Tom&Jerry Reloaded

Nici prin gând nu-mi trecea ca DVD-urile lansate pe piaţă să producă, şi nu sunt departe de adevăr când afirm aceasta, atâta isterie.
Ciudat cum românii, deşi pot descărca tone de filme de pe net, se îngrămădesc cu atâta ardoare să-şi procure DVD-urile cu pricina. Ce au în plus acestea? Un design adecvat lipit pe suportul magnetic şi o traducere a dialogurilor în limba română. Şi sigur, se apropie Sărbătorile de Iarnă iar românul, învăţat să fie darnic măcar o dată pe an sau pur şi simplu dorind să-şi spele păcatele de peste an, dă năvală să procure micuţilor neglijaţi constant o bucată de plastic frumos desenată, în speranţa că li se vor ierta toate cele.
Cumpăr constant copiilor cele necesare pentru a avea o copilărie plină. Nu o fac din snobism ci, speriat doar de mizeria pe care o văd zi de zi atât pe net, cât şi pe tarabe. Decât să-i las să caute pe net desene animate şi accidental (sau nu), să dea peste site-uri destinate adulţilor, prefer să le selectez eu bagajul informaţional necesar educării şi creşterii armonioase. DVD-urile cu Tom&Jerry mi se par o iniţiativă lăudabilă din partea trustului care le difuzează. Că maniera de management lasă de dorit, asta este altă poveste. Nu cred că nu au existat nişte minţi luminate care să preconizeze impactul de piaţă a acestor DVD-uri. Dar cum trăim in România, era de aşteptat să existe carenţe în difuzare. Şi nu cred că proasta distribuţie nu a fost voită. Sunt atâtea lipitori care trebuie să sugă pe marginea succesului scontat.
Reuşisem să procur al 2-lea DVD. Mergeam liniştit spre casă, cu conştiinţa împăcată că pot oferi copiilor o oră de desene animate de calitate. Ceasul rău a făcut să ajung acasă fără obiect. Mi-a fost substituit. Culmea este că nu mi-a dispărut portofelul, care se găsea lângă DVD. Ca o ironie, aceasta s-ar încadra în categoria „ce mai fură românul”. Nu pot afirma că mă simt consternat, având în vedere faptul că bănuiesc cine ar fi făptaşul. Tot un copil. În această situaţie nu am ce să comentez. Nici măcar indignat nu mă simt.
În consecinţă, am început să bat drumurile spre sediul de distribuţie unde, alte (15-20) de persoane aşteptau nervoase ca trustul să mai scoată pe piaţă alte DVD-uri. Trecând peste remarcile răutăcioase gen „Ţi-ai drac’…le ţineţi în maşină şi le vindeţi la suprapreţ”, m-am aşezat şi eu cu speranţă la coadă. Nici azi nu au sosit. No, asta-i. Poate mâine.

Back

Trece şi vara. Şi odată cu ea şi concediul mult aşteptat. După ani şi ani, m-am bucurat şi eu de câteva săptămâni în care nu am mai trecut pragul biroului. Am dat la spate toate problemele de serviciu şi mi-am văzut de viaţa mea. Aproape uitasem cum este viaţa de familie. I-am redescoperit pe cei dragi cu uimirea unui copil care vede pentru prima dată un avion zburând.
Obişnuit să fiu doar musafir acasă, nu mi-a fost uşor să mă readaptez ciclului familial. Şi am realizat că viaţa nu presupune numai dosare, obligaţii, sarcini şi zbierete din partea şefilor.
M-am bucurat alături de ai mei în această lună de graţie şi am realizat că viaţa trece, iar copiii trebuie să crească odată cu tine şi nu alături de tine prin săruturile şi mângâierile de la trezire, respectiv de la culcare, seara târziu.
Mi-am revizuit priorităţile şi am ajuns la concluzia că familia este mai presus de orice carieră. În consecinţă, sunt hotărât să-mi reiau locul în capul mesei şi să tratez cariera profesională cu multă detaşare. Nu se merită să mă dedic unei munci care îţi oferă mai mult decepţii decât satisfacţii, în detrimentul frumuseţii vieţii de familie.
Reîntors la muncă, dar atât de departe.

După 20 de ani

Mult, puţin ? Naiba ştie. Oricum, totul se înmulţeşte cu doi. Atât anii cât, mai ales, burţile.
Adevărul este că am rămas blocat când m-am trezit cu un fost coleg de liceu în uşa biroului. Să mă anunţe că au trecut 20 de ani. Având încă vie întâlnirea de 10 ani, m-am uitat tâmp la el şi l-am întrebat cum de este posibil să fi trecut timpul atât de repede.
Se anunţă un chef cu fiţe, după câte am fost informat. Nu sufăr acest gen de petreceri. Locaţie exotică, ţinută obligatorie, pretenţii. Zău dacă nu m-aş fi simţit mai bine la o terasă de cartier, în şort şi şlapi. Dar, dehhhh…ce să comentez. Are cine să se ocupe.
La prima întâlnire s-a venit cu familii, cu căţei şi purcei. Acum se pare că va fi vorba de ceva selectiv şi strict personal.
Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că s-a pus problema pe care dintre foştii profesori ar trebui să-i invităm. Urât. Şi aşa nu mai sunt mulţi în viaţă, iar peste încă 10 ani, dacă se va mai organiza ceva, sigur îi vei număra pe degete. În fine, nu eu sunt în comitetul de organizare. Merge şi aşa rău.
Şi o veste bună. Dacă la 10 ani au excelat absenţele, acum se pare că vor veni aproape toţi. Lucru îmbucurător având în vedere faptul că pe mulţi nu i-am mai văzut de la absolvire.
Cât de repede poate să treacă viaţa asta. Deja începe să mă îngrijoreze problema. Dar nu-i bai. Noi să fim sănătoşi.

Fluturaşi

Nu…Nu este vorba de acei fluturaşi. Care vin împreună cu primăvara şi îţi trezesc instinctele amorţite. Care-ţi invadează intimitatea şi te împing de la spate să-ţi trăieşti viaţa. Aceşti fluturaşi au murit. Coconii iubirii şi a chefului de viaţă au rămas chirciţi în gogoşile mătăsoase şi doar o minune Dumnezeiască i-ar putea readuce la viaţă.
Mulţi au ajuns să trăiască doar pentru fluturaşii de hârtie. Acei fluturaşi care ar trebui să te motiveze să-ţi trăieşti viaţa cu demnitate. Fluturaşi care ar trebui să-ţi asigure ziua de mâine. Care să aducă linişte, siguranţă şi stabilitate. Chef de viaţă.
Mi-a dispărut orice chef de viaţă privindu-mi fluturaşul retributar. Şi orice speranţă. Se zice că speranţa moare ultima. O fi la alţii…la mine a pierit de mult. Şi probabil la alte câteva milioane de oameni.
Nu este prima dată când trec prin şocurile electrice salariale. Întotdeauna am avut, însă, alternative. De data asta, s-a isprăvit”, îmi zic în barbă cu glas sfârşit de greier topârcienesc.
Momentan trag obloanele. Nu ştiu când voi mai avea dispoziţia necesară să scriu.
Oricum ar fi, Paşti Fericit ! Sigur ne vom revedea. Numai să se mai încălzească niţel şi-n sufletul meu.

Cafeaua de dimineaţă

Defulatoare, curativă, purgativă…Creează dependenţă. Dacă nu reuşesc să-mi beau cafeaua cu noaptea în cap, în balconul atât de înghesuit dar cochet, cu coatele sprijinite pe pervaz, ziua parcă e lipsită de sare şi piper.
Până să ajung eu să mă bucur de intimitatea cofeinei, în combinaţia periculoasă a celor 2 ţigări obligatorii, umblu ca teleghidat prin casă. Morocănos, irascibil, cu ochii încă cârpiţi de somn, în minte nu am decât ceaşca de cafea aburindă, pe poliţa din balcon, alături de pachetul de ţigări şi de scrumiera cu cele două chiştoace rămase din dimineaţa anterioară. Când în sfârşit mă las greoi cu coatele pe pervaz, cu un oftat nedisimulat de plăcere dat de primul fum de ţigară, încep să-mi obişnuiesc ochii tulburi cu peisajul de afară.
Pomii sunt în floare. Minunate la privit aceste pete de culoare alb-rozii. Parcă întreg sufletul mi se încarcă de puritatea vegetativă a primăverii. Păsările, prin trilurile lor inconfundabile anunţă o zi minunată. Fuioare de nori alburii se împrăştie pe întreg orizontul asemeni unor brazde trase în joacă de un tractor de jucărie pe nisipul plajei.
Ţăcănitul tocurilor pe trotuarul cenuşiu nu întârzie să răsune pe strada încă pustie. În fiecare zi, fix la aceeaşi oră, o femeie astenică se îndreaptă grăbită spre serviciu. Cadenţa ascuţită a tocurilor care izbesc caldarâmul îmi creează o uşoară stare de irascibilitate. Parcă înţepată, mergând ca teleghidată, singurul scop al femeii este acela de a-şi controla mersul pe tocuri. Cu nasul în vânt, privind fix înainte, ţeapănă şi rigidă, pare absentă la tot ce se întâmplă în jurul ei. Coafura îi saltă ritmic, oarecum nefiresc, la fiecare schimbare a punctului de spijin de pe un picior pe altul. Cât fixativ şi-o fi turnat în cap, nu este problema mea. O urmăresc amuzant şi încerc să-mi imaginez cum s-ar plimba pe stradă doar în papuci de casă.
Vuietul ţăcăniturilor de tocuri se pierde undeva după colţul blocului. Îmi răsucesc capul în partea opusă aşteptând următoarea apariţie. Femeia corpolentă, cu nelipsita-i geantă încăpătoare ca de poştaş, atârnându-i de umăr, se mişcă agale. Parcă înoată. Are gesturi leneşe şi ample. Asemeni unei raţe, îşi leagănă şoldurile pline când la stânga, când la dreapta. Îşi plimbă lenea cu o demnitate de invidiat. O privesc şi mă ia somnul. Mai sorb o înghiţitură de cafea pentru a mă dezmetici.
Din partea opusă apare vecina cu fetiţa în braţe. Faţa mi se luminează şi un sentiment de compătimire mă încearcă. Cu mâinile dolofane, micuţa s-a cramponat de gulerul hainei şi, cu capul sprijinit pe umărul maică-si, încearcă să-şi continue somnul. Capul îi saltă uşor pe umăr şi când zdruncinătura este prea mare face ochii mari, se uită peste umăr, apoi îşi lasă pleoapele înapoi peste ochi, toropită de somnul dulce al zorilor de zi.
Azi nu a apărut cucoana ţăcănitoare. Hmmm…ceva nu este în ordine. Cum să-mi încep eu ziua fără raţia de amuzament ? Ceva parcă nu este complet în cercul vicios al cafelei de dimineaţă. Şi nu, nu mi-a plăcut cafeaua. A ieşit prea amară pentru gustul meu. Poate tocmai de aceea ?

Khristine tig

Una bucată leapşă de la Khristine.

1. Care e singurul lucru pe care nu ai vrea sa-l schimbi niciodata la tine?

Gândirea analitică. M-a ajutat de multe ori.

2. Primul film care iti vine in minte acum.

Am nostalgia filmelor româneşti de odinioară…. “Pintea”.

3.  Ce ai desenat ultima oara ( pe hartie, nu in paint )?

S-ar fi vrut un cap de câine…dar, cu cât mă uit mai mult, îmi dau seama că a ieşit un cap de iepure.

4. De cate ori ai spus “te urasc” pana acum?

Niciodată şi nicidecum în momentele de furie. Datorită traumelor psihice pe care le poate produce această expresie.

5. Cu ce personaj din literatura te identifici?

Moromete, parcă am mai zis.

6.  Cat de bine te intelegi cu tine?

Mă accept aşa cum sunt, chiar dacă uneori îmi doresc să fiu ţintuit la stâlpul caznelor.

7.  Daca ar fi sa scrii o carte.. ce titlu ar avea?

Aş prefera, “Fără titlu”, dar şi pe asta am mai zis-o. Ştiu, există copyright pe o asemenea copertă.

8. Descrie in trei cuvinte o persoana pe care inca nu ai cunoscut-o.

Aici e cu dus-întors…necunoscută din punct de vedere fizic/psihic/mental sau inexistentă în viaţa ta?

Prima variantă… enigmatică, incitantă, nonconformistă.

A doua variantă…imprevizibilă, neaşteptată, nedescoperită.

9. Continua propozitia: azi, inca adormit(a), m-am trezit visand la…

… visul pe care l-am avut dormind.

O dau şi eu mai departe … dAImon, Jewels. Si tuturor celor care ma citesc.

De casă nouă

„Magazia lu’ X”, după cum bine zicea o fostă colegă de facultate, pe când ne-am adunat la întâlnirea de 10 ani, a devenit, în sfârşit, o sală onorabilă de curs. Acum, când mă uit în jur asemeni unui Paşă, parcă-parcă să zic că s-a meritat tot şantierul în care am predat în ultimul an. Nu mai trebuie să-mi crape obrazul de ruşine că-mi poftesc studenţii printre schele şi moloz ca sa asiste, în zgomot de picamere, baroase şi escavatoare la orele de curs. Şi nici nu mai trebuie să le ofer lavete ca să-şi şteargă praful de pe scaune şi mese. Am stat călare pe muncitori în permanenţă ca să amenajeze sala exact cum trebuie. S-au săturat şi ei de mine, şi eu de ei, dar pot zice cu certitudine că mi-am câştigat respectul lor. A ieşit o sală multifuncţională în care se pot ţine atât orele de curs, seminarii, cât şi ore de aplicaţii. Lămpile parcă sunt mai chioare, dar nu-i bai, o să mai comand. Mici retuşuri, care se mai impun, se vor face din mers. Important este că am început semestrul în sala proprie, fără să mai fiu nevoit să mă căciulesc pe la unii şi pe la alţii ca să-mi cedeze sălile pentru a reuşi să-mi ţin orele. Sunt obosit, prăfuit, cu spatele în pioneze şi cu muşchii vlăguiţi de la o febră musculară, dar mulţumit. Sper să-mi treacă şi insomniile datorate grijilor şi planurilor de reamenajare pe care le-am tot copt în minte în ultimile zile. De acum, studenţi să fie. Am unde să-i primesc. Hai, curaj, mâine avem curs. Hmmm…cam strânge. Bine că mi-aţi tăiat căldura. Alooo, se aude? Încă-i iarnă!

Fu-se si se du-se

Pun’te masă, scoală-te masă.

Caltaboşi, cârnaţi, şorici, răcituri, sarmale şi friptane. Şi ăla micu’, care urlă. Că nu este băgat în seamă.

Ţuică, whisky, vin, cafele şi ţigări. Şi multă acritură: castraveţi, varză, gogoşari. Ca să nu ţi se aplece.

Salate şi maioneze şi Puceanca în surdină, ca să meargă udătura. Fie albă, fie neagră parcă tot fiartă-i mai bună.

Tocătură, carcalete, râgâială şi beţie. Şi manele la vecinu’, ca să dai sonorul tare.

Niscai capete sparte, răgete în geamul casei şi poliţia la uşă, că aşa-i obiceiul pi la noi.

Şi paharul de la uşă, care-ţi taie filmul. „Hai cumnate, hai nepoate, încă unul şi te du…”

Şi uite aşa pleacă vajnicii bărbaţi spre casele lor, crăcănaţi şi turmentaţi, cu femeia-n coasta lor, îmbrânciţi, boscorodiţi, ocărâţi şi-afurisiţi. „Ţi-ai drac cu băutura voastră”. „Hoooo…fumeie…e Crăciunul”.

La mulţi ani! Un An Nou Fericit.

10 motive…

…ca să-mi dau cu tesla în….(nemulţumirile bugetarului de rând)

1. Iar a ieşit PSD-ul la putere. Nu-i mai satură nimeni. De fapt, la aşa popor, aşa conducere. Avem ceea ce merităm.

2. Steaua este în picaj liber. Trăieşte doar din amintiri. Amintiri care pălesc pe zi ce trece, cu fiecare sfidare făţişă a suporterului. Degeaba se schimbă antrenorii ca şosetele. Dacă dăruire nu este, nimic nu este. De valoare, ce să mai zic…

3. Îmi bate vântul prin buzunare. Nimic nou sub soare. Într-o ţară în care banul sfidează bunul simţ, cine mai are nevoie de educaţie şi moralitate? Dă-i în mă-sa de profesori…cartea nu aduce bani. Sau vorba lu’ Tărăcilă în direct…”Fuck You!”.

4. Sigur…Sărbătorile de iarnă sunt pentru odihnă. Nu şi din punctul de vedere al şefilor care nu mai pot de grija subalternilor. Este o perioadă propice pentru dezgroparea „morţilor” de prin sertare. De ce să stea angajaţii liniştiţi cu familiile lor când sunt atâtea de făcut? Ieri dacă se poate…

5. Nici nu bănuiam cât de greu este să fi părinte. Să nu mai ai argumente şi mijloace pentru a-ţi ţine copiii pe linia de plutire. Să vezi cum o iau pe arătură şi scapă din frâiele părinteşti. De fapt, ce pretenţii să am. De când şi eu şi soţia suntem „musafiri” pe acasă şi copiii sunt de capul lor. Un aspect care trebuie notat şi, mai ales, remediat. Urgent.

6. Nu bănuiam, de asemenea, nici cât de greu este să fi cap de familie. Se sparg toate în capul tău şi tragi ponoasele. De multe ori rămân fără soluţii. Şi chiar nu am ce face. Sunt depăşit de evenimente. Nu pot face doi din mine.

7. Greu cu bătrânii, dar şi mai greu fără ei. Se sting pe zi ce trece. La fiecare sărbătoare mă întristez şi mă gândesc cât îi voi mai avea alături. Mă rog doar să nu sufere atunci când le va veni sorocul.

8. Se apropie bilanţul anual. Şi ca de obicei, sunt neterminat. O grămadă de proiecte pe rol şi aproape nimic finalizat. Adevărul este că la cât sunt de sictirit, doar printr-o minune voi reuşi să dau toate problemele la spate.

9. Nu ştiu cât voi mai rezista la ritmul acesta de muncă. Deja am început să scârţâi pe ici pe acolo. Nu reuşesc să-mi trăiesc viaţa. Am devenit robul muncii. Nu mă întrebaţi când m-am distrat ultima oară. Nu voi reuşi să-mi amintesc.

10. Am uitat să zâmbesc. De ce viaţa asta este uneori atât de curvă şi ţi-o trage din orice poziţie şi fără preaviz?

Permutări

Luate de atâtea ori de câte ori te ataşezi de ceva. Cum te-ai ataşat de ceva, apare o reacţie inversă care te îndepărtează.

Aşa şi cu încăperea de 2/4 m în care îmi aveam biroul, încăpere pe care o împărţeam frăţeşte cu colega de serviciu. Destul de înghesuit şi modest dar era locul meu de muncă în care îmi făcea plăcere să vin.

Azi am cedat nervos. Când au început simultan cu percutantele, bormaşinile şi circularele din toate direcţiile, încercuindu-mă ca pe un infractor, când praful a început să mă învăluie prin toate crăpăturile clădirii am zis pas. Speram să rezist asaltului de consolidare şi modernizare dar m-am înşelat. Oricât de tare în nervi aş fi, de data aceasta mi s-a pus capac. Astfel încât, am ieşit valvârtej din cămăruţa mea şi m-am proptit în primul birou care mi-a ieşit în cale.

- De azi îmi mut catrafusele la voi. Vă convine, nu vă convine, asta este.

Sigur, nu aveau cum să nu le convină. Doar suntem cunoscuţi printre grupurile cele mai unite dintre toate „bisericuţele” instituţiei. Cei trei muşchetari care, de fapt, sunt patru. Eu sunt „intrusul” care până azi a preferat să rămână oarecum în afara grupului. Din punct de vedere al locaţiei.

Voi fi probabil „ciudatul” echipei, având în vedere faptul că sunt ordonat, meticulos şi adeptul curăţeniei în habitatul de trai. Voi face discrepanţă cu masa de lucru aranjată într-un mediu dezordonat dar nu-mi fac probleme. Atâta timp cât eu mă simt bine în locuşorul meu, poate să se ridice mormanul de moloz la vecinul. Fiecare cu plăcerea lui.

Nu ştiu cât voi fi „expulzat”, nu ştiu cât voi sta cu cortul printre vecini. Singura chestie care nu doresc să mi se întâmple este să nu mă ataşez de noua locaţie. Într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat tot va trebui să mă reîntorc în biroul de unde am plecat.