Cerc închis

Ne naştem în infantilism şi, de regulă, murim în senilitate. Cu cât înaintează în vârstă, bătrânii parcă redevin copii. Impropriu zis, întrucât bătrâneţea este mult mai dificilă decât copilăria. Există asemănări comportamentale între copilărie şi bătrâneţe, dar cea din urmă este mult prea complicată şi sigur mai hidoasă.
Nu înţeleg, psihologic vorbind, adversitatea bătrânilor pentru cei a căror menire este să le ofere o bătrâneţe cât de cât uşoară.
Am ambii părinţi bolnavi. Mă lupt să-i conving să accepte ajutor medical. Parcă mă lovesc de un zid. Am încercat şi cu binele, invocând argumente solide logice, am încercat şi cu forţa dar m-am oprit la timp, înainte să declanşez consecinţe mult mai grave. Am epuizat toate argumentele şi metodele pentru a-i determina să accepte ajutor.
Nu de puţine ori mă gândesc dacă nu cumva îşi aşteaptă cu ardoare trecerea în nefiinţă. Mă întreb dacă nu cumva refuzul lor ascunde frica pentru ceea ce ar putea descoperi medicul că nu funcţionează corect în organismul lor. Alteori mă gândesc că nu este decât o inconştienţă copilărească din partea lor. Vorba unuia dintre părinţi: „Atâta timp cât nu mă doare, nu am nimic. Sunt perfect sănătos”.
Deja m-am obişnuit cu formula lor de introducere, ori de câte ori mă întâlnesc cu ei ori le vorbesc telefonic: „Nu mergem la nici un medic”. De multe ori obişnuinţa denotă acceptare, renunţare la luptă, dezamăgire. Dar nu am de gând să renunţ. Îi voi bate la cap până, plictisiţi probabil, vor accepta.
Mă îngrijorează iarna care se apropie, când vremea câinoasă le va agrava afecţiunile. Cât a mai fost timpul bun am tot sperat ca într-o zi să accepte deplasarea la un medic. Am înghiţit în sec şi am trecut peste şabloanele de genul „Să se mai îndrepte timpul”, „Să mai căpătăm puteri”, „Săptămâna aceasta avem nevoie de linişte, dar săptămâna viitoare sigur mergem”, „Mai lasă-ne 2-3 zile”. Cu venirea iernii, însă, vor avea un argument serios: „Păi nu vezi ce vijelie este afară, cum să mergem ?”. Şi Dumnezeu ştie dacă vor mai apuca primăvara.
Îmi tot storc creierii să găsesc o modalitate de a le oferi ajutor medical de specialitate dar mereu mă lovesc de refuzuri categorice. Nu sunt psiholog ca să ştiu cum să-i abordez pentru a-i convinge că trebuie. Nu sunt inconştient pentru a-i lua pe sus accelerând astfel atacuri de panică sau infarcturi care le-ar putea fi fatale. Nu sunt doctor ca să le ofer tratamentul de care au nevoie. Nu sunt insensibil pentru a-i lăsa în plata Domnului şi a-mi vedea liniştit de viaţa mea, ignorându-i.
Sunt părinţii mei şi au nevoie de ajutor. Iar eu nu sunt decât un neputincios care vede cum flacăra vieţii lor păleşte pe zi ce trece şi nu găseşte o soluţie.
Luminează-mi Doamne mintea.

Dor

Încerc să pătrund cu puterea minţii în sufletul copiilor mei. Nu mereu îmi reuşeşte. De multe ori, capacitatea mea de înţelegere este depăşită. Nu există zi în care să nu fiu luat prin surprindere.
Sigur, în relaţia cu copiii nu pot scăpa de antecedentul copilăriei proprii care a fost relativ fericită, deşi lipsurile le-am resimţit din plin. Mă întreb dacă nu greşesc undeva, alegând ca şi grad de comparaţie experienţa personală. Altă explicaţie nu găsesc surprinderilor zilnice.
Plecarea lui Andrei în tabără am privit-o ca pe ceva firesc, un pas decisiv pentru dezvoltarea lui ulterioară şi, mai ales, pentru confirmarea eforturilor noastre de a-l creşte corect. În toată această ecuaţie am uitat însă un element esenţial. Maria.
Abia când a adormit înlăcrimată cu poza fratelui ei în braţe am conştientizat complexitatea psihologică a problemei. Şi încerc să o explic ştiinţific. Dacă Andrei a fost primul născut, Maria, l-a avut în faţa ochilor de prima dată pe fratele ei. Este normal, cred eu, ca ataşamentul emoţional al fetei să fie mult mai puternic decât în cazul băiatului.
La câte certuri se iscă între ei zi de zi, nici nu mă aşteptam la o refulare emotivă atât de puternică din partea Mariei. Chiar eram convins că o săptămână de despărţire nu poate fi decât benefică, netezind divergenţele cotidiene ulterioare dintre ei. De asta sunt convins acum, dar preţul mi se pare atât de mare.
Fata nu mai este cea de odinioară. Plânge zilnic după fratele ei şi voiciunea i s-a estompat. Se vede pe chipul ei cum suferă şi cum o macină dorul. Parcă se împuţinează pe zi ce trece. Întrebată de o vecină unde este fratele ei, şi-a strâns la piept păpuşa, a pus capul în pământ şi a izbucnit în plâns.
Deja este prea mult. Pentru fată, pentru noi. Ne întrebăm dacă nu ar fi cazul să scurtăm şederea în tabăra a lui Andrei. Pe de altă parte, ne întrebăm dacă am proceda înţelept. Exarcerbarea ataşamentului fetei faţă de fratele ei şi alimentarea acestuia s-ar putea întoarce ca un bumerang împotriva lor. Mai devreme sau mai târziu, ei se vor despărţi, fiecare trebuind să-şi urmeze propriul drum în viaţă. Ce s-ar putea întâmpla atunci ? Nu cred că vreau să aflu.
La naiba. Mă depăşeşte. Am nevoie de un psiholog.

Chestionar

1. De ce a făcut Dumnezeu mamele?
Dumnezeu a creat mamele pentru a ingriji copiii.

2. Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
Dumnezeu le-a facut pe mame cu picioare, cap, maini si trunchi.

3. Din ce ingrediente au fost făcute mamele?
Sange, inima, rinichi si altele.

4. De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?
Deoarece doctorii au niste aparate speciale si din ecuatorul de copii il aleg pe cel potrivit.

5. Ce fel de fetita a fost mama ta?
Mama mea a fost o fetita cu parul scurt, care are o poza inramata.

6. Ce a trebuit sa ştie mama ta despre tatăl tău înainte ca ea sa se căsătoreasca cu el?
Ca nu trebuie sa bea multa bere si sa nu fumeze multe tigari.

7. De ce mama ta s-a casatorit cu tatăl tău?
Ca nu era betiv.

8. Cine-i seful la voi in casa?
Mami.

9. Care-i diferenţa dintre mama si tata?
Tata e lenes si mama este harnica.

10. Ce face mama ta in timpul liber?
In timpul liber mama mea face curat.

11. Ce ar trebui sa facă sa ai o mama perfecta?
Sa fie supererou si sa faca totul deodata.

12. Daca ai schimba ceva la mama ta ce ar fi?
Sa nu se mai duca la serviciu.

(Andrei-Ştefan 8 ani)

De ziua ta…

…iubita…îţi doresc noroc în viaţă.
Nu te-am planificat, dar te-am dorit atât de mult. Nu ai vrut să fii fată de prima dată, aşa cum ne-ai păcălit cu ecograful atâtea luni la rând. Enigmatică şi misterioasă ca orice femeie. Apoi te-ai sucit şi te-ai lăsat descoperită privirii în toată splendoarea ta angelică. Maică-ta s-a îndrăgostit instantaneu de profilu-ţi minunat şi, plină de ea, mi-a zis cu lacrimi în ochi că vom avea o fată dumnezeiască. În pofida mitului consacrat cum că majoritatea bărbaţilor îşi doresc băieţi, eu pe tine te-am dorit. Asta după ce fratele tău, la rândul lui, ne-a păcălit cu ecograful. Deja mă “consolasem” cu gândul că Andrei va fi Andreea şi deja răscoleam tarabele în căutare de cărţi care să mă înveţe cum să cresc o fată. S-a sucit şi el mult mai târziu, cu aceeaşi lene care îl caracterizează şi acum şi m-a lăsat cu buza umflată. Asta deja îmi mirosea a conspiraţie. Conectat într-atât de mult la perspectiva tatălui de fată, atunci îţi priveam cordonul ombilical pe post de puţă cu o oarecare ciudă. Te vroiam fată. M-ai simţit, m-ai intuit şi te-ai deconspirat. Nu, nu m-am îmbătat. Mi-am consumat bucuria în mine.
Am patrulat pe culoarele spitalului ca un leu în cuşcă. M-am certat cu asistentele, am fost dat afară pe uşă dar am revenit cu liftul. Mi-am pus halat alb şi am furat un ecuson, tocmai pentru a mă pierde printre personalul spitalului şi a nu fi luat la întrebări şi trimis din nou la plimbare. Doctorul a ieşit oarecum încruntat din sală şi din 3 paşi am fost în coasta lui. M-a asigurat că am o fată dolofană şi sănătoasă dar că înainte să mi te arate trebuie să-mi zică ceva. Sigur, era vorba de hemangiomul care te face atât de deosebită. M-am uitat urât la el iar doctorul, probabil precaut, probabil speriat de privirea mea, a încercat să mă asigure că este o problemă normală şi firească, frecvent întâlnită la nou-născuţi şi că nici soţia, nici copilul nu au vreo vină. Pe mine, de fapt, nu mă interesa decât dacă eşti întreagă şi sănătoasă. Primind confirmarea, faţa mi s-a luminat şi te-am primit în braţe. Ce s-a întâmplat atunci între noi doi, tu căutându-mă cu mânuţele şi eu plângând de bucurie, încercând să-ţi fotografiez cu ochii fiecare părticică a trupului, rămâne doar între noi, da ? Nu mai zici la nimeni că m-ai văzut înlăcrimat…
Azi ai împlinit 4 ani. Eşti isteaţă, frumoasă, cochetă şi lipicioasă. Sensibilă, fudulă şi mândră. Ai o personalitate puternică şi nimeni nu-ţi rezistă. Ne ai pe toţi la degetul mic şi ştii cum să obţii ceea ce îţi doreşti.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am fata pe care mi-am dorit-o, chit că uneori conştientizez faptul că nu o merit. La mulţi ani Maria şi zbor lin prin viaţă.

A mai trecut un an

Oarecum în grafic cu problemele de la serviciu, Crăciunul şi Revelionul le-am petrecut detaşat, fără a mă uita din 5 în 5 minute la ceas. Rupt de realitatea profesională, m-am dedicat exclusiv familiei şi m-am bucurat împreună cu ea, din plin. Acum am realizat cât îmi lipseşte atmosfera familială. Am ţinut-o langa încă din prima zi de Crăciun şi până după Revelion, când realitatea socială m-a smuls din reveria pitorească a vacanţei de iarnă.
Pentru copii, Sărbătorile de iarnă au avut impactul noutăţilor. Colinde, dulciuri, spectacole. Împodobirea bradului. Jucăriile dorite. Părinţi, bunici, veri şi verişoare, unchi şi mătuşi. Câţiva fulgi de nea. Omuleţul de zăpadă. Săniuş şi derdeluş.
Şi primul drum la Bucureşti. Cu autocarul. Un chin pentru fetiţă. A plâns, i-a fost rău, a vomitat. „Nu mai vleau cu otocalu” zicea stins Maria, suspinând de mama focului. Şi-a revenit la fel de repede, când a simţit sub ghetuţe trotuarul stabil al capitalei. Scăpată printre verişoare, la jucării şi bunătăţi, nici că i-a mai trebuit altceva. Îmbrânceli, certuri, împăcări şi râsete împreună cu cele pe care le vizita pentru prima oară în habitatul lor familial.
Andrei, cu încă un an ataşat la butonieră, s-a comportat onorabil. Cu micile lui scăpări de copil răsfăţat, şi-a luat, totuşi, mult mai în serios statutul de copil responsabil. Am fost mulţumit de cum s-a purtat. Nu mi-am putut reprima, însă, o undă de tristeţe…”Creşte…”.
Momentul trecerii în Noul An a fost magic pentru copii. Niciodată nu mai văzuseră o revărsare atât de impresionantă de artificii, lumini şi luminiţe. Dehhh…întreg Bucureştiul se zărea din balconul înghesuit.
Drumul de întoarcere l-am demarat cu inima strânsă, având în vedere antecedentele. Am optat pentru tren. Exceptând plânsetele de despărţire ale Mariei şi tristeţea din ochii lui Andrei, drumul a decurs nesperat de bine. Nu a durat mult timp până ce întreg trenul nu le mai ajungea prichindeilor. Mai cu ei în braţe, mai în cârcă, mai alergându-i pe culoarele strâmte, a trecut timpul.
Alt moment trist pentru copii. Despădurirea bradului. Maria a adormit înlăcrimată cu păpuşa de sub brad în braţe iar Andrei a ascuns sub pernă o rămurică din brad.
Cu bune, cu rele a mai trecut un an. Un Nou An începe friguros şi şovăitor. Criză uşoară!

Circoteca

A sosit circul şi la malul mării. Unul dintre ele…”Circus Americano”, parcă. La câte au apărut în ultimul timp, chiar nu mai are importanţă numele şi renumele circului. Toate folosesc aceeaşi reţetă, aceleaşi animale, aceleaşi numere, aceleaşi acrobaţii şi aceleaşi scamatorii. De regulă, prost…pentru „gusturile” unui adult. Pentru cei mici, însă, indiferent de calitatea spectacolului, fascinaţia rămâne la cote maxime. Iar organizatorii exploatează la maxim slăbiciunea celor mici pentru astfel de spectacole.

Am mers la faimosul circ cu invitaţii pentru copiii mei (invitaţii pe care organizatorii au avut grijă să le împrăştie în majoritatea şcolilor din oraş) în baza cărora, teoretic, accesul celor mici în arena de spectacol ar fi trebuit să fie gratis. Bineînţeles că la intrare a trebuit să plătesc de 2 ori preţul integral al biletului (doar aveam doi copii). În momentul în care am mai observat şi faptul că pe bilete era trecut numele altui circ şi nu al celui a cărui firmă luminoasă clipocea într-o sorcovă de prost gust, părerea deja mi s-a format pentru ce urma să vizionez.

Băncile pentru spectatori erau cocoţate pe nişte schele încropate ad-hoc, care nu respectau nici cele mai elementare reguli de protecţie şi siguranţă a oamenilor. S-a dus naibi plăcerea de a privi spectacolul, întrucât mi-am păzit în permanenţă copiii ca să nu cadă printre schele. Spectacolul în sine, un iremediabil kitsch. Numere de circ banale, animale jerpelite şi fără vlagă, acrobaţii superficiale, scamatorii răsuflate, nenumărate greşeli de execuţie, bâlbâieli şi o totală lipsă de haz.

Şi a venit pauza. Pauza de 15 minute. Interval în care prezentatorul a repetat la nesfârşit, ca o placă de patefon stricată, acelaşi şablon verbal plămădit pe şantajul sentimental: „Aveţi grijă de copiii dumneavoastră. Faceţi-le o plăcere. Bucuraţi-i cumpărându-le vată de zahăr, floricele, dulciuri. Pozaţi-i alături de animalele circului. Plimbaţi-i cu poneiul etc.” Bineînţeles că toate aveau preţul lor. Numai o vată de zahăr, dacă este să dau un exemplu, preţuia 5 lei. O poză, 20 lei. O plimbare cu poneiul (doar o tură de arenă), 50 lei. Preţuri care sfidează orice urmă de bun simţ. Ce poţi face, însă, atunci când copilul te trage de pantaloni şi îţi arată cu degetul, pofticios, spre toneta cu bunătăţi? Nimic altceva, decât să scoţi banii şi să plăteşti. Doar e seara copiilor tăi…Nu că fiecare zi nu ar fi cumva a copiilor tăi, clipă de clipă, dar acum era vorba de un moment special. Pentru prima dată aceştia vizionau un spectacol de circ.

Am plecat de la circ cu un gust amar. Pentru mine. M-am bucurat, însă, de bucuria copiilor mei, de acea sclipire de fericire din ochii lor.

Promit să-i duc cândva la un spectacol de circ adevărat, cu artişti profesionişti şi cu numere valoroase şi nu la spectacole cu şantajişti sentimentali ahtiaţi după lei. Lei româneşti…

Corzile sufletului

Oricând şi oricum, inevitabil, ai de învăţat de la copii. De la toţi copiii dar mai ales, de la ai tăi. Trebuie doar să ştii să îi asculţi şi, mai ales, să te rupi de problemele cotidiene care îţi întunecă judecata, atunci când eşti „dispus” să-i înţelegi.
Copiii au sentimente pure, neîntinate de convulsiile sociale, de lupta pentru supravieţuire, de înrăirea datorată problemelor vieţii şi a semenilor din jur. Un copil simte cu adevărat, iar sentimentele lui sunt juste şi corecte.
De când Andrei a început să prindă gustul filmelor, altele decât cele de animaţie, privim împreună la televizor. Niciodată nu îl las singur în faţa televizorului (în afara desenelor animate, deşi ar trebui şi aici supravegheat) întrucât sunt conştient de traumele pe care le pot naşte anumite secvenţe. De regulă, când imaginile de pe sticlă devin violente, cu conotaţii sexuale explicite etc., schimb urgent pe alt canal. Nu mereu, însă, reuşesc să schimb la timp postul tv, puştiul reuşind să surprindă scena „nerecomandată”, astfel încât nu-mi rămâne decât să-i explic. Şi ţine-te…intru într-un cerc vicios al “de ce”-urilor de nici eu nu mai înţeleg ceva.
Priveam împreună un film potrivit (din punctul meu de vedere) pentru vârsta lui. O familie, un copil, un câine de care s-a ataşat de copil, patruped pe care adulţii familiei nu-l doreau în nici un chip. Familia se mută departe şi filmul prezintă goana câinelui după maşina care îl îndepărta tot mai mult de copil. Ideea filmului mi s-a părut interesantă: regăsirea. Spre sfârşitul filmului, după multe peripeţii, câinele ajunge în preajma celui pe care îl iubea necondiţionat. Când să-i sară în braţe, însă, de după gardul viu pe post de paravan, copilul apare cu un câine în lesă. Drama câinelui care a alergat tot filmul după „stăpânul” său este evidentă şi regizorul o exploatează la maxim. O muzică ambientală relevantă şi imaginea câinelui care se îndepărtează trist.
Sigur, în momentul acela l-am pierdut din vedere pe puştiul meu şi m-am concentrat pe măiestria cu care regizorul a reuşit să transmită mesajul. M-a alarmat glasul soţiei care îl întreba de zor pe Andrei ce are de plânge. Atunci mi-am dat seama că băiatul meu dispăruse de lângă mine şi se refugiase în altă cameră cu capul vârât în pernă şi suspinând de mama focului. Tocmai când soţia pornise glonţ spre fetiţă ca să o certe, crezând că Maria este motivul tristeţii lui Andrei, am conştientizat întreaga dramă a băiatului. M-am repezit spre băiat şi l-am strâns în braţe, oprindu-mi soţia să certe pe cine nu trebuie.
Ce puteam să-i zic lui Andrei? Ce m-am priceput şi eu. Că într-un final, câinele va ajunge să fie împreună cu copilul din film. Şi filmul se derula în continuare…Copilul nu făcea decât să plimbe un câine al vecinilor. „Uite, vezi? Nu şi-a luat alt câine care să-l înlocuiască pe câinele nostru. Doar îl plimbă, întrucât aşa l-a rugat o vecină. Copilul din film nu-şi va lua niciodată alt câine, întrucât speră din tot sufletul ca acest câine, pe care îl iubeşte atât de mult, să-l găsească în cele din urmă”.
Şi aşa a fost.

Rabufniri

Privesc absent la descatusarea nervoasa.

- Cum este posibil? tipa ea in timp ce tranti telecomanda pe masuta.

- Nu am mai vazut asa ceva, se precipita in continuare invartindu-se ca un leu in cusca.

Ma ridic agale de pe canapea si ma duc spre bucatarie ca sa imi torn un pahar cu vin. Cu mare atentie, ca sa nu-l vars, ma reintorc in sufragerie.

- Nu mai rezist ! tipa ea ragusit si un papuc imi zboara pe langa ureche.

Tresar si imi feresc capul apoi imi controlez repede convulsia mainii. O suvita de vin se prelinge. O culeg cu cealalta mana si imi ling discret degetul. Ma asez cu atentie pe canapea si caut telecomanda. Mda…zace bucati pe masuta. Ma uit lung la sotie, ma uit la ecranul negru al televizorului, apoi la telecomanda facuta zob.

- Tu nu te-ai uitat uitat pe chitante cand le-ai ridicat de la ghiseu ?

- Doar pe prima…era in regula.

- Cum sa fie in regula mai cand aia ti-a taiat chitanta pe numele altuia?

Sorb cu sete prima inghititura de vin, plescai satisfacut si ma ridic ca sa pornesc televizorul de la panoul frontal.

- Nu m-am mai uitat si pe a doua chitanta. Era o aglomeratie de nedescris, am continuat calm, butonand de zor pentru a gasi un post de stiri.

- Of! Cerule! … Eu ma uit de fiecare data pe chitante !

- Asa, si ?

- Cum adica ? Tocmai i-ai platit internetul altuia. Nu mai pot! Nu mai pot! a inceput sa se jeluiasca, punandu-si mainile in cap.

Am gasit canalul de stiri si am dat sonorul mai tare. M-am intors pe canapea, mi-am strans picioarele sub mine si am continuat sa savurez vinul, incercand sa ascult stirile.

- Cum poti fi atat de calm !? izbucni sotia necontrolat.

- Dar ce…s-a intamplat ceva grav ? A murit careva?

- Esti culmea ! Ii platesti altuia internetul si te doare fix undeva.

- Nici o problema…maine recuperez banii.

- Cum mai? Cum? O sa-ti mai recuperezi banii la sfantu’ asteapta.

Ma ridic iar de pe canapea si iau telecomanda distrusa de pe masuta. Ma asez turceste si incerc sa o repar.

- Doamne ! M-am saturat de viata asta !

- Aham…imi dai si mie leucoplastul?

Sotia m-a privit cu ura, mi-a intors brusc spatele si a plecat val-vartej in dormitor. Pana la urma am reusit sa repar telecomanda. Apoi am pus mana pe telefon si am sunat la serviciul clienti. Am aflat numarul celui caruia i-am efectuat plata. L-am sunat, i-am explicat situatia si am convenit sa ne intalnim pentru rezolvarea incurcaturii. M-am reintors linistit pe canapea si mi-am mai turnat un pahar cu vin.

Intr-un tarziu a aparut si sotia.

- Ti-a trecut ?

- Orecum…

- In regula…un pahar cu vin bei ?

- Toarna-mi.

- Doamna e servita. Aaaa…si apropo…maine ma intalnesc cu cel caruia i-am platit factura ca sa recuperez banii.

- Cum adica?

- Uite asa…hai sa traim, i-am replicat in timp ce ii intindeam paharul.

Deznadejde

Deschid usa cu greutate. Imi tremura mana. Nu nimeresc cheia in yala. Gandurile imi sunt vraiste. Aud chichotele de bucurie si Andrei, de-a busilea, imi iese in intampinare. Fata lui bucalata, senina, vesela si rotofeie, imi infige parca un pumnal inrosit in inima.

- Papa…papa…

Il ridic de pe jos si il strang parca cu furie in brate. Imi lipesc capul de parul lui carliontat ca sa-i simt fierbinteala. Mi se pune un nod in gat si ochii mi se umezesc. Sotia ma priveste iscoditor din pragul usii. O sarut fugar si imi intorc ochii repede sa nu-mi zareasca lacrimile care incep sa mi se prelinga.

- Ce-i cu tine ? Pari schimbat.

- Nimic.

Asez copilul pe canapea si trag cateva perne in juru-i.

- Inghaaaa….papa…zambeste cu toata fata si intinde mainile spre mine.

Ma rasucesc brusc si o iau repede spre dormitor. Ma asez turceste, cu privirea in gol. Imi sterg repede ochii si imi umplu plamanii cu aer, in speranta ca-mi voi reveni. Sotia se tine scai dupa mine.

- Ce ai patit omule? Zi ceva…

Imi controlez vocea si raspund cu o voce sparta si dogita.

- Nu am femeie nimic. Lasa-ma…sunt obosit. Un sfert de ora iti cer, nu mai mult. Imi voi reveni.

Isi duce mana la gura, cu ochii mari atintiti asupra mea, ca intr-un tablou a lui Grigorescu.

- Probleme la munca ? insista ea cu graiul pierit.

O privesc manios cu ochii inrositi. Dau sa deschid gura pentru a-i da o replica usturatoare dar cand vad ca fata i se schimonoseste, izbucnesc necontrolat, asemeni unui animal injunghiat. Lacrimile imi tasnesc odata cu toate frustrarile cumulate in mine. Plansetul isteric, horcaiturile in cautarea aerului care sa-mi elibereze nodul din gat, sunetele guturale care ar fi dorit sa exprime in cuvinte deznadejdea, convulsiile inimii care a inceput sa pulseze haotic, toate acestea calcau in picioare statutul meu de barbat dur, inflexibil, dintr-o bucata. Iar eu asistam neputincios la aceasta descatusare nervoasa, fara a reusi sa ma controlez. Mi-am ingropat fata in perna hohotind spasmostic.

- Opreste-te, pentru Dumnezeu….ma sperii, a inceput si sotia sa planga in timp ce m-a cuprins strans in brate. Linisteste-te…descarca-te…spune-mi.

Printre sughituri am reusit sa-i zic ca am ramas fara al doilea serviciu.

- Si pentru asta trebuie sa plangi in halul asta? a incercat sa ma linisteasca. Mai ai jobul celalat, nu? m-a intrebat temator. Oricum, mai e si salariul meu.

- Abia reuseam sa traim cu ce aveam, am izbucnit si mai isteric in hohote. Cum voi mai reusi sa va asigur un trai decent ? Ce se va alege de copil ? De noi, de viata noastra ? Din ce vom trai ?

A oftat adanc si m-a strans si mai tare in brate.

- Ne vom descurca…acum linisteste-te…te rog.

Am amutit amandoi si am ramas imbratisati pana ce intunericul a inundat si ultimul colt al camerei. Incetul cu incetul m-am linistit. Apoi am inceput sa facem planuri. Glasul calm al sotiei imi facea bine. Cu tact, a reusit sa-mi alunge gandurile negre. Intr-un final m-a convins ca nu este o tragedie ceea ce ni se intampla. M-am ridicat in capul oaselor, mi-am scuturat capul care statea parca sa-mi explodeze. M-am uitat in semiobscuritatea camerei la silueta care statea intinsa pe pat, intr-o rana, cu capul pe mana lungita in lateral. Am sarutat-o lung pe frunte si m-am ridicat brusc in picioare.

- Mama soacra nu trebuie sa afle nimic, ok?

- In regula.

- Si acum sa mancam. Am nevoie de forte proaspete.

Duo

Ascult glasul subtirel cu o tonalitate ascendenta. “A me”…”Aa mia!” … “Aaaaaa miiiiiiaaaa!!!”. Incerc sa urmaresc stirile la televizor, sa ma pun la current cu ultimile noutati”. Se aude un tipat, apoi o bufnitura…plansete. Sar de pe canapea si incerc sa ajung urgent in dormitor. O rata chitaie sun talpile mele, o masina zboara cat colo…un joc lego se face farame. Andrei se zvarcoleste in pat tinandu-se cu mana de ureche. Maria, in fund pe podea, tine o masina strans la piept si plange. ”M-a muscat de urecheee…oaaaaaaa”, plange baiatul frecandu-si de zor pavilionul urechii. O iau pe fata in brate si ii ard un dos de palma la fund baiatului. ”Trebuia sa o imbrancesti?…De cate ori ti-am zis sa nu-ti lovesti sora?”. Ii ard si fetei o palma la fund…”Iar tu, sa nu te mai prind ca-l musti”. Aiurea…in loc sa se potoleasca incep si mai tare cu plansul. Pana la urma se linistesc amandoi. Cu Maria pe un genunchi, ii arat cu o mana ilustrate dintr-o carte. Cu mana cealalta butonez un joc pe calculator in timp ce Andrei priveste fascinat.
Intr-un tarziu apare si sotia cu mainile pline de sacose. “Uite mami”, striga baiatul bucuros…”Tati imi arata jocul ala pe care nu pot sa-l fac” … “Mama…poe…cate…tati”, gangureste si cea mica fericita.
“Mai…mai…dar ce cuminti sunteti voi. Probleme, draga?” … “Asss…nici o problema…totul este in regula…nu vezi ce copii cuminti avem?”.
Mama soacra bombane in bucatarie ca o toba sparta de esapamanet. ”Ti-ar tigarile…”, apuc sa aud, dupa care usa se tranteste sec.
Ce bine este sa te afli acasa…sweet home, sweet.