Ghiavolii

Desculţ, zdrenţuros, cu mucii atârnându-mi din nas şi cu ochii roată după niscai chilipiruri, ori trăsnăi de făcut. Aşa arătam eu vară de vară în satul de dincolo de munţi, departe de drumurile circulate ale ţării. Sat construit printre dealuri, la poalele pădurii, departe de invaziile turco-tătare. De altfel, o poziţie temeinic gândită de cei care au înălţat vatra satului, departe de pericole şi civilizaţie. Sigur, protecţia sătenilor a primat în faţa dezvoltării şi extinderii. Un sat care şi-a conservat foarte bine tradiţiile şi identitatea şi care, datorită izolării, a împrumutat ceva din sălbăticia şi duritatea naturii înconjurătoare. Bineînţeles că pe mine mă durea fix undeva de civilizaţie, dezvoltare şi conectare la pulsul modernizării, singura mea grijă fiind aceea de a-mi face plinul de trăsnăi în lunile de vară cât eram lăsat de capul meu undeva în nordul Moldovei.
Fiecare om din sat avea o identitate clară, împământenită de generaţii întregi, şi asociat cu diferite clanuri autohtone. Aşa erau cei ai lui Toşcu, oameni aprigi, care scoteau cuţitul la om din te miri ce. Sau ai lui Bonghină, oameni sărmani, care nu aveau după ce bea apă, căzuţi în patima băuturii. Ori ai lui Boeru, oarecum mai erudiţi şi avuţi, după cum le zice şi numele. Interesant cum se puneau etichete, funcţie de rădăcina din care se trăgea fiecare.
Noi ăştia micii, de la 5 până la 10 ani, eram rupţi de clanurile satului. Nu eram băgaţi în aceeaşi oală cu oamenii mari. Noi, pur şi simplu, eram “Ghiavolii”. Şi câte chestii “diavoleşti” am făcut vara prin sat împreună cu cei de-o seamă, tot satul ne pomeneşte.
Bunăoară, când am fost la furat de pere. Avea Mărioara lui Alexe un păr bătrân în fundul curţii, de nimeni nu-şi mai amintea când şi cine l-a plantat. Dar făcea nişte pere mari, cât pumnul, gălbui ca soarele şi zemoase de salivai numai când le vedeai. Fiind cel mai mic şi uşurel dintre puradei, am fost ales să mă cocoţ în vârful pomului, unde erau cele mai multe roade, şi să arunc cât mai repede şi mai multe fructe pe jos. Evident, până să ajung în vârf, eram plin de zeama lipicioasă a perelor, începând de la gură şi până în pantaloni, întrucât cu o mână mă căţăram şi cu cealaltă îndesam în gură. Am ochit o ramură care gemea de pere şi am început să mă întind ca o râmă, defrişând tot ce prindeam gălbui în calea mâinilor. De jos mi se striga şoptit să înaintez cât mai mult spre vârful crăcii unde stăteau ciorchine roadele poftei. Am auzit apoi pârâitul şi totul mi-a fugit prin faţa ochilor ca într-un film pus pe repede înainte. Am atins pământul călare pe craca putrezită, de parcă aveam un cal nărăvaş sub turul pantalonilor. Imediat a prins de veste baba Mărioara, care a pus mâna pe o jordie şi, drăcuind de mama focului, a luat-o la fugă spre părul devastat. Şmecheraşii care m-au pus să mă cocoţ în pom erau deja în vârful dealului, cu sacii în spinare, numai că de sacul meu nu se ocupase nimeni. Înciudat şi cătrănit, am pus mâna pe craca încărcată şi, târâind-o pe pământ, am rupt-o la fugă prin grădină. Veritabil plug îmi găsisem. Săreau morcovii, cepele şi cartofii din răsaduri ca floricelele de pop-corn. Prea mare, însă, povara pentru braţele mele subţiri. Auzind tot mai aproape lipăitul greoi al picioarelor care mă urmăreau şi gâfâitul sacadat al răsuflării istovite, precum şi blestemele pentru fiecare legumă care sărea din pământ, până la urmă am renunţat la cracă, nu înainte de a-mi îndesa în sân câte pere am putut să smulg de pe cracă. Toate bune şi frumoase, până am ajuns la gard. În condiţii normale, fără grabă şi greutăţi prin buzunare şi haine, a sări un gard era floare la ureche. De data aceasta, nu ştiu cum s-a făcut de am rămas agăţat între uluci de turul pantalonilor. Şi unde mai pui că întreg fundul îmi rămăsese suspendat înspre grădina devastată. Ce să mai zic. Se lipea jordia aia de turul pantalonilor, mai ceva ca lipitoarea de om. Şi era din lemn elastic de alun.  O săptămână am dormit numai pe burtă şi cu frunze de varză pe buci. Săraca mătuşă-mea, toată săptămâna a trudit la reparat grădina, başca a trebuit să scoată din magazie şi să-i dea Mărioarei un sac plin cu cartofi.

S-a dus şi baba Mărioara, iar în casa ei a rămas fecioru-său. Părul l-a doborât întrucât îmbătrânise prea mult şi nu mai făcea roade. În locul lui a plantat un nuc. Dar gustul dumnezeiesc al acelor pere nu îl voi uita niciodată.

Enigmatici şi cuminţi

Mi-aş fi dorit să salut sosirea, cu adevărat, a primăverii printr-un post revigorant, plin de sevă şi culoare, asemeni naturii care a reînviat precum păsărea Phoenix. Din păcate, din punct de vedere psihic, se pare că cenuşa se depune în continuare lipsindu-mi sufletul de căldura şi lumina soarelui. Bucuriile şi desfătările primăverii se nasc cu greutate, printre sloiurile existenţiale. Fiecare zâmbet, fiecare desfătare a simţurilor sunt automat umbrite de tenebrele vieţii, amintindu-mi în permanenţă că nu sunt decât un muritor pe drumul Golgotei.

Ieri m-am bucurat şi m-am întristat deopotrivă. M-am bucurat pentru licărul de fericire din ochii Mariei când şi-a îmbrăţişat păpuşa pe care i-am oferit-o cadou de ziua ei. M-am întristat pentru lacrimile lui Andrei, care şi-ar fi dorit şi el o jucărie. Am gafat-o în stilu-mi caracteristic şi am mai învăţat încă o lecţie în ceea ce priveşte sufletul, reacţiile, aşteptările şi năzuinţele copiilor.

Telefonul primit de dimineaţă, când încă eram năuc de somn, nu putea decât să-mi lase acel gust amar specific neputinţei în faţa efemerului. Totul este trecător şi supus aceluiaşi destin imbatabil. “Nănaşa”, aşa cum îi ziceam pe când, copil fiind, îmi petreceam vacanţele pe prundişul Moldovei a fost şi mamă şi bunică pentru toată liota de nepoţi. Rămas fără bunici, la o vârstă destul de fragedă, găseam în sora mamei tărâmul de poveste după care tânjeşte fiecare dintre noi. Vorba domoală, poveştile la gura sobei, sfaturile bătrâneşti, dojana şi încurajările le sorbeam cu toată fiinţa mea, avidă după frumuseţe şi inocenţă. Încerc să mi-o amintesc cum arăta în urmă cu ani de zile, de când nu am mai vizitat-o şi mă gândesc cu tristeţe la ce voi găsi, peste câteva zile, atunci când o voi conduce-o pe ultimul drum. Nu sunt pregătit încă să asist cum un întreg imperiu de poveste se surpă sub bolovanii de pământ şi cum Paradisul copilăriei îşi închide porţile, odată cu trecerea în nefiinţă a ultimului reprezentant de basm. Nu ştiu cum voi reacţiona în faţa inevitabilului dar, un lucru este cert: trebuie să fiu acolo.

Odată cu acest eveniment trist, aşteptat de altfel dar cu atât mai dureros cu cât m-a luat pe nepregătite, peisajul de vis de la poalele munţilor şi sentimentul de siguranţă că toată copilăria mea o pot regăsi oricând în fiecare potecă bătută, în fiecare frunză de pom, în fiecare piatră de la fântână devin amintiri. Locul acesta minunat a existat şi s-a perpetuat în inima mea şi a celorlalţi din familie atâta timp cât a trăit “nănaşa”, inima şi motorul tuturor. Mai departe, praful şi pulberea se va alege de toate şi de toţi, fiecare urmând a se risipi în toate colţurile lumii. Odihneşte-te în Pace. Dumnezeu să te Ierte.

La coada vacii

Asteptam mereu cu nerabdare sa ne vina randul la pazit cireada de vaci pe dealurile Focsei. O zi de haulit printre dealuri, vagauni, paduri si paraiase, in care princhideii casei scapau de muncile din gospodarie. Cu boccelutele in spinare, cu cate un par lung si noduros, paseam mandrii pe ulita satului imprastiind colbul cu talpile crapate.
- Haaaaa, Frusinoooo! Tri’ite ’itusca, urlam de la 3 case departare iar poarta se deschidea scrasnind si vita tasnea ca din prastie peste podetul din lemn.
Vitele incepeau sa se adune pe ulita, una cate una, iar noi le pocneam vartos cu ciomegele pe spinare ori de cate ori se opreau sa fure cate o ramura din corcodusii plecati greoi peste gardurile taranilor.
Urcusul dealului incepea atunci cand primele raze de soare muscau din ceata laptoasa. Vitele urmau docile cararuia si iuteau pasul intrucat stiau ca sus le astepta iarba suculenta, imbibata in roua. Ajunsi pe islaz, intindeam cate o toala pe iarba umeda, faceam perne din boccelute si ne terminam somnul de dimineata intrerupt cu ziua in cap. Ne desteptam cand soarele urca de o sulita si incepea sa ne incalzeasca trupurile zgribulite. Ne trosneam oasele, beam cate o gura de apa si, somnorosi, incepeam sa strangem injurand vitele imprastiate pe tot platoul.
Etapa cea mai grea era de manare a turmei prin albia paraului de la poalele padurii. Aerul incins le imbia pe cornute sa tasneasca in padurea deasa si racoroasa, unde se pierdeau daca nu eram pe faza, trebuind mereu sa le readucem in albie. De multe ori nu mai gaseam animalele in intunericimea padurii, dar stateam oarecum linistiti intrucat mereu reveneau seara pentru a se alipi turmei.
Ajunsi in poenita, faceam pauza de pranz. Era momentul cel mai placut. Vitele se odihneau, rumegandu-si iarba pascuta peste zi iar noi ne repezeam in desimea padurii in cautare de ciuperci, fragi si mure. Cu poalele tricourilor pe post de sarsanale, ne intorceam incarcati si nerabdatori sa ne infruptam din darurile naturii. Incingeam cate un foc zdravan din vreascuri si coceam ciuperci pe tabla transmisa din generatie in generatie si care isi astepta randasii la izvor. Cel mai sprinten dintre noi tragea o fuga pana la cabana padurarului de unde fura porumb pentru copt. Uneori cainii erau slobozi asa ca cel plecat se intorcea cu mana goala si cu pantalonii facuti ferfenita.
Nu pierdeam ocazia sa ne balacim in balta formata la buza izvorului, in care broaste asurzitoare sareau din nufar in nufar.
Cand soarele disparea dupa coama padurii, cu parere de rau ne opream din joaca si strangeam vitele cu naduf. Drumul inapoi in sat era greoi si anevoios, intrucat animalele incercau sa recupereze din iarba de care nu se atinsesera in timp ce dormitau de pranz. Strangeam cate 2-3 vite la un loc si altele se imprastiau.
Prafuiti, obositi, arsi de soare, murdari intram in sat cand noaptea se ingana cu ziua asteptand parca recunostinta satenilor intrucat le-am adus vitele intregi acasa.
- Ghiavolilor! Iar batura-ti coclaurile in loc sa hraniti vitele.
- Haaaaaa…ti-ai drack…iote ce insetata e junca. Fir’ar voi sa fiti de neispraviti. Sa mai tri’iti copchii alt’dat cu vita.
- Baaaa….sa vina tactu sa-mi satuie vita…
- Iar oti alergat-o pe Juana? Ute ce zabalata este…vi umor mucosilor.
N-aveam noi nici o treaba cu satul. Ne vedeam de drum si ne scalambaiam la sateni. Asteptam cu nerabdare sa ajungem la gospodarie si sa ne trantim in podul casei, in fan, stiind ca a doua zi aveam program de voie, putand dormi cat doream.

Jumari

Sunt responsabil pentru albirea prematura a matusii mele. Imi pun cuminte mainile la spate, iau o mima de copil necajit, plec privirea si bolboresesc niste scuze doar de mine intelese: “Iarta-ma tusa…promit sa nu mai fac”.
De cand m-am saltat copacel, de dimineata pana seara, in picioarele goale, rupt in fund, cu mucii intariti in barba, vesnic nespalat alergam cu varul meu tot satul si prin imprejurimi.
Dis de dimineata ma inghionteam cu varu-meu la gura grajdului asteptand laptele proaspat de vaca pe care tusa il culegea in putinica. “Ufff…di shalili miele. Luati, fir’ati voi sa fiti de nesatui. Sa nu va mai prind pana la apus”. Cu burtile pline, o luam la fuga peste dealuri. Daca nu mergeam la furat de mere si pere de prin curtile oamenilor, incercam sa-i necajim pe cei ai casei. Calaream vierul, trageam matele de coada, ne luam la tranta cu dulaul casei sau pur si simplu dadeam iama in camara cu bunatati.
In ziua aceea, nu ne-am primit ratia de lapte. Vaca daduse prea putin lapte si tusa a strans si ultima picatura pentru a-l vinde la targ. “Pe deal cu voi, la mere si pere. Azi nu pupati lapte”. Matele ne ghioraiau jalnic si m-am inteles din priviri cu varu-meu. Foarte cuminti, respectuosi, am inceput sa o curtam pe matusa. “Ce mai puneti la cale, ghiavolilor? zise cu naduf matusa. “Noooooiiiii?….nimic…azi suntem cuminti” am raspuns in cor cu gurile ranjite pana la urechi. Supraveghind-o cu atentie pe matusa, incetul cu incetul ne-am apropiat de camara. Cand matusa s-a pierdut in bucataria de vara, ne-am rasucit pe calcaie si am navalit in camara. Am inceput sa caram la gura tot ce prindeam. Carnati, caltabosi, carne afumata, prune uscate. Ne-am uns pe toata fata cu grasime. Pe raftul de sus, ca pe un piedestal, trona borcanul cu jumari. Am navalit amandoi sa golim borcanul, mai-mai sa-l daramam. Am inceput sa ne bagam manutele pana la cot in amalgamul de untura si jumari si sa ne incarcam gurile pana la refuz. Ochii ne sclipeau a bucurie iar burtile ni se umpleau. S-a auzit scartaitul usii de la casa. Am inghetat amandoi aplecati peste borcanul golit deja pe jumatate. Ne-am uitat speriati unul la altul, cu bucati de jumari atarnandu-ne in barba si la coltul gurii. Varu-meu a fost mai iute de picior si a iesit in tromba pe usa. Mi-am dat seama ca nu am cum sa fug si ca aveam sa dau nas in nas cu matusa. M-am uitat disperat in juru-mi in cautarea unei ascunzatori. Am zarit ladoiul plin cu faina alba. Nu am mai stat pe ganduri. Am plonjat in lada si, cu miscari repezi, m-am acoperit tot cu faina. Nu mi-am lasat decat nasul la suprafata pentru a putea respira si nici ca am mai miscat. ”Mamitica voastra de golani! Pe unde umblati mai? Veniti de va beti laptele mucosilor” bombanea matusa cu matura in mana in timp ce izbi usa de perete. Cateva clipe de liniste apoi rabufnirea nervoasa. “Tulai Doamne! Jumarile mele…carntatii mei…carnea” urmata de suspine prelungi. “Derbedeilor!…Mi-ati golit camara. Unde v-ati ascuns impielitatilor?” Bufnituri scurte si nervoase cu matura printre saci, damigene si butoaie. Am inchis ochii si am inceput sa ma rog sa nu fiu descoperit. “Aici erai ghiaure?” tipa matusa in timp ce ma apuca cu degetele de nari. “Ia sus…copacel…hai la mama sa te scarmene”. “Nuuuuuu” am baiguit speriat, in timp ce incercam sa scap din stransoarea palmelor batucite. Am incasat vreo 2-3 maturi pe spinare apoi, ca un arc am tasnit in curte lasand in urma o dara de faina. Varul meu, cocotat pe gard radea de se prapadea. M-am cocotat si eu langa el si am inceput si eu sa rad si sa plang in acelasi timp, frecandu-mi spatele invinetit. “Va omor cu mana mea bestiilor. Las ca ajungeti voi acasa” tipa matusa in timp ce flutura amenitator matura desupra capului. Noi radeam, scoteam limba si ne hlizeam. Cand bucati de balegar uscat au inceput sa zboare catre noi, ne-am luat talpasita si dusi am fost pana noaptea tarziu, cand matusa apucase sa adoarma. Ne-am furisat si noi in pat, imbracati si murdari si am dormit ca niste prunci pana dimineata la 3 cand am fost treziti pentru a ne ispasi pedeapsa : adapatul, mulgerea vitelor, ranitul si ducerea lor pe islaz.

Chipuri

Nu m-a intrebat nimeni daca vreau sa ma nasc, dupa cum nici nu am fost intrebat daca imi convine sa ma nasc acolo. Sunt nascut in Romania, intr-un satuc moldav uitat de lume. Intr-o vagauna din creierul muntilor, ametit bine inainte de nastere intr-o caruta hodorogita care incerca sa ajunga la dispensarul comunal de dincolo de deal. Iar urletele mele de dupa taierea cordonului olimbical auzite de jumatate din sat i-au convins pe toti ca voi avea o personalitate puternica.
Infofolit intr-o blana de oaie, pe fundul unei copaie in care se framanta aluatul de paine, aflata pe bolta unui cuptor din chirpici, in permanenta incins, lumea mea se reducea doar la pastrama agatata deasupra , la casul spanzurat in tifoane din care zerul se scurgea in blide si la musculitele de pe tavanul crapat al casei. Cand si cand, cate un chip neclar se apleca deasupra mea cand incepeam sa urlu, imi aranja scutecul sau mi-l schimba, imi dadea sa sug, ma tragea de nas, ma pupa sau se hlizea la mine. Ganguream de fiecare data cu bucurie, cu gingiile chele si intindeam manutele: “Dar luati-ma naibi de aici si aratati-mi lumea, nu ma mai lasati abandonat ca pe un nimeni”.
Chipul mamei, o pata palida cu doi ochi patrunzatori, imi era cel mai drag. Ea reusea de fiecare data sa ma faca sa ma simt mai bine. Ma hranea, ma schimba, imi punea comprese pe burta care imi calmau crampele, imi alina suferintele.
Chipul tatei? Ceva de cremene, impietrit, cu ochi negri arzatori. Niciodata nu imi dadeam seama dupa mimica fetei ce sentimente il incearca cand se apleca deasupra mea. Oricum vedeam acest chip prea rar intrucat el se afla mai mereu undeva sus, printre nori.
Chipul fratelui, atent, tras la fata, il asteptam cu interes cand mi se facea somn. Avea o voce atat de frumoasa, linistitoare si calma cand imi povestea ce a mai facut el prin jurul casei si prin sat. Adormeam aproape instantaneu.
Chipul bunicii, intunecat, zbarcit, ma amuza de fiecare data cand imi plimbam degetele printre ridurile-i proeminente. Avea un fel al ei de a-si schimonosi fata de radeam in hohote.
Chipul matusii, balai si rotofei, imi aducea mereu in nari iz de lapte de oaie, capra sau vaca. Ea era mjlocul meu de locomotie prin casa si prin curte. De fiecare data cand se apleca deasupra mea incepeam sa-mi pocnesc calcaiele si sa ma fortez a ma ridica pentru a vedea mai repede lumea inconjuratoare.
Chipul unchiului, incruntat si posomorat, ma facea de fiecare data sa tresar si ma apucau niste urlete de-si punea bietul om mainile in cap : “Pastele…ce urli piticanie ? Las ca te faci tu mare si te pun eu la coasa”.
Chipul verisorului, prelung si poznas, ma facea sa ma uit precaut la el. Imi placea de el, ca se juca cu mine, dar de multe ori ma alegeam cu cucuie si vanatai.
Celelalte chipuri familiare le agreeam si le acceptam intrucat de fiecare data imi aduceau cate ceva bun si ma bagau in seama.

Multe chipuri nu mai exista. Cu ele insa mi-am inceput viata. Dumnezeu sa-i odihneasca pe cei care s-au stins si multa sanatate celor care mai sunt in viata.