De ziua mea

A te naşte în ziua în care Creştinismul învie, se întâmplă poate o singură dată în viaţa unui om. După calculele mele, cam pe la 140 de ani ziua mea de naştere va mai coincide cu Învierea lui Isus. Nu, nu-mi propun să trăiesc atât. Dacă niscai boli moderne nu mă vor ţintui la pat, deja la peste 70 de ani îmi voi dori moartea.
Coincidenţa zilei de naştere cu cea a Învierii Domnului nu mi-a schimbat în nici un fel optica gândirii. Nici programul, nici hachiţele personale şi nici stilul cotidian de viaţă.
La fel ca în fiecare an, am mers cu familia la biserică pentru a asculta slujba şi a lua lumină. Am rămas doar cu lumina şi cu pasca pe care, ciudat, am reuşit să le iau fără îmbrânceli şi vociferări, având în vedere faptul că rândurile celor strânşi la biserică erau mult mai rarefiate comparativ cu anii precedenţi. Ori lumea s-a săturat să mai vină an de an în aceeaşi parohie înghesuită, ori s-au împrăştiat pe la alte biserici apărute ca ciupercile după ploaie în liniştitul cartier în care trăiesc ori, pur şi simplu, au îmbătrânit şi nu au mai riscat să se deplaseze în miezul nopţii pe străzile oraşului. Cât de slujbă…să fim serioşi. Când copiii îţi ţopăie într-una întrebând din minut în minut când se întorc acasă ca să vadă ce le-a adus iepuraşul, nici o şansă să rămâi la slujbă.
Împreună cu lumina sfântă, am mai primit ceva. Sărutul „prietenesc”, al celei a cărei metamorfoză mi-a sucit minţile, simultan cu urarea de la mulţi ani. Sărutul a venit atât de moale şi parfumat şi atât de excitant încât am urât-o pentru prima dată pentru „legământul” făcut pe vremuri când îmi şoptea, vădit încurcată, că niciodată nu va accepta să fie a mea. Nu atâta timp cât…Nu împotriva soţiei. Mă întreb unde am fi ajuns dacă noi trei nu am fi fost colegi în facultate. Sau, cine ştie… o fi vreun semn. Prea brusc a reapărut.
În rest, zile obişnuite de Paşti. În prima zi din seria celor trei, în care, an de an, debarc cu căţel şi purcel în căsuţa cochetă a naşilor, am cam vegetat. Nici măcar anturajul obişnuit nu a reuşit să se adune, astfel încât, neavând cu cine să mă îndemn, la sfârşitul zilei eram aproape la fel de proaspăt şi lucid ca la începutul acesteia.
Pe când îmi căutam pe bâjbâite perna în care să-mi înfig nasul numai bine că sună telefonul. O prietenă de familie dorea să ne scoată la concertul lui Bregovic. O muzică, de altfel, greu de digerat. Ai nevoie de o anumită stare psihică pentru a o înţelege şi a o gusta. O muzică pe care dacă o asculţi prea de aproape, îţi produce stări de leşin. Sunetele grave ale fanfarei îţi lovesc toracele ca un berbece. Nu am rezistat şocurilor sonore şi am ieşit cu greu din mulţimea dezlănţuită. O mare de oameni ocupând întreaga plajă, cum numai la meciurile Stelei de odinioară puteam vedea. Am urmărit spectacolul de la vreo 500 m de scenă, acolo unde cât de cât se mai putea respira. Spectacolul de artificii de la sfârşit a încununat un spectacol inedit. Mai vreau.
Plecarea de pe plajă s-a efectuat în trombă. Grăbindu-se ca să nu rămânem blocaţi în trafic, prietena noastră şi-a cam băgat picioarele în regulamentele rutiere. Adevărul este că la cât de beţi erau şoferii, riscai să rămâi fără carnet nevinovat. Unuia i-a strâmbat oglinda retrovizoare, pe altul l-a băgat în şanţ iar la trecerea de pietoni a trecut ca prin brânză, ignorând înjurăturile celor care, totuşi, au avut inspiraţia să sară care încotro.
Ok…Anul acesta, de ziua mea, am avut parte de ceva mai multă acţiune. Da, dar când mă gândesc că la anul fac 40, mă apucă aşa o jale…Ehhh, eu să fiu sănătos şi cei dragi alături de mine.
Hristos a Inviat !

Bătrâneţe, haine grele

Deunăzi, în autobuz, un adolescent s-a uitat lung la mine şi s-a ridicat să-mi ofere locul. M-am uitat la el interzis şi l-am refuzat scurt. E drept că eram obosit. Şi priveam aiurea în gol. Cătrănit de supărare şi îngrijorare. Dar chiar într-atât să mi se fi metamorfozat chipul? M-am uitat pe furiş în reflexia din geamul maşinii. Într-adevăr, ceva mai multe cearcăne şi o paloare cadaverică pe chip. Părul nearanjat şi ochii afundaţi în orbite. Dar tot nu arăt a bătrân căruia trebuie să i se ofere locul în autobuz. Ce naiba, până şi firele albe nu mi se mai zăresc din părul vâlvoi.

Mă întorceam de la căpătâiul părintelui meu. Nu-mi pot scoate din minte privirea-i sticloasă şi bâiguielile-i fără noimă. L-am întrebat dacă mă recunoaşte…bineînţeles… eram Isus Christos. Mi s-a pus un nod în gât. Credeam că sunt pregătit pentru astfel de momente şi, de fapt, am realizat că sunt mai speriat ca niciodată. Cât de pregătire, nu ştiu, poate în perioada care va urma şi care îmi doresc să fie cât mai lungă. Sufăr de românism…lungeşte, Doamne, boala.

Încerc să intru în mintea cuiva aflat în sevraj. Nu-mi dau seama cât îi este de bine sau cât de rău. Visuri amestecate cu crâmpeie de realitate. Acum vorbeşti coerent pentru ca în clipa următoare să priveşti fix la lustra din perete şi să întrebi ce au de discutat oamenii aceia. Acum îţi recunoşti copilul pentru ca imediat după aceea să-ţi agiţi pumnii în aer şi să ţipi răguşit că cel care veghează nu este decât un hoţ ordinar care îţi vrea banii.

Speriat din cale afară, cu câte un telefon în fiecare mână, unul pe care aveam în aşteptare numărul de apel al salvării, iar pe celălalt numărul personal al preotului, am încercat să-mi dau seama cât de pierdut este în lumea lui. Dacă mai reacţionează la stimulii externi şi dacă mai poate judeca normal. Am interacţionat verbal cu el şi am reuşit să-l menţin oarecum în stare de veghe. Aşa am aflat ce căuta, în visul lui, la moară. Vroia să macine doi saci cu grâu. Avea haina de piele şi pălăria pe cap. Şi banii pregătiţi în buzunarul interior de la piept. Dar nişte străini îl tot urmăreau. Ştiau că are bani la el şi vroiau să-l jefuiască. Până la urmă a fost jefuit. Da nu la moară, ci acasă. I s-a spart casa…i s-au furat banii, haina şi pălăria. Iar acum se tânguia că nu mai are cu ce să-şi plătească întreţinerea.

Într-un final a adormit. Somn presărat cu gemete şi oftaturi. Cu tresăriri şi convulsii. Dar nu a mai aiurit şi nici nu a mai vorbit fără noimă. Răpus de oboseală, slăbit de atâta zăcut şi nemâncat de câteva zile, a reuşit să adoarmă. Când s-a trezit, l-am întrebat dacă îmi recunoaşte vocea. De data aceasta m-a căutat cu privirea. Ochii i s-au făcut roată în jur şi au poposit pe mine. „Da fiule, ce-i cu tine aici?”. Am răsuflat uşurat. Îşi revenise. L-am întrebat dacă îşi aminteşte ceva din ultimile zile. Mi-a zis că a fost foarte obosit, că nu a dormit şi că a avut un coşmar cu o moară, unde a fost jefuit.

Mi-am făcut cruce şi am mulţumit Domnului. L-am săltat în şezut. Putea să stea. Vocea i-a revenit la normal şi puteam înţelege ce zice. A cerut apă, deşi şi-ar fi dorit o bere rece. I-am dat să bea cu lingura, întrucât nu-şi recăpătase încă flexibilitatea articulaţiilor. I-am povestit prin ce a trecut. Bineînţeles că nu m-a crezut, întrucât nu-şi amintea nimic.

De astăzi a început să se deplaseze prin casă cu mare greutate. Important este că poate sta pe picioarele lui. A dormit într-una şi şi-a recăpătat forţele întrucât a fost îndopat ca un copil.

De acum, ce să zic. Ar trebui să mă aştept la ce este mai rău. Sunt, nu sunt pregătit, va trebui să fiu în permanenţă lângă el. Din păcate, bătrâneţea doar în basme îţi aduce poveşti în jurul focului. Realitatea este asta. Dumnezeu să-l ajute. Îngerii îi dau târcoale.

Toate drumurile duc la Roma

Ca reacţie la blogul siamez, voi încerca să explic de ce nu toate drumurile duc la Roma.

Suntem unici prin naştere. Fiecare este purtătorul unui tezaur genetic care, asemeni amprentelor, este unic. Nu există doi oameni la fel. Fiecare are un fond uman comun dar nelimitate caracteristici distincte. Este logic ca şi gândirea fiecăruia să fie diferită. Cum poţi accepta atunci faptul că cel puţin doi oameni pot urma un drum identic spre divinitate? Imposibil. Direcţia poate fi aceeaşi, dar “floricelele” de pe marginea drumului vor fi complet diferite.

Pentru ce a murit (cu adevarat sau doar simbolic) Isus? Sigur nu pentru a arata tuturor Unica cale spre mântuire. Isus a arătat doar un cod de acces spre divinitate: sacrificiu. Zece litere. La fel ca şi numărul Poruncilor Biblice.

Allah impune alt cod de acces spre divinitate: supus. Cinci litere. La fel ca şi numărul celor Cinci Stâlpi ai Credinţei (Poruncile mahomedane).

Transcendentaliştii au de asemenea codul lor de acces: eu. Două litere. Corpul fizic şi corpul psihic. Tot ce se întâmplă în viaţa lor, se întâmplă datorită propriei voinţe şi a propriilor puteri.

Greşeşte cineva? Nu cred. Fiecare şi-a ales propriul lui drum spre divinitate. Impropriu zis „şi-au ales”, întrucât drumul le este trasat nativ în subconşient, în baza încărcăturii spirituale unice pe care (presupun) că fiecare o are în momentul naşterii.

Mi se pare ilogic ca toţi oamenii, indiferent de apartenenţa lor la o ideologie sau alta să fie judecaţi prin prisma Bibliei. Cum poţi „judeca dumnezeieşte” un om care în viaţa lui nu a auzit de Biblie (Dumnezeu, Isus, Sfântul Duh). E ca şi cum ai judeca un cetăţean într-o ţară, în baza legilor din ţara în care s-a născut. Păi cum vine asta? Dacă în ţara în care te-ai născut este legal să siluieşti femei, înseamnă că poţi lua la rând toate nevestele din ţara în care te afli în trecere, fără a te teme de judecata autorităţilor.

Deci atât Biblia, cât şi Tora ori Koranul nu sunt decât coduri de acces spre divinitate, un fel de ideologii de nişă care se adresează, exclusiv, unui anumit segment al omenirii, unui anumit tip de om. Nu sunt decât nişte direcţii aleatoare, un set incipient de învăţături care, mai pe drum-mai pe lângă drum, în final te duc la uşa divinităţii.

Deci, indiferent de drumul pe care mergi (sau de drumurile vieţii, întrucât oricând îţi poţi schimba concepţiile), păşeşte cu încredere şi hotărâre întrucât este drumul tău. Este unic şi predestinat. Indiferent de ce zic ceilalţi.

Credinţa

Unii chiar cred. În ceva sau în cineva. Nu neapărat într-un Dumnezeu biblic. Cred că nici nu are importanţă în ce crezi. Important este să crezi cu sinceritate şi cu toată tăria şi să-ţi perfecţionezi acest crez, aducându-l la perfecţiune. Numai canalizându-ţi întreaga făptură şi energie spre ceva concret, palpabil, intrinsec te poţi bucura cu adevărat de roade. De roadele crezului propriu.

Sunt om, deci supus invariabil păcatului biblic. O admir, o respect, o apreciez, o iubesc pentru convingerea cu care îşi expune crezul. Chiar dacă fiecare dintre noi crede altfel şi poate în altceva. Zic poate, întrucât este posibil să credem amândoi în acelaşi lucru dar cu alte unităţi de măsură. O invidiez pentru sursa puterii ei, pentru sinceritatea şi tăria crezului. Meschin, uneori machiavelic, încerc să aflu sursa acestei puterii. Îmi doresc aflarea numai a unei mici părţi a izvorului acestui crez întrucât, relevarea bruscă a întregului ar putea să mă strivească. Ar fi mult prea mult, pentru cineva aflat în afara filonului de inspiraţie divină.

Drumul spre un anumit crez, obligatoriu trebuie să treacă prin tine. În momentul în care te accepţi aşa cum eşti, când nu ai nimic ce să-ţi reproşezi, când te placi pentru ceea ce eşti, când aduci numai fericire celor din jur, când nu ceri sau aştepţi mai mult decât meriţi, când reuşeşti să-i înţelegi pe cei din jurul tău şi faci tot posibilul ca să-i ajuţi la nevoie, când renunţi la egoism şi încerci să împarţi cu cei din jur din puţinul pe care îl ai, când îţi respecţi semenii la fel de mult cum te respecţi pe tine, când nu faci umbră pământului degeaba, numai atunci poţi avea certitudinea că te afli pe drumul adevărat al înţelepciunii şi al evoluţiei spirituale. Iar lucrul acesta nu este posibil decât dacă îţi stabileşti un scop în viaţă, un crez. O linie de sosire la care să ajungi, depăşindu-ţi limitele mentale sau fizice şi graniţele sociale, indiferent cum şi în ce mod, dar strict numai prin propriile-ţi puteri. Nu contează dacă te încrezi în Dumnezeu, în zeităţi, în progresul ştiinţei, în civilizaţii extraterestre, în vecina de la trei sau în câinele din cuşcă. Pur şi simplu trebuie să crezi în ceva, pentru a nu luneca pe panta vanităţii, cale care nu poate conduce decât la involuţie spirituală. Viaţa, în funcţie de drumul pe care ţi l-ai ales, va descoji toate frunzele inutile şi îţi va oferi, în final, esenţa rodului credinţei tale.

În fond şi la urma urmei, toate drumurile duc la Roma. De ce nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi din punct de vedere umano-spiritual ?

Îndoctrinaţii

Sunt cei aserviţi unei cauze malefice, unui scop ascuns, unui avantaj ilicit (material, ierarhic, funcţional etc). Ei nu gândesc singuri, ci prin prisma minţii mentorului/gurului/şefului. Nu au opinii personale. Tot ce emit ei, respectă linia directoare trasată. Cine îndrăzneşte să se abată de la indicaţiile preţioase va avea numai de suferit de la cei „sus-puşi” sau de la gloata înconjurătoare slujitoare. Oameni fără coloană vertebrală şi fără discernământ. Suficient de vicleni, însă, unii chiar isteţi, care te învăluie asemeni unei caracatiţe şi nu-ţi dau drumul decât mort. Mort pentru cauza lor.

Există pretutindeni în societate. În toate colţurile şi domeniile. Pândesc la colţ de stradă şi te ademenesc imediat ce îi bagi în seamă, accidental sau din milă creştinească. Profită de orice slăbiciune şi o exploatează la maxim.

Cei mai periculoşi mi se par îndoctrinaţii religioşi. Indiferent de curent, de sectă sau de cult. Toţi au acelaşi ordin, aceeaşi misiune de îndeplinit: atragerea omului de rând în mrejele doctrinei lor. Fiecare om câştigat, înseamnă putere. Înseamnă creşteri băneşti în „Cutia Milei”. Înseamnă o creştere armată a celor dispuşi să moară pentru un nucleu de ţicniţi care trag sforile din umbră. Înseamnă o masă gelatinoasă de oameni care execută ordine. O forţă, care la un moment dat poate schimba destine sau politici de stat. O conştiinţă colectivă care nu te va trage niciodată la răspundere pentru nimicnicia scopurilor tale, care nu te va întreba niciodată de ce faci ceea ce faci. O mulţime în care îţi poţi spăla actele necugetate şi în spatele căreia să te ascunzi ori de câte ori cineva te trage la răspundere.

Şi mulţi dintre oamenii de rând sunt creduli. Se încred în promisiuni, se încred în valori deşarte, se încred în false principii morale (atât de strălucitoare la prima vedere) şi atât de distrugătoare de facto.

Observ în jurul meu atâţia oameni exploataţi psihic şi mental încât mi se face pielea de găină. Şi nu avem nici o putere să-i smulgem din ghearele şarlatanilor. Cu cât se încăpăţânează cineva să le deschidă ochii, cu atât se afundă mai mult în mizeria morală în care sunt târâţi. Numai ei singuri, prin proprie voinţă se pot elibera de doctrine. De cele mai multe ori, însă, e prea târziu pentru ei.

Dumnezeu să-i aibă în pază.

Cineva vs. Ceva

Biblia, în sine, este o metaforă. Nimic din ce este scris acolo nu ar trebui înţeles la modul literar. Orice slovă, orice verset ascunde altceva decât ceea ce pare la prima citire. Întreaga scriere este duală, o invitaţie la alegere între două faţete ale aceleiaşi probleme: Alfa şi Omega, Viaţă şi Moarte, Teamă şi Iubire, Bine şi Rău, Decădere şi Înălţare, Material şi Spiritual, Fericire şi Durere, Împlinire şi Dezamăgire, Răsplată şi Pedeapsă, Alb şi Negru, Acţiune şi Reacţiune, Alegere şi Consecinţă.

Jertfa Christică (de altfel, punctul central al Bibliei, centrul ei gravitaţional) este o metaforă. Cheia prin care poate fi înţeleasă Biblia. Interpretarea unor curente religioase nu mă satisface, după cum şi personalizarea divinităţii nu mă poate convinge. „Isus a murit pentru noi şi noi trebuie să-I fim datori”. Pentru ce această îndatorare faţă de cineva ? Mai mult, de ce să mă simt dator când nu eu am decis naşterea mea ? Şi mergând mai departe…dacă altcineva decide în locul meu, înseamnă că este şi responsabil pentru evoluţia mea. Deci balanţa „datoriei” se înclină în direcţia cealaltă.

Iar prin această personalizare a divinităţii, în numele acestui cineva, s-au iscat adevărate războaie ideologice.

Privind metaforic jertfirea lui Isus pe Cruce, se poate ajunge la concluzia că întreaga Biblie nu este decât o cale, o direcţie sugerată pentru evoluţia spirituală a omului. Nu ştiu dacă şi singura. Altfel zis, dacă vrei să evoluezi spiritual (numai dacă vrei), fizicul (cu toate sentimentele pe care le poate percepe) trebuie să sufere. Altfel, nu ai cum să distingi Binele de Rău. Nu poţi emite o concluzie corectă, viabilă, decât în baza a două elemente antagonice în funcţie de care să faci comparaţii.

Deci, poate fi vorba de ceva, un stil de viaţă, o mentalitate, o cale, un sfat, o concluzie finală şi globală, emisă (poate) de cei încercaţi de viaţă, care au atins senectutea înţelepciunii. Cale pe care poţi păşi sau nu. Alegerea îţi aparţine.

Decadenţa Creştinismului

Drumul spre Dumnezeu nu este unul singur. Iar drumul spre EL nu trebuie, obligatoriu, să fie unul religios. Este concluzia ce mi-o conturez pe zi ce trece.

Ce îmi oferă Creştinismul ? O Biblie, scrisă în urmă cu mai bine de 2000 de ani, pentru oamenii şi vremurile de atunci (părere personală) şi o Biserică putredă din punct de vedere al moralităţii şi harului reprezentanţilor ei.

În fond şi la urma urmei, Biblia este chiar Cuvântul Domnului sau doar o unealtă de manipulare în masă a oamenilor ? Biblia pe care o ţinem astăzi în mână este cea originală ? Evoluţia creştinismului de-a lungul anilor şi intervenţia diverselor personalităţi influente în conţinutul Bibliei îmi dau de gândit.

Este evident faptul că Biblia nu mai răspunde cerinţelor, nevoilor şi aspiraţiilor omului modern. Nu mai corespunde sistemului social actual, resurselor materiale şi umane, sistemelor politice şi statale, ideologiilor, tehnologiei, concepţiilor. Biblia, în particular şi creştinismul, în general, par în prezent fete bătrâne care se încăpăţânează să-şi păstreze virginitatea tradiţională. Mai reprezintă Biblia o soluţie viabilă şi reală pentru omul de rând ? Sigur nu…

Învăţăturile Sfinte continuă să-ţi sugereze un mod de viaţă „curat” din punct de vedere psihic şi moral, dar nu-ţi pune în gură. Supravieţuirea fizică a omului priveşte aspectul material şi nu cel spiritual şi trebuie adaptată condiţiilor actuale de trai.

Nu pot să-mi întorc şi celălalt obraz când sunt agresat. Nu pot sta impasibil când mi se pune cuţitul la gât, ci trebuie să mă apăr, chiar dacă în urma gestului meu poate surveni moartea atacatorului. Nu pot să-i zic adevărul celui bolnav de o boală incurabilă, grăbindu-i astfel, din punct de vedere fizic şi psihic, moartea. Nu pot sta alături de femeia căreia i-am jurat credinţă veşnică în faţa lui Dumnezeu, dacă nu mai este nimic între noi. Nu pot să mă rog pentru cel care mi-a ucis copilul, după cum nici nu-l pot ierta vreodată. Nu îmi pot rezolva problemele de viaţă prin rugăciune, aşteptând să-mi pice de sus soluţia, ci trebuie să mă zbat prin propriile-mi forţe ca să le rezolv. Nu pot ţine post, dacă starea sănătăţii nu-mi permite. Nu pot să nu fur un codru de pâine, dacă acesta nu-mi este oferit prin milă creştinească, atunci când sunt la un pas de moarte prin inaniţie. Şi contra-exemplele biblice ar putea continua.

Atâta timp cât nu doresc răul altuia şi atâta timp cât trăiesc în spirtul binelui, cu conştiinţa împăcată că nimeni nu are de suferit în urma acţiunilor mele, consider că drumul spre Dumnezeu este mult mai direct şi mai aproape, decât respectarea cuvânt cu cuvânt a dogmaticii creştine impuse de Biserică. Iar această respectare cu sfinţenie a Bibliei, mi se pare, de multe ori, doar o metodă ipocrită de cumpărare a unui loc călduţ în Lumea de Apoi. Puţini din cei devotaţi Bibliei chiar cred cu adevărat în puterea ei.

Iar creştinismul pierde teren pe zi ce trece, întrucât mulţi, foarte mulţi au găsit şi alte drumuri spre inima lui Dumnezeu. Drumuri, care poate nu au nimic în comun cu viziunea religioasă a Bisericii. De ce ? Întrucât Biblia, în numele căreia s-a ţesut creştinismul, nu mai oferă soluţii.

Crez

În faţa lui Dumnezeu se înfăţişează un păcătos si un habotnic. În urma Judecăţii, habotnicul este trimis în Iad şi păcătosul este trimis în Rai.

- De ce Doamne, se plânge habotnicul. Mi-am lăsat viaţa în mâniile tale, mi-am împărţit averea în biserici, m-am închinat în fiecare seară, am respectat Poruncile, ţi-am făcut cunoscute Învăţăturile tuturor celor din jurul meu, pe mulţi obligându-i să te accepte. Nu am preacurvit, nu am minţit, nu am furat, nu am omorât pe nimeni şi nu am dorit la bunul altuia. De ce pe mine mă trimiţi în Iad şi pe păcătosul acesta care a furat, s-a destrăbălat, s-a îmbuibat cu băutură, a poftit la femeile altora, şi-a agresat semenii, a înjurat şi te-a ignorat îl trimiţi în Rai ?

- Aparent, aşa stau faptele. Dar păcătosul de lângă tine de fiecare dată când ridica paharul zicea „Doame Ajută”. De fiecare dată când greşea zicea „Iartă-mă Doamne”. De fiecare dată când îl supăra cineva, zicea „Doamne, iartă-l”. De fiecare dată când a trecut prin cumpene ale vieţii, zicea „Doamne, ai grijă de mine (sau de cei dragi mie)”. De fiecare dată când lovea pe cineva, zicea „Iartă-mă Doamne, că nu ştiu ce fac”. Tu nu ai crezut în Mine, ci numai în tine, încercând să-ţi cumperi un loc în Rai.

Sigur…circula şi un banc pe tema aceasta. Bancurile, însă, mereu au un sâmbure de adevăr în ele. Accidental, am dat astăzi peste un blog oarecum siamez (ca si titlu), care mi-a adus în minte povestioara cu beţivul şi creştinul. Banc pe care mi-am permis să-l prelucrez prin prisma concepţiilor mele. Siamezi-siamezi, dar nu identici. Siamezul ei se referă la un Quo Vadis religios. Siamezul meu se referă la un Quo Vadis social.

Ecouri Pascale

Poate cele mai bizare Sărbători Pascale… Semne, prevestiri, premoniţii? Sau poate doar simple coincidenţe.

În virtutea unui obicei deja împământenit în familie, în noaptea de Înviere am fost la biserică. Răzleţii stropi de ploaie nu m-au abătut din drum. Mi-am ridicat gulerul hainei, mi-am lăsat familia la adăpost, sub ramurile bogate ale unui arbust şi m-am pierdut în marea de oameni din jurul bisericii. Mult mai puţină lume ca în alţi ani şi mult mai puţin “colorată”… Lipsa fustelor înfoiate, viu colorate, a ghiocurilor ambulante, a puradeilor care alergau prin mulţime ca prin ograda proprie, lipsa tradiţionalelor manele m-au determinat să ridic agale o sprânceană a mirare. Ceva nu era în ordine. Iar anomaliile au început să se ţină lanţ din momentul în care staţia de radio-amplificare a amuţit. Lumina nu a venit pe uşa bisericii, cum era de aşteptat, ci undeva pe o uşă dosnică. Soborul de preoţi, ucenici şi copii, mult supradimensionat şi exagerat de luxos a preferat să apară de asemenea pe căi ocolite, în drum spre altarul din aer liber, departe de masa de oameni care aştepta cu sufletul la gură trecerea alaiului pentru a lua lumină. Până să se dumirească enoriaşii, aceştia deja erau cocoţaţi pe altarul încropit ad-hoc sub clopotniţă. Slujba a demarat anemic, cu întreruperi enervante, în ritmul sacadat al singurului microfon plimbat stângaci de către un copil de la un preot la altul. Înainte ca slujba să se încheie, pe şest, doi bărbaţi prea obosiţi au început să împartă pasca….până a aflat lumea şi atunci busculadele nu au întârziat să apară, lăsându-se baltă toată slujba şi aşa în criză de imagine datorită proastei organizări.

Cu greu am reuşit să ies din mijlocul oamenilor dezlănţuiţi care au început să se calce în picioare pentru a lua pasca. Doar un buzunar sfâşiat (sper totuşi că involuntar) şi câţiva stropi de ceară pe haină. Mi-am recuperat familia cu greu, m-am mai uitat încă o dată cu tristeţe la masa de oameni care se îmbulzea în timp ce preoţii îmbiau la cumpătare şi chibzuinţă, apoi mi-am văzut de drum. De trei ori mi s-a stins lumânarea în drum spre casă, sub palele de vânt care s-au dezlănţuit cu furie, sub cerul înnegrit de nori. Şi nu poate să-mi iasă din minte faptul că şi Sf. Petru s-a lepădat de 3 ori.

În primele două zile după Înviere a plouat parcă a suferinţă. Tone de apă s-au revărsat peste oraşul paralizat. Nu mi s-a părut de bun augur. Ploaie de toamnă, rece, urâtă, torenţială. Parcă s-au revărsat peste noi Lacrimile Domnului. Un mic cutremur a zgâlţâit masa îmbelşugată de acasă amintindu-mi parcă că nu suntem singuri şi trebuie să fim chibzuiţi, cumpătaţi şi să nu transformăm Sărbătorile Pascale în desfrâu. Şi am încercat să fiu chibzuit. Dumnezeu să mă Ierte dacă uneori am uitat.

M-am bucurat în primul rând pentru faptul că am reuşit să-mi adun în jurul mesei familia. Că ne-am simţit bine împreună. Că suntem încă sănătoşi. Că am doi copii care îmi umplu viaţa de bucurie. Că am o soţie înţelegătoare şi o soacră devotată nepoţilor. Că am părinţii în viaţă şi încă se mai pot descurca singuri. Că le-am urat din toată inima Sărbători Fericite celor dragi mie. Că m-am simţit în sfârşit un membru dorit al familiei şi nu doar un musafir trecător datorită profesiei. Că Dumnezeu a avut grijă să fie linişte, înţelegere, armonie, belşug şi mulţumire zilele acestea în jurul meu. Mulţumesc Doamne !

Cochetand cu moartea

Sunt momente in viata cand ti se reaminteste ca mai trebuie sa aprinzi cate o lumanare. Asta voi face si eu astazi dupa ce, din nou, intreaga viata mi s-a derulat prin minte intr-o fractiune de secunda…atat cat i-a trebuit grinzii metalice sa penetreze geamul si sa treaca razant pe langa capul meu. O grinda de rezistenta, la vreo 70-80 kg, lunga de 2 m, scapata de muncitorii care construiesc de zor cladirea din fata biroului. Nu am reactionat in nici un fel…doar inima mi s-a crispat in timp ce cu coada ochiului priveam socat grinda infipta, pe langa umarul meu, in peretele din spate. Instantaneu mi-am amintit de dubita care m-a sters cu peste 100 km/h, pe trecerea de pietoni; prabusirea in gol de la 3-4 m, intr-un put neasigurat; “revenirea din morti”, atunci cand am vorbit cu Demiurg; cutremurul din ’77; pierderea constiintei atunci cand am primit un pumn in barbie; lovitura cu copita a calului; gloantele din decembrie; schela care s-a rupt atunci cand incercam sa urc pe o nava in constructie; intoxicarea intr-un compartiment de nava neverificat de cei raspunzatori; zidul magaziei care s-a surpat peste mine. Si tot acest amalgam de retrospective, intercalat cu chipurile celor dragi mie.

Dupa toate aceste flash-ui mentale, am tasnit de pe scaun si am navalit afara, trantind usa de perete. Am urlat ragusit si stident: “Baaaaa …Vreti sa ma omorati ? Ti’ai dracului de dobitoci”.

Si totusi…cineva sus acolo ma iubeste…sau poate e un semn ? Nu sunt inca pregatit…