul acela amabil şi tâmp şi le-am ţinut isonul, băgându-le în ceaţă exact în probleme legate strict de domeniul lor de activitate. Oarecum meschin, le-am dat lecţii în domeniile de activitate, deşi tare mi-aş fi dorit să le trântesc 2-3 înjurături neaoşe, româneşti. Noroc cu nea’ strungarul (Ion şi el, evident) de la dreapta mea, care a avut grijă de paharul meu. Bună ţuica, ce e drept…prună de la mama ei. Şi vinul…căpşunică veritabilă. Mâncarea s-a încadrat în bugetul de austeritate. Peşte de 3 ori…dehhh…cel malaesyan fu’ bunuţ…o să caut la Metro.

În stilu-mi caracteristic, când mi s-a luat de petrecere, m-am ridicat brusc, am fluturat mâna în sictir la toată lumea şi mi-am văzut de ale mele.

No, ce să mai zic…Ioni şi Ioane, oriunde v-aţi afla, LMA şi din partea mea. Să trăim şi să ne veselim. Vremuri grele ne aşteaptă…