De ce ne naştem?

Evoluţie, echilibru, menire, dualitate, întâmplare, dorinţă, perpetuare, continuitate?

Câte doctrine, atâtea interpretări. Şi fiecare interpretare poate ascunde o fărâmă de adevăr. Nici o interpretare, însă, nu mă poate convinge întru totul.

Din punct de vedere biologic, lucrurile par simple. Perpetuarea (ca şi act instinctual) lucrează dual, prin unirea unui ovul şi a unui spermatozoid. De ce dintre milioanele de spermatozoizi doar unul , de regulă, ajunge să dea viaţă? Este acest spermatozoid cel mai apropiat de perfecţiune, cel mai puternic, cel mai rapid, cel mai dorit sau cel ales de divinitate? Oricum, acest punct de vedere nu mă poate mulţumi, din moment ce natura ne oferă organisme care se pot reproduce singure, fără aport extern.

Din punct de vedere evolutiv, spiritualitatea ne oferă varianta continuităţii. Evoluezi numai prin naşteri succesive. Cum alegi sau se alege renaşterea ta, mă depăşeşte.

Din punct de vedere astronomic, dacă teoria Big-Bang-ului ar fi infailibilă, ar însemna ca tot ceea ce se găsea într-un punct, să-şi regăsească echivalenţa într-un spaţiu expandat. Şi cu fiecare particulă ieşită din acel punct, apare un echivalent universal, fie că este vorba de un om sau de un simplu grăunte al prafului stelar.

Din punct de vedere universal, se pare că totul este o întâmplare. În momentul în care se regăsesc la un loc toţi factorii necesari întreţinerii vieţii, viaţa apare de la sine. Cum ia naştere, însă, conştiinţa? Poate materia să capete conştiinţă, să realizeze, la un moment dat că există? Poate o piatră să înceapă să gândească ?

Din punct de vedere energetic, fiecare cation trebuie să aibă un anion care să echilibreze un atom. În acest spaţiu sau în alt spaţiu. Altfel zis, orice se naşte aici, se naşte întrucât în altă parte a apărut ceva identic, dar antagonic.

Din punct de vedere religios, naşterea survine în virtutea voinţei dumnezeieşti. Atâta timp cât vor exista suflete în Camera Sufletelor, omul se va naşte pe Pământ. Şi când sufletele din această cameră se vor epuiza?

Din punct de vedere ocult, naşterea nu este decât actul propriei voinţe. Te naşti, întrucât tu vrei. Pentru un scop. Pentru a corecta o greşeală. Pentru a împlini ceva. Pentru a realiza ceva. Pentru a ajuta pe cineva.

Oricare ar fi secretul vieţii, nu pot să nu observ prezenţa dualităţii. Orice se naşte, are un echivalent. Orice acţiune, are o reacţiune. Ceva opus care să păstreze echilibrul unei balanţe. De ce m-am născut ? Probabil pentru că sunt o parte a unui întreg care trebuie completat. Poate că nu sunt decât o jumătate a unui fenomen care trebuie să-şi păstreze unitatea.

Incursiune mentală

Nu sunt un tip cu un IQ care să rupă gura târgului. Mă poziţionez undeva în zona tampon care desparte geniile de retardaţi.

Genialitatea conduce la izolare: psihică şi socială. Cei foarte inteligenţi devin victimele propriei genialităţi. Vanitatea, trufia, răutatea înfloresc surprinzător (paradoxal aproape), pe un teren virgin, destinat exclusiv sclipirilor mentale. Un geniu nu va fi niciodată mulţumit de ceea ce are. Şi mai ales, va fi profund dezamăgit că nu are cu cine să împartă ceea ce are. Puterea de discernământ lipseşte aproape cu desăvârşire, întrucât un geniu nu are un grad de comparaţie. Nici chiar un alt geniu, întrucât fiecare va considera că Adevărul este de partea lui. Un geniu, nu va fi niciodată înţelept, ci se va complace mereu într-o extremă periculoasă a vieţii.

Înţelepciunea, în schimb, conduce la echilibru. Echilibru intern şi extern. Echilibru faţă de tine şi faţă de cei din jur. Nu trebuie să faci şcoli peste şcoli pentru a atinge un anumit grad de înţelepciune. Dimpotrivă… Trebuie doar să-ţi trăieşti viaţa, aşa cum ţi-a fost dată şi, mai ales, să tragi învăţăminte. Nu trebuie să te poziţionezi mai presus de nimeni şi de nimic. Trebuie să munceşti din greu, să faci sacrificii, să consideri că din orice se întâmplă în jurul tău ai ceva de învăţat. Înţelepciunea nu este nativă. Ea se cumulează prin fiecare clipă consumată a vieţii. Când poţi considera că eşti cu adevărat înţelept ? Niciodată în viaţa aceasta, nici măcar în clipa morţii.

De-a şoarecele şi pisica

M-am săturat de jumătăţi de măsură. Uite iubirea, nu e iubirea. Pumni in plexul mintal apoi sărutări fierbinţi. Jumătăţi de adevăr şi jumătăţi de neadevăr. Parcă mi-aş dori, dar mai bine nu.

O relaţie virtuală este sub semnul Balanţei. Jumătate pe un taler, jumătate pe celălalt taler. Fiecare aşteaptă marea cu sarea dar nimeni nu oferă nimic, ci doar cere. „Dacă-ţi zic că te iubesc, mă crezi?”. Aiurea, nu te crede nici dracul. Iubirea se simte, nu se cere. Şi în momentul în care aluneci pe panta incertitudinii se duce naibii toată povestea. Iar dintr-o frumoasă poveste virtuală iese un coşmar care nu se mai termină niciodată, întrucât mereu se vor naşte gelozii în momentul în care unul din doi se pupă virtual cu un alt cybernetic. L-aş lăsa, dar parcă nu l-aş lăsa. Dar dacă mă vorbeşte pe la spate cu acela/aceea? Dar mai bine să-l ţin aproape, chit că nu mă mai interesează.

Lumea virtuală este cloaca impresiilor, a incertitudinilor, a deciziilor luate în pripă, a vorbelor aruncate aiurea, a falsităţii. O lume periculoasă, întrucât vorbele rămân. O lume a jumătăţilor de măsură între două PC-uri, între un <Enter> şi altul. Nu priveşti omul în faţă când îi spui o vorbă şi atunci nu poţi avea certitudinea că răspunsul este sincer. Monitorul nu trădează. Este rece şi insensibil. Monitorul transmite exact ceea ce vrea utilizatorul să inducă în subconştient. Răspunsul corect îl obţii numai în momentul în care stai faţă în faţă cu cineva. Acel „te iubesc” din spatele caracterelor de monitor devine aberaţie dacă prin viu grai iese chinuit şi gâtuit. Nu ai nici o certitudine într-un spaţiu virtual întrucât lipseşte obiectul studiului. Totul nu este decât o fantasmă mentală, în care orice este posibil. Virtual vorbind. Restul nu este decât o perpetuă vânătoare neurologică. Ia pisica, dă pisica. Dar cu şoarecele cum rămâne? Şoarece e cel care cade de fraier într-o conspiraţie mentală, cel care crede că tot ce zboară pe magistralele reţelelor de calculatoare este real. Câştigă numai cine reuşeşte să delimiteze clar realul de virtual, care-şi cunoaşte bine priorităţile şi nu se lasă amăgit de mirajul pachetelor de octeţi.

Refuz să mai fiu şoarece. Am fost destul şi mi-a ajuns. Nici pisică nu vreau să fiu… ştiu câtă suferinţă îţi poate aduce un vânător. Acum vreau ceva concret. Vreau realitatea. Bună sau rea. Ori totul, ori nimic.

Rani necicatrizate

Nu are nici o vină. Şi totuşi, nu încetează nici o clipă să se învinovăţească. Pentru că s-a nimerit să fie prietena virtualei. Îmi este greu să vorbesc cu ea. De aceea încerc să limitez la maxim dialogurile. Şi nu că nu am avea ce discuta sau nu am ştii amândoi să întreţinem o conversaţie. Orice conversaţie cu ea, însă, îmi reaminteşte, răsucindu-mi cuţitul în rănile încă supurente.

Ceea ce nu credeam ca este posibil, s-a întâmplat. M-am îndrăgostit de virtuală. Din momentul în care ne-am declarat dragostea, viaţa mea s-a schimbat radical. „Să nu mă minţi niciodată”. Şi aşa a fost. M-am implicat total în această relaţie bizară. Am crezut cu toată fiinţa în durabilitatea ei. Aşteptam „întâlnirea” virtuală asemeni unui copil care cere o îngheţată de la toneta mult prea înaltă pentru el. Ore în şir consumate în faţa unui monitor în aşteptarea acelor rânduri care materializau relaţia interzisă. Nopţi albe în care, cu ochii fixaţi în tavan, compuneam cu ochii minţii scenarii pentru două persoane. Vise năucitoare care îmi aduceau dimineţi dezamăgitoare atunci când conştientizam ca cele trăite în timpul somnului erau plăsmuiri ale unei minţi mult prea înfierbântate. Atâta timp cât mirajul descoperirii reciproce a existat, am trăit clipe de extaz.

Orice este frumos, însă, nu durează. Acuzele nu au întârziat să apară. Iubirea vieţii s-a transformat în coşmarul vieţii. Am sperat până în ultima clipă că relaţia va renaşte asemeni păsării Phoenix. Nu a fost să fie. Din cenuşa vulnerabilităţii s-a înfiripat totul şi în cenuşa realităţii s-a îngropat totul. O realitate hâdă, plină de suspiciuni, acuze, uneltiri, ambiţii, cuvinte grele, ego-uri exacerbate şi lipsă de încredere.

Am renunţat să mai sper din momentul în care mi-a zis că nu mă mai citeşte, pentru a nu ajunge să mă urască. Din acel moment mi-am dat seama că nu-şi mai are sensul să lupt pentru o cauză pierdută. Am renunţat la spaţiul virtual comun, la prietenii virtuali din preajmă, la conversaţiile febrile instantanee, la zâmbete şi lacrimi, la speranţe şi dezamăgiri, la o relaţie fără viitor. M-am retras în lumea mea ciudată, această chilie banală, cu micile mele frustrări şi satisfacţii.

Pentru tot ce a fost, îţi mulţumesc. Cu ajutorul tău am cunoscut femeia. Aşa cum este ea cu adevărat: cu bune şi cu rele. Pentru ce va fi, sigur îţi vor mulţumi cei ce vor urma. O viaţă frumoasă.

Iar tu, cea care te învinovăţeşti mereu, revino-ţi. Nu-şi are sensul să te consumi. Nu pentru o cauză clasată, independentă de voinţa sau de acţiunile tale.

Virtualitate

Vorbesc cu orice categorie de oameni. De la oricine ai ceva de invatat. In perindarile mele prin spatiul virtual am vorbit plecand de la copii teribilisti pana la pensionari carcotasi, de la oameni simpli, cu 2-3 clase primare pana la genii cu cate 2-3 facultati, doctorate si masterate, heterosexuali sau „deviati” sexual, femei si barbati. Daca mai sunt si inteligenti, atunci dialogul devine savuros.
Am invatat sa-l ascult pe cel care isi deschide inima in eter, in fata unui necunoscut, sau care pur si simplu are chef de conversatie. Incerc sa ma „pliez” dupa capacitatea mentala a interlocutorului, ma cobor sau ma ridic spiritual dupa cum il intuiesc pe cel din spatele monitorului. Incerc mereu sa vorbesc „pe limba” celui din umbra pentru a ne intelege mai usor. Filosofez sau injur ca la usa cortului deopotriva. Depinde numai de cel cu care conversez.
Spatiul virtual este o lume fascinanta. O lume a tuturor posibilitatilor unde, din Cersetor poti deveni Print sau din falit, miliardar. Aici poti fi orice iti doresti. Nimeni nu te poate arata cu degetul intrucat nu esti decat un anonim din cateva milioane.
Este o lume cameleonica in care mai nimic nu este adevarat. Plina de „capcane” pentru creduli si pentru cei „slabi de inger”.
Periplul meu prin aceasta lume bizara a inceput pe vremea consacratului MIRC. Eram reticient si un opozant al acestui mediu de comunicare. Un coleg de munca mi-a trezit interesul. Toata ziua se conversa pe net si radea cu pofta. Am incercat, stangaci, prima mea experienta virtuala. Cand am inceput sa fiu injurat grosolan pe mirc, m-am enervat si cateva saptamani nu m-am mai atins de calculator. Dupa o lupta crancena cu mine insumi, orgoliul a invins si am luat din nou loc in fata calculatorului. De atunci nu am mai renuntat la aceasta lume virtuala. Imi stabilisem scopul…acela de a reusi sa citesc dincolo de cuvinte si de a cunoaste tipologia umana, respectiv motivele care ii fac pe multi sa adopte o personalitate opusa celei reale, in spatiul virtual. Mi-am perfectionat puterea de „citire” in timp si am ramas fascinat de ce se poate ascunde in spatele aparentelor.
Am invatat ca nu trebuie sa fortezi nimic in aceasta lume. Totul vine de la sine. Oricat de curios ai fi sa afli ceva anume despre cel din spatele monitorului, nu vei afla prin insistente. Fiecare are un prag al „destainuirilor” peste care nu trece. Fiecare ofera celui din fata doar acele informatii care considera ca merita a fi dezvaluite.
M-am lovit de multa minciuna si ipocrizie, de interese ascunse, de grandomanie, teribilism, de „strigate de ajutor”, de inocenta, de durere si fericire. Mereu insa a trebuit sa trec peste mastile virtuale si sa patrund dincolo, in sufletul interlocutorului. In momentul de fata nimic nu ma mai mira si iau totul asa cum vine. Reusesc sa „demontez” mastile si sa patrund acolo unde trebuie…in sufletul „virtualului”. Sigur, nu mereu reusesc sa intuiesc ce se ascunde in sufletul interlocutorilor dar, din orice interpretare eronata, trag invatamintele de rigoare.
Dupa multi ani, in care am cosiderat ca sunt suficient de experimentat in a „citi” oamenii, am incercat „puterea virtuala”. Un don-juan al spatiului virtual ma uluise. Am dorit sa vad cat „valoreaza” de fapt. Mi-am luat identitate de femeie, am masluit niste fotografii si am asteptat sa fiu…”abordata”. Dupa cateva luni de „amor ghebos” prin private, respectivul era hotarat sa divorteze si sa-si „refaca” viata alaturi de mine. Socat de „consecintele” pe care le poate avea un joc virtual bine ticluit, nick-ul de femeie ales de mine a disparut subit din spatiul virtual. O concluzie trista…in general, spatiul virtual se invarte in jurul sexului.
Si totusi…printre atatia ahtiati dupa sex, dupa flirturi si aventuri, exista multi oameni seriosi, integri care nu doresc decat sa-si „omoare” timpul intr-un fel. Unii de nevoie, altii din placere si multi din…”plictiseala”.
Oricat de iluzoriu ar fi acest spatiu, oricat de periculos, oricat de „interesat” ar fi cyberspatiul, avem de a face cu o lume fascinanta, atipica, o lume paralela in care iti este permis orice si unde numai bunul simt departajeaza minciuna de adevar si ridicolul de bunele intentii.

Strafulgerari

Vantul bate salbatic de dimineata. Copacii isi pleaca coroanele bogate intr-o rugaciune colectiva. Nu este decat joi…ar fi trebuit sa ma aflu la apogeul confortului psihic. Nu mai reusesc sa ma pacalesc nici pe mine…De atata timp psihicul meu se afla intr-o vrie surda. Cu cat aflu mai multe despre viata, despre oameni, cu cat ma lovesc mai mult de absurditatile unui capitalism primitiv, cu cat lumea se inraieste mai mult imi dau seama ca locul meu nu este in acest timp. M-am nascut mult prea tarziu. Probabil ca lectia pe care trebuie sa mi-o insusesc in viata curenta este umilitatea. Cand nu am mai putut duce povara gandurilor am fost chemat de Demiurg. Mi-a deschis ochii si m-a trimis inapoi, oricat am implorat sa-mi ia cu mana povara. M-au vizitat Ingerii ca sa-mi dea putere si Sufletele celor dragi mi-au dat roata pentru a ma instiinta ca nu sunt singur. Mi s-au deschis ferestre nebanuite spre spiritualitate, ferestre la care cei multi nici nu gandesc. Nu stiu daca toate aceste perspective nebanuite au rolul de ma ajuta sau de a-mi face povara si mai grea. Ori de cate ori am vrut sa ma ridic deasupra existentei mele proscrise, mi s-a dat peste mana. Ajuns pentru o clipa pe culmile „gloriei”, caderea a fost de fiecare data dura. Mereu ingenunchiat, lovit in stil securist, fara urme vizibile, m-am incapatanat si mereu am luat-o de la inceput. Mai inversunat ca niciodata sa-mi depasesc existenta…Edificii dupa edificii, inaltate pana la turla, apoi naruirile manole-istice. Am descoperit Ana constructiei mele spirituale dar aripile demonilor i-au aruncat nisip in ochi orbind-o. Nu incerc sa inalt castele de nisip intrucat se naruie la prima pala de vant. Sau poate sunt si eu la fel de orb si in loc de caramizi folosesc nisip. Am obosit…Privesc la mormanul de nisip resemnat. Nu-mi revars ura asupra a ceea ce candva promitea a deveni castelul la care visam. Nu imprastii nisipul in aer…Sigur cineva, cu mijloace tehnologice avansate, va gasi nisipul si va recladi ceea ce eu am incercat sa zamislesc cu mainile goale. Pastrez toate firele de nisip in minte. Toate constructiile pe care am incercat sa le slobod spre cerul albastru. Nu uit nimic. Mintea imi devine tot mai grea si strat dupa strat ma apasa. Mai devreme sau mai tarziu mintea imi va exploda si tot nisipul se va imprastia in eter. O noua constelatie se va naste iar eu voi plana printre astre descatusat de trup si dureri, de ganduri, nevoi si dorinte.
Vantul s-a mai domolit si pescarusii au coborat din inaltul cerului, unde se refugiasera de rafalele violente. Curand noaptea se va asterne peste oras ingropand toata nimicnicia. Voi cauta cu ochii steaua sub care ne-am facut juraminte. Stiu ca este acolo dar aripile de ceara mi s-au topit. Nu mai pot zbura. Gandurile insa nu mi le pot tine in frau. Le voi da drumul in vis sa ajunga la ea. Poate numai in vis sa ii mai ating stralucirea astrala. Noapte buna…ne intalnim in vis.

Puterea cuvantului

Pentru cineva care citeste si nu doar lectureaza, virtualul poate deveni terenul lui de joaca. Daca are un pic de creier, intuitie si non-inhibitie poate patrunde in mintea celorlalti oricand si sa ii determine sa joace cum le canta el.
Totul sta in cuvant. Cineva suficient de abil, care stapaneste arta cuvantului si stie sa speculeze slabiciunea umana, devine un personaj deloc de ignorat si, mai ales, incomod.
Am intalnit astfel de oameni in spatiul virtual. I-am intrebat prosteste…”De ce”? „Din amuzament” a venit raspunsul prompt.
Am fost si eu cobaiul unor astfel de „genii” virtuale si evident ca am fost indignat. Apoi am citit „Magicianul” lui John Fowles si am ras in hohote de indignarea mea prosteasca. Mi-am propus sa nu mai fiu cobaiul si astfel am pus bazele „Cursului de virtualitate”:
Lectia 1. Asculta.
Lectia 2. Asculta.
Lectia 3. Asculta.
Lectia 4. Invata.
Lectia 5. Concluzioneaza.
Puterea sta in informatie. Informatia pe care ti-o ofera omul prin proprie vointa si nu cea furata mai mult sau mai putin ortodox, prin metode specifice. Am invatat sa ascult. Informatiile obtinute nu le folosesc ca arma decat daca sunt atacat. Nu incerc sa rescriu ceea ce un geniu literal a inglobat intre copertile unui roman. Este dureros, chiar daca unii o merita cu varf si indesat. A exploata slabiciunea umana, ignoranta, prostia, nimicmicia, ipocrizia, infatuarea etc. este dovada de vanitate malefica. Nu sunt cu nimic mai bun ca altii. Avem aceleasi slabiciuni. Imi cunosc limitele, abilitatile, capacitatile. Consider ca fiecare merita a doua sansa si, cine este suficient de istet, reactioneaza pozitiv.
Din dusmani declarati mi-am facut prieteni adevarati. Din „prieteni” mi-am facut dusmani. Aceasta este regula jocului, chiar daca nu te implici si esti doar un observator.
Pentru cine are curajul sa se avante in jungla virtuala, ii recomand „Cursul de virtualitate”. Cine si-l va insusi, va rezista sigur in virtual. Ca si in societate, virtualismul reprezinta un grup selectiv. Rezista doar cei puternici.

Oceans

Alerg prin iarba suculenta, cu roua imprastiata asemeni unor perle. Glezna imi este schifuita de varfurile ascutite, verzi, aproape alburii ale ierbii. Inima imi bate repede. Si totusi nu ma simt obosita…degetele lungi, subtiri strang un colt de rochie si genunchi-mi dezgoliti contrasteaza cu verdele crud al ierbi. Picioarele fine parca plutesc deasupra unui ocean de verdeata. Intorc speriata capul…mogaldete cenusii se apropie in graba. Incerc sa aleg mai repede dar senzatia de plutire parca ma tine pe loc. Un colt de rochie imi intra sub talpa si se sfasie dezgolindu-mi pulpele albe. Ma opresc incercand sa adun faldurile zdrentuite dar acele mogaldete care ma urmareau scot de la spate arme automate. Am zarit rotocoalele de fum, apoi proiectilele mi-au suierat pe langa urechi. M-am rasucit speriata si am inceput sa alerg cu toata puterea tresarind la fiecare detunatura care ma ajungea din urma cu inertia unui bang sonic. Cand si cand imi intorceam capul si zaream fortele malefice marindu-se, acoperind tot orizontul. Fiinte fara chip, cenusii, fara forme si consistenta. Am simtit arsura si m-am uitat speriata la brat. Un glonte mi-a penetrat moliciunea antebratului. In loc sa curga sange insa, din rana a inceput sa curga o apa limpede ca de izvor. Lacrimile au inceput sa-mi siroiasca pe obraz cand o noua muscatura am simtit-o in coasta. Alergatul a inceput sa mi se poticneasca si tot mai multe arsuri din care incepea sa tasneasca apa am inceput sa simt in trupu-mi firav. Am cazut in genunci a ruga. Nu am indraznit sa-mi intorc privirea. Ii simteam in spatele meu, aproape ca le auzeam rasuflarea grea. Gloantele au inceput sa-mi smulga bucati din trup. Si tot mai multe paraiase de apa limpede ca cristalul au inceput sa tasneasca din mine. M-am ridicat cu greu in picioare, mi-am intins bratele in lateral si mi-am ridicat ochii spre cer. Am inceput sa ma rog. Durerea a incetat brusc dar noi si noi jeturi de apa infloreau din spate, din maini, din sani, din abdomen. Un curaj inexplicabil si o liniste sufleteasca m-au invaluit. M-am rasucit incet catre urmaritori, cu bratele rasfirate si am incercat sa-i privesc in ochi cu un zambet dispretuitor. Le-am fixat cu privirea taciunii rosiatici din dreptul chipurilor fara de chip si i-am infruntat. O grindina de gloante s-a abatut asupra mea iar firicelele de apa ce tasneau din mine s-au transformat in cascade. Trupul a inceput sa mi se imputineze, sa mi se topeasca asemeni uni sloi de gheata lasat in soare. In jurul meu a inceput sa se formeze un lac care se marea pe masura ce gloantele imi smulgeau bucati de trup. Am inceput sa ma afund in aceasta apa mai intai pana la glezne, apoi pana la genunchi, mijloc, piept…Si urmaritorii se duceau la fund, pe masura ce apa ce tasnea din mine se marea. Deasupra acestei imensitati de ape, mi-a mai ramas capul frumos, cu zulufi blonzi, cu chipul imaculat, cu acelasi zambet de detasare fata de violenta. Apa a acoperit imprejurimile, urmaritorii au disparut inghititi de ape iar chipul a inceput sa mi se estompeze si sa se faca una cu apa. Doi ochi albastri, metalizati, au mai clipit de doua ori si apoi s-au imprastiat in imensitatea oceanului. Undeva la orizont, un superb apus de soare a inceput sa mangie suprafata neteda si lina a apei limpede si curate. Nici o incretitura, nici o unduire a apei, doar o imensitate lina si neteda.

Prabusire

Usa s-a trantit in spatele meu estompand tipetele. M-am rasucit pe calcaie incercand sa deschid din nou usa si sa urlu nervos o ultima replica. Brusc, o forta nevazuta m-a lovit in piept proiectandu-ma in peretele opus. Am ramas proptit in zid cu mana intinsa si cu picioarele balanganindu-mi-se bizar. Usa s-a indepartat cu o viteza halucinanta. Un huruit infernal a inceput sa se apropie. Am incercat sa ma ridic tremurand datorita loviturii primite in piept. Peretii au inceput sa se cutremure si sa se miste proiectandu-ma cu nasul in moloz. Scarile au inceput sa se prabuseasca dandu-ma de-a dura printre pietre, moloz si armaturi metalice. Izbit cand de un zid, cand de altul, intr-o continua prabusire, m-am umplut de sange. Bucati de carne au inceput sa-mi fie smulse de impunsaturile armaturilor de balustrada. Zidaria a inceput sa-mi tumefieze fata. Lovituri seci primite in moalele capului imi zdruncinau creierul. Am cazut printr-o bresa in structura scarii, intr-un morman de caramizi. Am ramas intins inert cu fata in praful rosiatic. Toata harmalaia a incetat brusc si o liniste nefireasca s-a lasat peste blocul aflat in prabusire. Cu dureri insuportabile in trup, cu sangele siroindu-mi pe pleoape, m-am sprijinit cu greu in coate incercand sa ma salt in patru labe. O bucata de scara s-a desprins izbindu-ma in coaste si toata harmalaia a reinceput la fel de brusc si nefiresc. Izbitura m-a dat de-a dura pe o parte si m-am izbit in alt zid. Zidurile au inceput sa se miste din nou cu scrasnete. Usile apartamentelor imi zburau pe sub ochi si caderea mea a continuat. Ma aflam cand suspendat in aer, cand lovit de plansee, balustrazi sau usi. M-am prabusit din nou pe un planseu si o balustrada mi s-a proptit pe spate. Cu ochii impaienjeniti de praf, transpiratie si sange am apucat sa te zaresc. Te aflai undeva in fata mea, suspendata in aer, imbracata intr-un voal alb. Am intins mainile catre tine si am implorat ajutor. Ai inceput sa plutesti catre mine cu un zambet sideral, cu mainile intinse pentru a ma prinde. Cand sa-mi prinzi mainile julite, forte nevazute m-au smuls brutal si m-au aruncat printre daramaturi. Ai disparut din raza mea vizuala. Am inceput sa plang, icnind ori de cate ori ma loveam de muchiile taioase ale structurii. Ajuns o masa informa de carne sangeranda, facut covrig intre o usa si un planseu sfarmat, asteptam lovitura finala. Inexplicabil, totul a incetat, dandu-mi din nou sperante. Ai aparut din nou in acel spatiu darapanat, la fel de enigmatica, in aceeasi imponderabilitate ciudata. Am inceput sa ma tarai catre tine cu ajutorul unor cioate care fusesera candva mainile mele, cu incapatanare si strangand din dinti. Cand sa te ating cu ciotul mainii, aceleasi forte malefice m-au smuls din nou izbindu-ma de pereti. Nu am reusit sa ma mai controlez si am izbucnit intr-o tanguire deliranta. Am renuntat sa mai lupt pentru supravietuire si m-am lasat moale in caderea mea libera. Aruncat de colo colo ca o carpa, ca un manechin dezarticulat, am inceput sa ma rog pentru o moarte rapida. Acele forte malefice mi-au simtit cedarea fizica si psihica si totul s-a oprit. Uruitul, suieraturile, fluieraturile, murmurele, rasetele grotesti s-au preschimbat in sunete guturale de satisfactie si chichoteli. Inert, intr-un colt, cu ochii tumefiati si abia respirand am inceput sa invoc in minte lovitura de gratie. Cu coada ochiului insangerat am apucat sa zaresc o crapatura in zidurile constructiei. Un soare superb si o pajiste verde si linistita, peste care zburau fluturi frumos colorati, mi-au muscat retina. Am incremenit. Nu am mai schitat nici un gest. Rasetele grotesti se auzeau tot mai aproape. Mi-am rotit cat am putut ochii de jur imprejur apoi, brusc, cu ultimile puteri, ca un resort, am tasnit spre crapatura. Rastele au incetat brusc, un urlet infiorator s-a auzit si aceleasi forte nevazute au incercat sa-mi schimbe traiectoria. Prea tarziu…am tasnit prin acea crapatura intr-un nor de moloz, aschii de zidarie, caramizi si table. Fortele m-au izbit din lateral, lipindu-ma de o marginea crapaturii care mi-a sfasiat carnea pana la os. M-am prabusit pe un gazon moale de un verde odihnitor. In spatele meu, blocul amutise si tot vuietul a incetat ca la comanda. Blocul era intact, cenusiu si inexpresiv. Am rasuflat usurat. Te-ai apropiat de mine, fara sa mai plutesti, facand iarba sa fasaie. Te-ai asezat in genunchi langa mine si ai inceput sa-ti plimbi palmele pe smocurile insangerate de par. Ochii ti s-au impaienjenit si m-ai sarutat pe fruntea incinsa. Te-ai ridicat, mi-ai mai facut o data din mana si ai inceput sa te indepartezi, fara sa-ti mai intorci privirea. Am inceput sa plang cu sughituri si sa-mi tarai starvul pe urmele pasilor tai. Incercam sa te implor sa ramai, dar vocea nu vroia sa-mi iasa din gatlejul sfasiat. Ai ajuns pe coama dealului, proiectandu-te pe un soare imens, aflat la apus. Ati disparut impreuna, dupa coama dealului si inserarea a inceput sa se lase cu o puzderie de stele. M-am rasucit cu ultimile forte pe spate si capul mi s-a prabusit inert in iarba. Totul in jurul meu a inceput sa se estompeze si sa se intunece. Pacea sufleteasca m-a invaluit si tresariturile muschilor sfasiati s-au oprit. Prin pleoapa tumefiata, irisul a mai tresarit de cateva ori apoi a ramas fixat pe Luceafar. Intuneric…