Cu curul în sus

Iar reclădesc socialismul în apartamentul în care domiciliez. Întrucât şi pentru că, meşterul zugrav şi-a amânat plecarea în Italia, m-a anunţat taman duminică că el s-ar apuca de zugrăvit în restul de camere care au mai rămas. Şi dacă vreau să nu-l scap în bălării, tocmit de alţi doritori, să mă hotărăsc că de luni s-ar cam apuca de treabă. Ce naiba să fac…am ţinut şedinţă fulger cu soţia şi am convenit să ne sacrificăm duminica şi să-i pregătim terenul nebunului, că dacă se apucă de altă lucrare, nu-l mai prindem, hăt. Iar am ticsit camerele cu lucruri, iar mergem în dungă printre mobile, iar ne bem cafeaua cu praful de pe pereţi şi mâncăm cu nisip printre gingii. Cară moloz, şterge praful, scutură cârpele şi foliile ce acoperă lucrurile prin casă, desfă instalaţia de apă, dă jos caloriferele, izolează instalaţia electrică şi tot aşa. Este deja marţi şi mă dor toate. Părul îmi stă sârmă în cap de la praf, hainele împrăştie norişori la cea mai mică atingere, palmele îmi sunt toate numai băşici de la raşchetat pereţii şi muşchi-mi sunt pisaţi de la sacii de moloz pe care îi car zilnic la pubela de gunoi.
Şi întrucât astăzi este marţi, iar eu m-am făcut că plouă vis-a-vis de conotaţiile oculte ale zilei, m-am hotărât încă de dimineaţă să rezolv unele probleme care-mi stau pe creier de ceva vreme.
Prima problemă pe agenda zilei a fost plata impozitului pe casă. Astfel încât, am tăiat oraşul în lung ca să ajung la agenţia fiscală unde, ca niciodată, puhoi de omenire. Parcă au intrat zilele în sac. Cu 20 de persoane în faţă am zis pas şi, ghidându-mă după informaţiile din scrisoarea fiscală, am căutat o agenţie a Băncii Transilvania. Hmmmm… Bancă privată, servicii pe măsură, mi-am zis eu în naivitatea mea boemă. Numai că nu m-au scos afară în şuturi.  Breeee, noi suntem bancă serioasă. Lucrăm cu miliarde şi ‘mneata vi să plăteşti un ciuruc de impozit ? Motivul concedierii a fost pe cât de sec, pe atât de pueril…”Nu avem sistemul informatic pus la punct. Reveniţi aşa, cam peste 2-3 săptămâni”. Dracul mai calcă pe la voi (nu că nu asta ar fi fost şi intenţia lor, din start). Noroc că nu am aruncat bonul de la agenţia fiscală astfel încât, m-am întors cu coada între picioare şi am plătit tainul. Evident, lucrătorul de la ghişeu nu m-a putut lămuri de ce ăilalţi sunt lepre.
De la agenţia fiscală am ajuns la maică-mea. Aici aveam de rezolvat 2 probleme. În ordinea priorităţilor, să plătesc întreţinerea apoi, să mă reped până la medicul de familie. La casieria asociaţiei, altă coadă. Frig, vânt, nervi întrucât marea majoritate stăteau să plătească şi pentru vecinu’ şi pentru cumătra şi pentru văru’ de spiţa a şaptea. Că na, dacă tot a venit omul să plătească, să-şi rezolve şi clica cu care stă zilnic bot în bot la cafele şi şuşanele. Taman la mine s-a terminat şi măruntul administratorului aşa că a trebuit să cumpăr obligat-forţat un ziar de la chioşcul de presă din colţ, altfel nu-mi schimba bancnota lu’ Blaga.
Întors în apartamentul maică-mi, am mai găsit ceva de rezolvat, deci până la urmă s-au făcut 3 probleme. Socoteala de acasă….A treia problemă, adăugită, la paragraful ţâşpe de pe agendă, de înlocuit bateria de la chiuvetă, care s-a rupt taman în timp ce băteam cuie în faţa casieriei administraţiei. Mers la sanitare şi cumpărat, întors întrucât nu ajungeau racordurile şi reîntors, întrucât nu aveam cheie potrivită. Într-un final apoteotic, am reuşit şi am schimbat şi bateria.
La medicul de familie, lipsă-gaură-pauză. Medica pesemne întârzia, aşa că am traversat strada şi am servit o cafea cu cocoloaşe, în timp ce citeam ziarul cumpărat anterior. Întors la medicul de familie, am aflat că nu putea să-mi prescrie reţeta cu care venisem de la medicul specialist, dar că o să dea nişte telefoane la casa de asigurări şi să mai trec eu mâine pe la ea, că cine ştie, poate…se poate într-un final.
Deja, după orele 14 trecute, mă uitam sceptic la autobuze. Să-l iau pe ăla de mă duce la muncă, să-l iau pe ălălalt de mă duce acasă…Ce-am avut şi ce-am pierdut. De este să-mi meargă prost toată ziua, o să-mi meargă în orice direcţie aş lua-o.
Şi ziua nu s-a terminat încă. Diseară cine ştie ce voi mai găsi în şantierul de acasă ? Şi apropo…nu m-am hotărât mâine ce să fac…să trec pe la medicul de familie, să nu trec…

Mă rog, noaptea este un sfetnic bun.

Coletul

Dacă este să-mi amintesc cu drag de Sărbătorile de Iarnă, pe lângă beteală, cadouri, artificii, colinde, miros de cozonac şi vin fiert, precum şi de atmosfera ireal de frumoasă, de linişte, beatitudine, armonie, magie şi visare, sigur nu am cum să uit coletele de Ignat, venite hăt, cale de 700-800 de km, tocmai din fundul Moldovei. Cu o periodicitate anuală, între Crăciun şi Anul Nou, desfac cu febrilitate cartonul ambalajului şi dau atacul la caltaboşi, jamboane, costiţă, şunculiţă, afumătură şi slănină, neuitând să le ud gospodăreşte cu nelipsita ţuică de cazan.
Anul acesta, coletul a sosit mai târziu ca de obicei. De fapt, ştiam că trebuia să sosească, dar la cutia poştală a mamei nu am găsit nici un aviz. Drept şi pentru care, m-am dus peste funcţionarele de la poştă ca să-mi recuperez coletul, cu sau fără aviz de expediţie. Unde-i coletul, daţi-mi coletul ! Scandal, tărăboi, răscoliri de pachete prin toată magazia. Domn’ne, nu este…Ţi-ai dracului voi. L-aţi făcut pierdut şi acum vă înfruptaţi din jamboanele mele. Lasă că am văzut-o eu pe silfida aia cum muşcă cu poftă din cârnat, pitită în spatele tejghelei. Sigur e din coletul meu, că cine naiba  trimite carne la sfârşit de ianuarie ? Huo, nehaliţilor !
Şi am plecat frustrat spre casa mamei, să-i zic că nu am recuperat coletul. Auzi, puişor, despre ce carne vorbeşti tu ? Nu cumva e vorba de carnea aia din frigider ? Am deschis cu furie uşa frigiderului. Toate rafturile ticsite cu jamboane, cârnaţi, caltaboşi, costiţe, şunculiţe, afumătură şi slănină, başca jumătatea de ţuică, stând într-un echilibru precar peste lebărul contorsionat. Auzi mamă, de când a venit coletul din Moldova ? o întreb eu cu un rictus nervos în colţul gurii. Păi, dragul mamei, nu ştiu să-ţi zic cu exactitate. O fi fost ieri, o fi fost azi. Pur şi simplu nu mai ştiu. În alte condiţii, aş fi măsurat nivelul ţuicii în sticlă, dar mi-am dat seama că degeaba caut motive. Cu un ochi am râs de hilarul situaţiei, iar cu celălalt am plâns. Bine mamă, cum zici matale. Hai să ne înfruptăm, că sigur nu ai mâncat nimic pe ziua de azi. Bogdaproste. Să fie de sufletul alor noştri, că mult ni s-a mai împuţinat neamul.

Amalgam

Cum se întâmplă de obicei, atunci când se apropie concediul se aglomerează toate de nu mai şti cum să le rezolvi. Impropriu spus că „se apropie” având în vedere faptul că, scriptic, sunt în concediu începând cu 1 iulie. Şi de la începutul lunii am muncit cât tot anul. Moca, evident. Întrucât nu sunt bani. Vechea placă.
Mâine se încheie admiterea. Îngrijorătoare prezenţă din partea viitorilor studenţi. Comparativ cu anul trecut, numărul celor înscrişi s-a redus la jumătate. Iar dintre aceştia, poate că doar jumătate se vor înmatricula. Exact ca şi cu reducerea de 25% impusă de Guvern. Când tragi linie, se ajunge undeva la 40%. Nasol moment. Grupele de studenţi nu se vor forma iar noi nu vom avea pe ce să ne luăm salariile. Toţi aşteaptă cu sufletul la gură sesiunea de admitere din toamnă, în speranţa că vor mai scăpa şi restul de liceeni de examenul de Capacitate. Aiurea. După cum s-a pus problema la Bacalaureat anul acesta, slabe speranţe să li se dea drumul liceenilor pe ochi frumoşi. Şi într-un fel mi se pare corect. Chit că lanţul slăbiciunilor nu se opreşte la nivel de liceu, ci se duce până hăt, afectând deopotrivă sistemul universitar şi cel productiv. Oricum, sunt sătul de loaze. Prefer să lucrez cu 5-6 studenţi serioşi, decât cu 30 de derbedei. Cu riscul asumat de a-mi ridica salariul înjumătăţit, împătrit sau chiar deloc.
În altă ordine de idei, am probleme familiale. Mama nu mai poate fi lăsată singură. Deşi conştient de mult timp de acest aspect, am tot lălăit-o până s-a produs inevitabilul. I-a dispărut o sumă consistentă de bani din casă. Ştiu prea bine cine a pus mâna pe bani dar nu am dovezi. Iar fără dovezi, nu-mi rămâne decât să-mi macin în linişte furia pentru lipsa de reacţie ce ar fi trebuit să o am cu mult timp în urmă. Mai presus de bani, însă, este sănătatea iar din punctul acesta de vedere sunt hotărât să fac orice efort pentru a o ajuta şi a-i asigura o bătrâneţe decentă.
Sigur, faptul că în ultima perioadă am stat mai mult pe lângă cea care mi-a dat viaţă, nu putea să nu aibă consecinţe în relaţia cu soţia. Aseară paharul s-a umplut şi am avut parte de un show cu ţipete şi plânsete. Este cam al 3-lea sau al 4-lea moment critic din viaţa noastră de familişti. Mereu, însă, am trecut peste aceste momente şi sunt convins că vom trece împreună şi de data aceasta.
Începând cu 1 august pot zice că intru şi eu în concediu. Mă aşteaptă o vară călduroasă. Atât la propriu, cât şi la figurat. Am 2 case de renovat şi, mai ales, trebuie să-mi reamintesc cum este să fi tată şi soţ. Adevărul este că mi-am neglijat familia în ultima perioadă şi acest lucru nu este ok, atâta timp cât îmi doresc din tot sufletul să am o continuitate. O familie unită şi armonioasă. Este ceea ce mi-am propus să realizez. Sper să am şi sprijinul partenerei de viaţă, iar frustrările, decepţiile, supărările şi lipsa mea din peisajul familial să nu fie irevocabile.
Am vârsta ca care, de regulă, bărbaţii o iau razna. Eu nu îmi doresc acest lucru. Fericirea, mulţumirea şi liniştea trebuie să le regăsesc în mijlocul alor mei şi nu prin case străine.
Hmmm…a ieşit un amalgam. Simţeam însă nevoia să mă descarc. Asta nu înseamnă, însă, că voi reveni constant pe blog. Deşi mi-aş dori. Mi-am stabilit alte priorităţi şi până ce viaţa mea nu va intra pe făgaşul pe care mi-l doresc, voi fi în continuare la fel de zgârcit cu însemnările pe aici.
O vară frumoasă celor care îşi mai amintesc, din când în când, să treacă pe aici şi să mă citească. Numai bine.

40

Cifră rotundă. Să-mi trăiască. Nu că m-aş simţi diferit sau aş fi avut nu ştiu ce revelaţii existenţiale. A fost o zi mai mult decât banală. Chiar insipidă. Evident, cum se întâmplă de obicei, alţii mi-au amintit că am făcut nişte ani. Mult mai puţini ca în alte dăţi. Puţini, dar buni.
Ziua de naştere am serbat-o prin muncă. Da’ muncă, nu glumă. Seara am ciocnit rapid un pahar de vin cu familia şi la revedere. Pe la miezul nopţii trimeteam în eter ultimele lucrări care îmi asigură banii de ţigări. Iar pe la 1 noaptea, celelalte lucrări, care îmi rezolvă berea săptămânală.
Cică după 40, dacă nu te doare ceva e semn rău. Pe mine mă dor toate de pe la 30. Aşa că nu-mi fac probleme. Aştept cu interes noi dureri reumatice…şi altele, că de astea deja m-am plictisit.
În altă ordine de idei, ca să trag linie, că cică aşa se procedează la vârste din astea care se termină în multipli de 5, am şi nu prea am ce să adun. Ia să vedem:
1. Am copii, cea mai mare realizare de altfel, chit că mulţi cârcotaşi vor spune că sunt un denaturat, întrucât partea a doua a expresiei se poate interpreta prin prisma unei afaceri.
2. Am o familie stabilă şi solidă, ceea ce este mare lucru având în vedere greutăţile vieţii şi condiţiile mizerabile de trai pe care ni le oferă guvernul
3. Încă sunt sănătos. La cât fumez şi la câte cafele îngurgitez, însă, nu ştiu cât timp voi mai fi întreg. Fiind în putere, pot întreţine o familie, pot să-mi cresc copiii în condiţii optime şi îi pot ajuta pe cei dragi.
4. Am un serviciu de bugetar, oarecum sigur, chit că guvernul este chitit să-l pună pe butuci. Unde mai pui că am început să fiu mulţumit şi de retribuţie. Îmi mănâncă toată ziua şi o bucată de noapte dar nu-mi permit să cârcotesc.
5. Am terminat un doctorat. Sigur, în primă fază mă pot şterge la fund cu hârtia în cauză dar, pe viitor, sigur îmi va deschide nişte uşi. Odată deschise aceste uşi, chiar nu aş mai avea motive să mă plâng de bani.
6. Am realizări profesionale. Atât pe linie de producţie, cât şi didactice. Chiar dacă ele nu au fost apreciate odinioară la justa lor valoare, acum îşi arată roadele. Nu mă mai poate întoarce nimeni pe degete şi oricând am un cuvânt de spus în arealul meu de activitate.
7. Sunt propriul meu stăpân. Nu mai depind de nimeni şi mă doare la bască de ce zice unul sau altul. Sunt corect faţă de cei care se comportă ca atare şi canalie cu cei care-mi vor răul.
8. Nu regret nimic. Tot ce am făcut până acum, am făcut cu seriozitate şi simţ de răspundere, asumându-mi din start consecinţele acţiunilor mele.
9. Sunt open-mind, ceea nu aş fi crezut după atâta amar de vreme de lipsuri şi greutăţi. Mai greu cu exteriorizarea perspectivei asupra vieţii, dar nu-i bai, urmează punctul 10.
10. Am 40 de ani. Trec prin criza aia mult vânturată a bărbaţilor aşa că nu mai răspund de faptele mele. Drept şi prin urmare, cine se bagă în horă cu mine o face pe proprie răspundere.

Vreme de…

…făcut copii, de numărat bani, de băut pe sub mese sau mai ştiu eu cum or fi vorbele alea din popor. Eu unul mi-am zis că este vreme de scris. Adevărul este că mă doare în fund. La propriu. Nu că ar fi cel mai bine pentru sănătate să se întâmple lucrul acesta. Ai naibii hemoroizi. Şi nici nu a dat bine căldura. Ba din contră … de dimineaţă plouă într-una. Ploaie mocănească, rece, tomnatică. Nici nu s-ar zice că e primăvară.
Azi mi-am rătăcit materialul de curs. Nu că nu m-aş fi descurcat fără suport. Însă, având în vedere faptul că le vorbesc liber studenţilor, întotdeauna le las la sfârşit şi materialul tipărit pentru a-şi completa notiţele. În lipsă de şi uitându-mă la feţele lor posace şi ascultând şi răpăiala sinistră a ploii pe acoperiş, m-am hotărât să-i trimit mai repede în vacanţa de Paşti. Nici că au aşteptat să le zic de două ori. Expeditive generaţiile acestea noi. Pe vremea mea (hă-hă, de m-ar auzi bunica !), studenţii trăgeau cu dinţii de fiecare clipă liberă a profesorilor, care nu mai scăpau de gloată până nu urcau în maşină sau trăgeau uşa de la birou după ei.
Ieri am reuşit să-mi virusez calculatorul. Un virus la fel de pisălog ca şi vremea de afară. Dădeam în el pe C:\, se fofila şi îmi rânjea de pe D:\. Şi dă-i şi luptă şi luptă şi dă-i. Neam de a vrut să moară. În consecinţă, fiindcă de mult pusesem gând rău sistemului de operare, i-am dat un format cât el de mare. Şi de ieri tot zac în reinstalări. Şi cu asta pas. Nu mai pupă calculatorul acesta navigări pe net fără centură de siguranţă. Pentru accesări de site-uri nesigure mi-am pregătit alt calculator. E cam peste mână, că nu-l am în birou ci în sala de curs, dar nu-i bai. Mă obişnuiesc.
Şi fiindcă tot este vremea de afară posomorâtă, ia să încerc eu să mai lucrez ceva. Poate trece starea aia de delăsare totală şi-mi vine iar cheful.

Cu chef

Se impunea. De când sunt aşteptat de colegi să fac şi eu un chef acolo, oricât de mic. Întrucât se practică. Ţi-a fătat pisica, pui de un chef. Ţi-a murit soacra, pui de două. Şi tot aşa.
Nu mi-au plăcut astfel de manifestări de socializare. Unde trebuie să inviţi şi pe mă-sa şi pe ta-su. Dacă am avut vreodată chef de chef, l-am organizat restrâns, în particular, unde am invitat numai pe cine am dorit eu.
În antiteză cu celălalt chef de la Cluj, unde nu a venit nici dracu’, în Constanţa am vrut să invit cât mai puţini şi mi-au venit buluc. Ştiu, curiozitatea. Aia care ucide pisica. „Aţi auzit, băăă !? Face ăsta chef. Musai trebuie să mergem, să vedem cum ne cinsteşte, că altu’ nu mai pupăm curând”. Şi au început să curgă. Grupuri, grupuleţe, după afinităţi.
Au venit colegi la care nu mă aşteptam şi mi-au făcut o reală plăcere. Au venit alţii pe care nu i-am invitat şi mi-au stat în gât. Nu au venit colegi pe care i-aş fi dorit cu adevărat aproape, dar nu putea să iasă totul perfect. Dar, la urma urmei toată lumea s-a simţit bine. Drept dovadă că am scăpat de musafiri târziu în noapte.
După toate felicitările pentru pregătiri (totuşi sincere, mă gândesc eu), parcă văd că sparg brand-ul cârciumilor fiţoase cu mult zgomot, tutungite şi manelizate. Că vorba aia, cine mai stă aplecat deasupra aragazului să pregătească mese festive, când există firme specializate pentru aceasta? Majoritatea colegilor care au avut de dat chefuri, le-au dat la restaurant. Uite că eu m-am încăpăţânat ca pregătirile să fie personale. Evident, cu mâna neveste-mii. Da’ ţelina eu am dat-o pe răzătoare, aşa că nu se poate afirma că nu mi-am adus aportul. Unde mai pui că s-a terminat prima. Aviz bărbaţilor.
Astfel, am mai dat una la spate. Cu ocazia aceasta am observat şi ce preferă lumea la masă, astfel încât data viitoare ştiu ce am de comandat.
Acum aştept cu nerăbdare celălalt chef. Cheful de muncă. Nu credeam că finalizarea unui doctorat te poate destinde într-atât încât să-ţi bagi picioarele în toate cele. Dar nu-i bai, doctoratul nu mă scapă şi de „monitorizarea” sus-puşilor. Aşa că… Bă, şefi şi şefuţi ! Daţi-mi mai repede şutul ăla în cur, că de bună voie şi nesilit de nimeni nu-mi vine cheful de muncă.
Aştept.

Fără chef

Pur şi simplu…O apatie totală mă apasă. O fi şi de la schimbarea anotimpului, or fi şi niscai „traume” postdoctorale.
De regulă, după un efort consistent, câteva zile nu mai sunt bun de nimic. Acum, însă, letargia pare să se prelungească nefiresc. Deja se împlineşte săptămâna de când m-am întors de la Cluj şi nu am reuşit să-mi intru în ritm. Bucuria studenţilor, care sesizează prea bine cheful cu care îmi ţin orele şi nu se sfiesc să mă întrebe dacă nu am de gând să le dau materialele de curs pentru a le multiplica. Că de predat este timp până la sfârşitul semestrului.
Şi numai când mă gândesc cât am de lucru, mă ia cu ameţeală. Dar nu mai intră…Asemeni beţivului care a ajuns la saturaţie şi, oricât ar încerca să-şi mai toarne pe gât, nu mai are loc. Dă pe afară.
Odinioară, cheful îmi revenea după zilele de weekend când, sătul de somn, începeam lucrul în forţă şi cu aplomb. Acum s-au dus naibii cele 2 zile de odihnă. Sâmbăta m-am pricopsit cu ore iar duminica cu muncile gospodăreşti, astfel încât luni sunt mai obosit decât la sfârşit de săptămână.
Am nevoie de un revigorant. Unul care să mă şi ţină. Decât cu chef pentru o zi şi cu lipsă de chef pentru celelalte 6 zile, mai bine mă las de meserie.
În fine…asta este o mostră de postare fără chef. Când omul nu are chef, începe să debiteze inepţii. Iar blogosfera este plină de inepţii. Aşa că luaţi-o şi voi ca pe o mare inepţie a unuia care scrie fără chef. Doar aşa, să se bage în seamă, chit că nu-l bagă nimeni în seamă.
Numai de bine.

Năbădăi

Neplăcerile se ţin lanţ într-o langa-danga inexplicabilă asemeni scaietelui care se agaţă de haine. De fapt, o cunoştinţă care tot ghiceşte în bobi, în cafele, în astre, în aură şi în mai ştiu eu ce alte bălării a zis o chestie care văd că se adevereşte. Neplăcerile şi ghinioanele se ţin lanţ, atâta timp cât nu scapi de aura negativă a pesimismului. În momentul în care dai la spate toate gândurile urâte şi trăirile negativiste, norocul şi buna dispoziţie se întorc surâzătoare asemeni neprihănitelor fecioarelor, seara cât mai devreme. Gândind pozitiv, natura şi firea ta vor lucra în vederea propăşirii fericirii personale şi a celor din jur.
Voi aţi înţeles ceva ? Eu unul nu, dar trebuie să iasă la număr necesarul de rânduri alocate aşa că (virgulă) cui îi pasă ?
Ideea este că am început să privesc chiorâş la ziua de marţi. Orice marţi, nu numai cea cu numărul 13. Întrucât şi pentru că…am luat taxi-ul ca să ajung la nu ştiu ce instituţie. Deşi concentrat pe idee i-am cerut şoferului să mă ducă  fix în celălalt capăt al oraşului. Abia după ce am coborât şi m-am trezit în faţa altei clădiri, mi-am dat seama de vraiştea gândurilor mele. Evident, nu am mai găsit nici o altă maşină disponibilă în zonă, astfel încât a trebuit să-mi iau picioarele la spinare, preţ de vreo (2-3) staţii de autobuz. Şi cum l-am zărit, nu am mai stat pe gânduri. M-am revărsat cu năduf în taxi, fără să mă mai uit la firmă. Şi ca un făcut, trebuia să fie un particular care practică preţ dublu faţă de cel al pieţei. Am plătit dând mărunt din buze dar ce vină are omul ? Nu el m-a agăţat pe mine. Mi-am terminat treaba la instituţia cu pricina şi, păţit la buzunar, am preferat transportul în comun pentru mai departe. Şi ca în filmele cu proşti, tot un taximetrist a trebuit să intre cu elan muncitoresc în botul autobuzului. Noroc că eram pe scaun, altfel aş fi contribuit şi eu la grămada formată ad-hoc din trupurile călătorilor busculaţi în urma impactului. Mi-am băgat picioarele şi am luat-o pe jos spre casă. Omul negru ? Ceasul rău ? Naiba să-i pieptene. Cert este că un maxi-taxi a frânat lângă mine, iar şoferul m-a îmbiat să urc. Am urcat, ce era să fac, că doar aveam bagaj de cărat. Sigur, datorită rapidităţii cu care am fost racolat, nu am avut timp să-mi pregătesc mărunţişul astfel încât, în timp ce mă scormoneam prin toate buzunarele, şoferul abia auzindu-se printre tonifiantele acorduri manelistice, a început să zbiere că-l ţin din trafic. M-am uitat şi eu la el urât şi i-am trântit un „Ce ai zis, BĂ ?” după care i-am dat în scârbă banii. Deja uitasem problema cu pricina iar când a fost să cobor, i-am cerut sec să mă lase la şcoala numărul…În timp ce coboram, abia l-am auzit printre manele „Şi şcoala ta care este BĂ ?”. Nici nu m-am mai deranjat să-i trântesc uşa la microbuz…ducă-se ! Şi ca meniul să fie complet, în scara blocului se lăfăia ditai javra comunitară, întreţinută conştiincios de oamenii de bine. A sărit să mă muşte, dar pe el nu l-am mai iertat. I-am expediat un bombeu fix în părţile moi şi am trântit uşa blocului după el. Sweet Home. Oare ? Consoarta îi altoia de zor pe copii cu ţipete şi urlete, mama soacră a început să mă toace mărunt cu tot felul de reproşuri şi acuze iar eu, m-am aşezat ofuscat pe scaun, am privit roată la toţi, apoi am întrebat aşa într-o doară: „Dar ce aveţi cu toţii ?”
Şi uite aşa a trecut ziua de marţi. Săptămâna viitoare am susţinerea publică a tezei de doctorat, dar nu-i bai. Pică într-o vineri. Dar parcă şi cu ziua de vineri era o vorbă ?
Uraţi-mi baftă.

Tom&Jerry Reloaded

Nici prin gând nu-mi trecea ca DVD-urile lansate pe piaţă să producă, şi nu sunt departe de adevăr când afirm aceasta, atâta isterie.
Ciudat cum românii, deşi pot descărca tone de filme de pe net, se îngrămădesc cu atâta ardoare să-şi procure DVD-urile cu pricina. Ce au în plus acestea? Un design adecvat lipit pe suportul magnetic şi o traducere a dialogurilor în limba română. Şi sigur, se apropie Sărbătorile de Iarnă iar românul, învăţat să fie darnic măcar o dată pe an sau pur şi simplu dorind să-şi spele păcatele de peste an, dă năvală să procure micuţilor neglijaţi constant o bucată de plastic frumos desenată, în speranţa că li se vor ierta toate cele.
Cumpăr constant copiilor cele necesare pentru a avea o copilărie plină. Nu o fac din snobism ci, speriat doar de mizeria pe care o văd zi de zi atât pe net, cât şi pe tarabe. Decât să-i las să caute pe net desene animate şi accidental (sau nu), să dea peste site-uri destinate adulţilor, prefer să le selectez eu bagajul informaţional necesar educării şi creşterii armonioase. DVD-urile cu Tom&Jerry mi se par o iniţiativă lăudabilă din partea trustului care le difuzează. Că maniera de management lasă de dorit, asta este altă poveste. Nu cred că nu au existat nişte minţi luminate care să preconizeze impactul de piaţă a acestor DVD-uri. Dar cum trăim in România, era de aşteptat să existe carenţe în difuzare. Şi nu cred că proasta distribuţie nu a fost voită. Sunt atâtea lipitori care trebuie să sugă pe marginea succesului scontat.
Reuşisem să procur al 2-lea DVD. Mergeam liniştit spre casă, cu conştiinţa împăcată că pot oferi copiilor o oră de desene animate de calitate. Ceasul rău a făcut să ajung acasă fără obiect. Mi-a fost substituit. Culmea este că nu mi-a dispărut portofelul, care se găsea lângă DVD. Ca o ironie, aceasta s-ar încadra în categoria „ce mai fură românul”. Nu pot afirma că mă simt consternat, având în vedere faptul că bănuiesc cine ar fi făptaşul. Tot un copil. În această situaţie nu am ce să comentez. Nici măcar indignat nu mă simt.
În consecinţă, am început să bat drumurile spre sediul de distribuţie unde, alte (15-20) de persoane aşteptau nervoase ca trustul să mai scoată pe piaţă alte DVD-uri. Trecând peste remarcile răutăcioase gen „Ţi-ai drac’…le ţineţi în maşină şi le vindeţi la suprapreţ”, m-am aşezat şi eu cu speranţă la coadă. Nici azi nu au sosit. No, asta-i. Poate mâine.

Back

Trece şi vara. Şi odată cu ea şi concediul mult aşteptat. După ani şi ani, m-am bucurat şi eu de câteva săptămâni în care nu am mai trecut pragul biroului. Am dat la spate toate problemele de serviciu şi mi-am văzut de viaţa mea. Aproape uitasem cum este viaţa de familie. I-am redescoperit pe cei dragi cu uimirea unui copil care vede pentru prima dată un avion zburând.
Obişnuit să fiu doar musafir acasă, nu mi-a fost uşor să mă readaptez ciclului familial. Şi am realizat că viaţa nu presupune numai dosare, obligaţii, sarcini şi zbierete din partea şefilor.
M-am bucurat alături de ai mei în această lună de graţie şi am realizat că viaţa trece, iar copiii trebuie să crească odată cu tine şi nu alături de tine prin săruturile şi mângâierile de la trezire, respectiv de la culcare, seara târziu.
Mi-am revizuit priorităţile şi am ajuns la concluzia că familia este mai presus de orice carieră. În consecinţă, sunt hotărât să-mi reiau locul în capul mesei şi să tratez cariera profesională cu multă detaşare. Nu se merită să mă dedic unei munci care îţi oferă mai mult decepţii decât satisfacţii, în detrimentul frumuseţii vieţii de familie.
Reîntors la muncă, dar atât de departe.