Part 5

august 22, 2008

Toată această stare de fapt nu poate da naştere decât la frustrări, la traume psihice, la degradare umană, la izolare, la violenţă.
Omul caută cu disperare fel de fel de surogate, de descătuşări, de refulări, de substituenţi, de experienţe care să le amorţească întreaga durere şi ură cumulată în ei. Într-un sistem în care eşti cantitate neglijabilă chiar nu contezi. Şi atunci la ce să te mai gândeşti la consecinţele propriilor acţiuni, la ce să mai speri, să mai construieşti relaţii umane, să mai investeşti sentimente ? Nimic nu contează din ceea ce ai dori să faci şi nimeni nu va ţine cont de necesităţile şi dorinţele personale. Nu te poţi bălăci în troaca societăţii fără să te murdăreşti. Aşa iau naştere corupţia, violenţa, deşertăciunea, desfrâul, imoralitatea, trufia, lăcomia, răutatea, agresiunea, maltratarea. Unelte malefice care lucrează cu precizie matematică într-o societate dezorientată, umilită şi fără speranţe. „Trăieşte clipa” devine conduită de viaţă şi mentalitatea în baza căreia să poţi face orice, revărsând din tine toată răutatea cumulată, fără să-ţi fie teamă că cineva te va băga în seamă.
Te rupi de trăirea colectivă, de acest spirit global care defineşte o comunitate umană şi te concentrezi numai asupra ta, ca şi individualitate spirituală. Nu te mai interesează nimic din ceea ce se petrece în jurul tău, ci numai ce trăieşti tu, ca om.

Iar cei care se încăpăţânează şi nu se lasă murdăriţi, care cred în ceva durabil, care şi-au impus un drum clar în viaţă, care nu se lasă copleşiţi sunt excluşi din societate şi trăiesc, asemeni exilaţilor, la marginea ei.


Part 4

august 18, 2008

Rejectaţi de societate, umiliţi, îndobitociţi, cenzuraţi, aduşi la tăcere, reeducaţi prin forţă, supravegheaţi din umbră, controlaţi, dominaţi nu ne mai rămâne decât să ne chircim de durere într-o izolare forţată, departe de lumea dezlănţuită. În lipsa unui Tată călăuzitor, a unui ţel de viaţă perceptibil, care să aibă o finalitate concretă pentru fiecare dintre noi, trăim din amintiri şi tânjim după acea iubire maternă care te fereşte de maleficul înconjurător. Redevenim fetuşi în pântecul peren, dornici de protecţie, căldură, iubire şi alinare. Prea mici pentru a lupta cu un sistem ciclopic, prea firavi pentru a purta în spate, singuri, crucea supravieţuirii şi descătuşării, prea copii pentru a înţelege ceea ce ni se întâmplă.
Iar lipsa iubirii materne devine un stigmat evolutiv. Prea trufaşi pentru a avea grija copilului de lângă noi şi prea egoişti pentru a discuta cu copilul din noi. Lupta pentru supravieţuire a devenit acerbă, necruţătoare, primitivă. Nu contează ce îşi doreşte copilul cu adevărat, ce nevoi are el, ce sentimente îl apasă, ce are de spus. Nu contează întrucât, pentru a supravieţui într-o lume derizorie, trebuie să trăieşti într-o continuă iluzie. Iluzia că oferind unui copil o jucărie, îi oferi iubire. Iluzia că îmbrăcându-l luxos, îi oferi poziţie socială. Iluzia că forţându-l să urmeze şcoli de prestigiu, îi oferi gândire sănătoasă. Iluzia că privându-l de poznele copilăriei, îi oferi moralitate. Iluzia că făcându-i toate poftele, îl faci fericit. Iluzia că oferindu-i bani nemeritaţi, va reuşi să-şi gestioneze cu chibzuinţă banii proprii. Iluzia că tot ce îi interzici acum copilului, nu-i va afecta negativ evoluţia. Iluzia că sânge din sângele tău, trebuie să calce pe aceleaşi urme pe care tu le-ai lăsat în periplul vieţii.
Ar trebui să facem un efort şi să ne îndepărtăm vălurile sociale de pe ochi, să renunţăm la amăgiri, să nu mai minţim copilul de lângă şi din noi, să-i oferim acea iubire maternă de care are nevoie pentru a se dezvolta armonios, fără traume şi constrângeri. Să pregătim această lume nu pentru noi, ci pentru copiii de lângă noi şi pentru copiii copiilor din noi. În fond şi la urma urmei, toate trec, dar sentimentele rămân. Şi undeva acolo Sus, nu eşti judecat pentru ce ai făcut, ci pentru cât ai iubit şi urât deopotrivă.


Part 3

august 18, 2008

Teoria conspiraţiei nu este un mit. Sistemul a existat şi există din totdeauna. Evoluează şi se autoperfecţionează de la sine, perpetuu, invariabil. Spălarea creierului, controlul minţii, îndoctrinarea, manipularea în masă sunt politici de stat experimentate într-un regim totalitar şi transformate în artă într-un regim aservit.
Spălarea creierului este impetuos necesară în orice domeniu, în orice segment al unei societăţi convulsive. Explozia informaţională post-decembristă i-a dat omului de rând un atribut nesperat, în total dezacord cu dorinţa unui sistem bine pus la punct. Acela de a gândi singur, de a discerne binele de rău şi minciuna de adevăr. Cu cât cunoşti mai puţin, cu atât poţi fi mai lesne controlat. Iar sistemul, încearcă şi reuşeşte cu măiestrie realizarea acestui „tabula rasa” naţional.
În momentul în care creierul uman este golit de orice informaţie, neconformă cu dorinţa sistemului, controlul minţii devine certitudine. Oamenii devin roboţi care acţionează la comandă. Sigur, de multe ori roboţii se pot defecta şi acţiona haotic sau împotriva dorinţei programatorului. De aceea sistemul are mereu la îndemână butonul roşu, acest întrerupător on/off, degetul ridicat sau coborât, decizător de viaţă şi de moarte.
Obţinând controlul mental al omului, intoxicarea psihică, îndoctrinarea, nu mai depind decât de timp, perioadă în care se rescrie genomul uman. Propaganda, reclama, promisiunea, minciuna, apartenenţa, mesajul subliminal, indicaţia, sugestia, impunerea sunt doar câteva dintre uneltele utilizate cu aplomb de aceşti manipulatori silenţioşi.
Scopul îndoctrinării este unul pur material. Sistemul are nevoie de sclavi, robi, servitori prin intermediul cărora să se obţină controlul asupra masei de oameni. Oameni care să ridice imperii. Oameni care să moară necondiţionat. Oameni care să omoare fără nici o tresărire de conştiinţă. Oameni care să muncească pentru alţii. Omeni care să execute ordine. Oameni care oricând şi oricum, să fie monedă de schimb. Oameni care niciodată să nu întrebe „de ce?”. Oameni care, prin firea lor materialistă, să menţină în funcţiune sistemul.
Sistem fără de care, spiritualitatea umană ar ţâşni ca un gheizer, eliberat de constrângeri şi umanitatea ar conştientiza locul ei de facto, în evoluţia vieţii. Iar această conştientizare nu ar face altceva decât să arunce în aer toate sistemele construite cu atâta migală şi perseverenţă, precum şi întreg pseudo-echilibrul economico-social planetar. Şi de unde unii aveau mai mult, în final toţi ar avea la fel, indiferent de putere sau de poziţie socială. Ori asta nu are cum să fie pe placul vanităţii.


Part 2

august 16, 2008

Am vrut libertate, ne-am cerut drepturile, am dorit acces la informaţii, cultură, trai decent, bunăstare, liberă gândire. Ne-am cerut dreptul la viaţă. Le-am primit pe toate. Ceva, însă, am pierdut. Identitatea umano-socială. Şi ne-am grăbit să punem altceva în loc. Incompatibil. Implant care începe să fie respins, natural, cu fiecare nou kitsch importat de la alţii.

Am pierdut o tradiţie, un stil sănătos de viaţă, nişte principii morale, bunătatea din noi, identitatea spaţio-temporară. Ne lipseşte acel Tată catalizator, care să ne îndrume, să ne înţeleagă şi să răspundă nevoii noastre de iubire şi de compasiune, în care să credem şi pe care să-l privim admirativ, care să ne certe şi să ne strângă la piept, căruia să dorim a-i urma. Conceptul fără de care copilăria noastră intrinsecă este incompletă, lăsând un gol în urmă. Golul din noi, care trebuie umplut cu ceva.

Eliberaţi brusc de traumele unui sistem totalitar distructiv, văzându-ne singuri în faţa borcanului cu miere, ne-am vârât cu lăcomie mâinile în mirajul sclipitor al vanităţii, uitând, de fapt, cine suntem cu adevărat. L-am pierdut pe acest Tată, singurul care putea să ne arate ce este bine şi ce este rău şi care să ne reamintească locul nostru de facto. Am rămas singuri într-o lume dureros de reală, în care huzureşte maleficul.

Prin însăşi constituţia lui şi prin prisma a ceea ce se întâmplă în jur, omul are Răul adânc înrădăcinat în el ca şi componentă genetică. Iar Răul se relevă de la sine, fără a face eforturi ca să-l cauţi. Binele, în schimb, trebuie căutat şi, mai ales, înţeles. El trebuie să umple acel gol din om şi să-şi contracareze rivalul imperialist omniprezent.

În momentul în care vom face o distincţie clară între cele două trăiri umane, abia atunci golul din noi se va umple şi Tatăl pierdut se va reîntoarce în noi. Până atunci, însă, nu ne rămâne decât să vegetăm şi să ne trăim viaţa socială pe care o avem. Nu şi pe care o merităm.


Part 1

august 15, 2008

Stau prăbuşit în fotoliu, cu o mână în păr şi cu cealaltă atârnându-mi inert. Paharul, trântit lângă fotoliu, rânjeşte dintre cioburile care sfâşie balta de whisky. Îmi răsucesc nervos smocul de păr din frunte, privind tăios într-un punct fix din semiobscuritatea încăperii.

Sunt bulversat. Mă simt asemeni unei corăbii fără pânze în mijlocul unei mări frământate de furtună. Fără destinaţie, fără direcţie, fără perspective de salvare. Plutesc în derivă, haotic, la limita scufundării. Aştept doar valul acela imens care să pună capăt incertitudinilor şi care să-mi înece definitiv şi ultimile fărâme de speranţă.

Am sufletul negru, cătrănit, revoltat. Negru de durere. Cătrănit de neputinţă. Revoltat de anormalitatea şi nefirescul din jurul meu.

Pentru ce s-a murit la Timişoara ? Pentru ce ne-am riscat viaţa atunci ? Pentru ce avem acum ? Aş râde în hohote, dar mă doare.

Am schimbat un zid cu un altul. Am schimbat zidul necunoaşterii şi al ignoranţei cu zidul cunoaşterii şi al descoperirii de sine. Suntem mai fericiţi ? Sigur nu, nu în această societate a muşchilor umflaţi.

Evenimentele din decembrie ne-au eliberat poate spiritul, dar ne-au subjugat social. Ne-au îndepărtat de om, de semenul nostru. Supravieţuieşte cine este mai egoist, cine face mai mult rău, cine dă mai tare cu pumnul, cine calcă pe cadavre pentru a-şi asigura bunăstarea personală. Maleficul din noi se extinde asemeni tentaculelor unei caracatiţe, a unei pânze de păianjen în încercarea de a capta hrana necesară supravieţuirii. Iar bunătatea din noi, acest copil speriat, se înghesuie într-un ungher al conştiinţei noastre şi moare încetul cu încetul de inaniţie. Nu mai are cu ce să se hrănească pentru a creşte şi a se dezvolta firesc, armonios.

Cât de uşor a ajuns să faci Rău şi cât de greu este să faci Bine. Timpul Apocalipsei se apropie cu paşi repezi, pe zi ce trece. Apocalipsa din noi.

Mă îndrept agale spre fereastră şi deschid geamurile larg. Mă aşez pe marginea pervazului, cu picioarele în exterior, şi-mi răsfir braţele în lateral. Aerul rece al nopţii îmi inundă plămânii atrofiaţi de la atâta tutun. Mă uit spre cerul înstelat şi-mi fixez ochii pe astru. Este la locul lui, lângă Carul Mare. Mă aplec uşor. Toate gândurile mi-au zburat. Mă simt liniştit, resemnat, golit de orice sentimente şi de orice urmă de voinţă.

- Fă-o, îmi şuieră la ureche viziunea roşie ca focul gheenei, de pe umărul stâng.

- Revino-ţi, îmi mângâie urechea şi năluca albă, ca un nor de primăvară, de pe umărul drept.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.