Victorie!

Regimul cazuse iar armele au amutit. Nu s-a mai tras nici un foc de arma pana in noaptea Revelionului. Inainte de miezul noptii, toti soldatii s-au adunat pe platoul dintre transee. Nici un ofiter nu a mai avut curajul sa tipe la noi intrucat ne-am parasit posturile. Am facut o hora mare, ne-am prins cu mainile de umeri si am inceput sa ne rotim intr-un dans haotic, framatand zapada sub bocanci.
- Ai cutit, cutit, cutit…de trei ori te-am ascutit si pe ceasca l-am belit!
Euforia generala s-a incheiat in stil taliban, cu armele tintite spre cer si golind incarcator dupa incarcator. Un soldat a intrat in mijlocul horei cu un brad in maini, incarcat cu hartie igienica si pasta de dinti, fluturandu-l ca pe un stindard al libertatii. Apoi, ne-am retras cu totii in transee povestind cu lacrimi in ochi de familii si de faptul ca scapasem cu viata din nebunia generala a sfarsitului de an.
In zilele urmatoare viata de garnizoana si-a reluat cursul firesc, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Aceeasi aroganta din partea ofiterilor, care acum se infoiau ca niste curcani comentand ca de fapt ei au dus greul revoltei, aceeasi instructie, aceleasi evenimente cotidiene, repetate cu o monotonie tipic romaneasca.
Impreuna cu alti soldati, fiecare cu cate o afectiune, am fost trimisi in oras la spital. O unghie incarnata, datorata bocancilor prea stramti, imi dadea batai de cap. Faptul ca mi-a fost smulsa fara anestezie, nu m-a mai impresiona. Eram “eroi” iar acestia nu trebuiau sa-si arate slabiciunile. M-am simtit cumplit de jenat cand oameni simpli strigau plini de admiratie “Faceti loc…trece armata romana…salvatorii nostrii”. O batrana s-a repezit sa-mi sarute mana. Am prins-o de umeri si i-am frant plecaciunea, uitandu-ma fix in ochii ei.
- Eu ar trebui sa va sarut mana, nu faceti asta.
Localnicii au inceput sa ne ofere diverse obiecte, cu ochii plini de lacrimi si sa ne intrebe cum a fost. Am fugit rusinat, ascunzandu-ma pe culoarele racoroase ale spitalului.
Mai era o saptamana pana cand trebuia sa ma intorc la unitatea militara unde fusesem de fapt recrutat. Cerintele mele justificate de a primi in prealabil o permisie s-au lovit de indiferenta ofiterilor.
- Sa-ti dea permisie cei de la unitatea de unde ai venit. Noi abia facem fata la valul de permisii pentru soldatii nostri.
Parca nimic nu se schimbase. Sistemul incepuse sa-si roteasca aceleasi rotite cu o precizie matematica.
In ziua respectiva, doar in papuci de casa, cu piciorul operat bandajat, inaintam cu greu prin noroiul unitatii, incercand sa ajung la cantina. Ofiterul de servici de la cantina mi-a sarit fix in fata, de dupa cladire, somandu-ma sa-i predau centura si sa vin cu el. Iar ramasese cantina fara soldati pentru pregatirea mesei si ofiterul responsabil iesise la “vanatoare” de soldati.
- Nu vin, am zis hotarat. Cautati-va echipa de soldati care a fost desemnata la raportul de seara.
Injuriile, amenintarile m-au lasat rece. M-am rasucit pe calcaie si am luat-o schiopatand inapoi spre dormitor. Urletele ofiterului in urma mea ma amuzau. Si am continuat sa rad in sinea mea pana am auzit pistolul armandu-se in spatele meu.
- Soldat, la mine comanda. Altfel trag!
A inghetat sangele in mine, dar nu m-am uitat in urma si am inceput sa lungesc pasul. Prima detunatura de pistol a avut efectul unei catapulte, facandu-ma sa o rup la fuga, facand abstractie de junghiurile care imi pulsau in piciorul operat. A doua detunatura am auzit-o ca prin vis, iar glontele mi-a suierat pe la ureche cu un fluierat ascutit. Nu mai era de gluma. Am inceput sa alerg voiniceste in zigzag, umplandu-ma din cap pana in picioare de noroiul argilos amestecat cu gheata. Am disparut pe dupa cladiri, apoi m-am furisat in dormitor, m-am schimbat repede de hainele murdare si m-am ascuns in pat. Pana seara nu am fost dibuit. Dar in unitate era agitatie. Au fost scotocite toate dormitoarele in cautarea celui care a refuzat sa execute un ordin. Abia la raportul de seara am fost descoperit, cand nu am mai avut ce face si m-am aliniat cu restul soldatilor in fata Comandamentului. Am fost recunoscut, apoi luat pe sus si imbrancit in biroul ofiterului. Am fost “reeducat” cu bocancii si cu pumnii. Doi soldati ma tineau de brate si ofiterul lovea in mine ca intr-un sac de box. Intr-un final am cedat.
- Sanctionati-ma…am gresit….am refuzat sa execut un ordin militar si am fugit din fata unui ofiter superior.
Dupa ce am curatat podeaua de sangele pe care l-am imprastiat, am fost trimis la arest. Nu mai aveam ce face. Sistemul ma doborase. Nu mai comentam nimic si executam orice ordin mi se dadea, oricat de injositor ar fi fost.
Am petrecut ultima saptamana in cel mai degradant mod posibil, ofiterii facand o fixatie din a-si aminti mereu de mine si a ma obliga sa execut ordine care mai de care bizare. Am inghitit in sec si le-am executat.
Am fost scos din arest cu o ora inainte de a fi trimis inapoi la unitatea de unde venisem. Am ingramadit in valiza de lemn, de-a valma toate obiectele personale. La poarta unitatii, valiza mi-a fost vandalizata iar hainele si lenjeria aruncate in camaruta de asteptare. Sa nu care cumva sa plec cu munitie dupa mine. Cu sfatul “parinteste” de a nu povesti ceva din ce s-a intamplat acolo, poarta mi s-a trantit in spate. Eram, in sfarsit liber! Aveam 6 ore la dispozitie ca sa ajung la unitatea unde fusesem inrolat. Timpul era la limita. Trebuia sa schimb trenul in Bucuresti si nu aveam decat jumatate de ora la dispozitie. Am incercat sa-mi conving ceilalti 2 colegi cu care fusesem detasat, sa facem pierdut trenul si sa mergem cu urmatorul. Nu era vorba decat de 2 ore intarziere. Nu am gasit intelegere din partea lor. Ora 21 scria pe foaia de deplasare, la ora aceea trebuiau sa ajunga la unitate. Observand cat de indobitociti au ajuns din cauza regimului militar le-am zis sa anunte la unitate ca in Bucuresti ne-am despartit si nu am ajuns la tren, la ora fixata. Gaseam eu un motiv plauzibil… blocat in trafic, oprit de vreo patrula militara etc. Nu puteam sa trec prin capitala si sa nu-mi vizitez prietena, aceea fiinta pe care o facusem icoana in timpul “razboiului”. Nu mai stiam nimic de ea de cateva luni.
Am ajuns la unitate pe la orele 23, inca naucit de ultimile evenimente. Nu ma deranja faptul ca am gasit-o in pat cu alt barbat, ci faptul ca nu mi-a zis din timp sa o uit si sa-mi caut pe altcineva. Urcasem pe pidestal pe cine nu merita. Cand am vrut sa-i redau “libertatea” inainte de a-mi incepe serviciul militar, mi-a zis hotarat ca orice se va intampla, ma va astepta. Nu am crezut-o, dar evenimentele din decembrie m-au determinat sa caut in ea colacul de salvare, motivatia pentru care sa nu clachez.
Mi-am acceptat soarta, am suportat cu soicism alte zbierete din partea ofiterului de serviciu de la unitatea unde trebuia sa ajung, intrucat scumpii mei colegi au avut grija sa declare ca nu am vrut sa prind trenul si am intrat din nou la arest. Am fost trimis la unitatea agrozootehnica. Se muncea din greu, dar soldatii de acolo, tarani in civilie, m-au facut sa ma simt ca la mama acasa. Cand era de munca, munceam cot la cot iar seara petreceam impreuna. Cand pedeapsa a expirat si am fost rechemat la unitate, am refuzat sa ma intorc. Comandantul unitatii a venit personal cu un aro, impreuna cu ofiterul de servici si 2 galigani. Am fost bagat cu forta in aro si lovit tot drumul. Am mai zacut in arestul unitatii vreo 2-3 zile, apoi am fost eliberat si obligat sa fac garda dubla, la drapelul unitatii, pentru a fi supravegheat in permanenta. Nu mai aveau ce sa-mi faca. Zambeam sfidator ori de cate ori incercau sa ma ingenuncheze. “Pierderea” fiintei pe care o adulasem ma inversunase. Nu-mi mai pasa de nimic si vroiam sa le demonstrez tuturor ca nu sunt omul care sa plece grumazul.

Teroristii – 22 decembrie (noaptea)

Intamplarea de peste zi ne-a infricosat. Am fi dorit ca noaptea sa nu mai coboare peste noi cu vuiet de mitraliera. Cautam companie. Incercam sa fim detasati si prietenosi unii cu ceilalti. Ne bagam unii in altii ca niste pui de gaina. Vechile rivalitati se pierdusera in neant. Dar tenebrele noptii ne-au invaluit treptat. Am fost grupati cate doi in posturi. Un lucru imbucurator intrucat cred ca nimeni nu ar fi rezistat nervos sa mai petreaca inca o noapte singur. Linistea s-a asternut peste unitate iar doi cate doi soldati au inceput sa-si povesteasca amintirile. Trecuse de miezul noptii si multi am inceput sa rasuflam usurati. Speram sa fie o noapte calma. Sperante desarte. Inspre dimineata, pe la ora 4, doi ofiteri au venit in transee averizandu-ne ca teroristii ar putea veni cu trenul. Calea ferata trecea la vreo 200-300 m de transeele noastre. Intreg dispozitivul de soldati s-a mutat spre calea ferata, manat de la spate ca pe niste vite de catre cei doi ofiteri. Oftaturi prelungi au spart linistea noptii. Ne-am trantit cu totii pe burta in asteptarea trenului care nu a intarziat sa apara. Am vazut mai intai luminita locomotivei, apoi s-a auzit fluieratul ascutit. Luminita se apropia cu repeziciune iar noi ne-am indesat mai bine castile pe cap si am luat umbra cea lunga in catare. Intr-o fractiune de secunda m-am gandit ca la viteza cu care se apropia mastodontul de otel, oricine ar fi incercat sa sara din tren s-ar face zob. Parca am avut gandul pocit. Sunetul metalic al sabotilor care se frecau de roti a sfasiat noaptea. Locomotiva a inceput sa rasufle greoi si sa improaste scantei la roti. In curba, intreg sarpele de otel ni s-a aratat ochilor. Toate compartimentele erau luminate, cu cate 2-3 calatori rataciti prin compartimente. Nu stiu ce a fost in capul mecanicului de locomotiva de a incetinit. Probabil din cauza ca urma gara sau poate stia de unitatea militara si micsorarea vitezei i s-a fi parut cea mai buna idee de a evita sa se traga asupra trenului. A fost suficient ca cineva sa tipe ca trenul opreste pentru a putea teroristii sa sara si, fara comanda, armele au inceput sa tacane. Degeaba ai fi incercat sa ceri incetarea focului. Stiam ca indata ce arma incepe sa-ti zgaltaie umarul, degetul ti se sudeaza pe tragaci. Pana nu golesti incarcatorul, degetul refuza sa se desclesteze. Au inceput sa traga si soldatii din unitatea de baza. Cu cat trenul inainta si se departa, tirul celor de acolo se apropia oblic de pozitiile noastre. Nu mai vroiam sa fiu partas la inca o oroare…civili omorati in tren. Cat a defilat trenul prin fata noastra am putut vedea clar, prin ferestrele luminate, ca nu sunt teroristi in el. M-am rasucit nervos si mi-am parasit postul. M-am trantit in sezut, cu spatele lipit de peretele santului sapat in pamantul inghetat. Am zarit un pachet de “Carpati” la picioarele mele. Cuiva ii scapase din buzunar. M-am aplecat, am scos o tigara si mi-am aprins-o. Mi-am indreptat ochii spre cer si am inceput sa fumez. Am inchis apoi ochii, gandidu-ma la nefericitii din tren. Nu stiu cat am stat asa, incercand sa ma detasez de vacarmul din jurul meu. La un moment dat, chistocul de tigara mi-a alunecat dintre degete. Am deschis ochii larg si m-am aplecat sa-l ridic. Imediat am auzit o suieratura si o plesnitura seaca. Am inghetat. Aplecat, am inceput sa ma rasucesc cu incetinitorul incercand sa ma uit peste umar. Lungi mi s-au parut clipele acelea. Pe malul de pamant, acoperit de zapada, in care mi se impregnase spatele si capul de cum statusem cu ochii la cer, aparuse o gaura din care iesea un fum alb inecacios, cu miros de pucioasa. Am incercat sa gandesc repede si sa calculez unde s-ar fi oprit trasorul daca…M-am albit si am alunecat fara vlaga pe fundul santului, pipaindu-mi fruntea. M-am lungit pe spate cu ochii inchisi. Nu mai puteam sa articulez nici un cuvant iar membrele imi intepenisera. Am stat pe fundul santului pana ce camarazii au inceput sa revina la posturi. Trenul trecuse si nici un terorist nu ne atacase. Au tras de mine, au incercat sa-mi vorbeasca, sa ma impinga dar eu nu puteam reactiona in nici un fel. Sfredeleam cerul noptii cu ochii sticlosi in cautarea unei stele de care sa ma ancorez cu privirea. Doua maini puternice m-au infascat de piept si m-au saltat in picioare. Ofiterul deschidea gura in fata mea si o inchidea, asemeni unui peste pe uscat. Nu auzeam nimic. Arsura celor doua palme primite pe obraz au avut efectul scontat. Brusc, toata harmalaia din jurul meu mi-a bubuit in timpane, cu o durere ascutita, iar creierul parca mi-a explodat.
- Vorbeste soldat! Zi ceva! Ce-i cu tine?
Abia acum am inteles de ce tot casca gura ofiterul in fata mea. Am incercat sa articulez niste cuvinte dar corzile vocale refuzau sa mi se destinda. In momentul in care am inceput sa fiu zgaltait de umeri, am reactionat violent. L-am prins pe ofiter de incheietura maini si, scrasnind din dinti, i-am indreptat privirea spre trasorul infipt in malul de pamant. Apoi am alunecat in genunchi si mi-am lasat barbia in piept. Ofiterul a inteles repede despre ce este vorba si, pe un ton calm, blajin mi-a ordonat sa plec in dormitor sa ma odihnesc. Am refuzat cu o negare din cap. Nu a insistat dar l-am auzit soptind catorva soldati sa ma supravegheze pana ieseam din post.
“Trenul personal xxx a fost atacat azi noapte de teroristi. Din fericire, toti calatorii au supravietuit. Trenul a fost avariat in proportie de 60% dar a ajuns pana in gara, putandu-se asigura astfel ingrijiri medicale, paturi si mancare celor raniti”.

Victimele – 22 decembrie (ziua)

Devenisem experti in curatatul armelor. In fiecare zi ne dezansamblam pistoalele mitraliera si frecam fiecare mecanism constiincios, cu o carpa imbibata in ulei. Arma trebuia sa fie in perfecta stare de functionare intrucat stiam ca vom trage…cu motiv sau fara. Nu-si avea rostul sa desfac arma intrucat nu trasesem nici un foc. Nu riscam sa-mi irosesc gloantele pentru fantasmele date de umbrele noptii. Imi pastram munitia pentru momentul cand vom fi atacati cu adevarat. Ca sa-mi mai domolesc insa nervozitatea ce mi-o dadea apropierea noptii, mi-am curatat-o si eu cu simt de raspundere. Ma uitam cu jind dupa acel camion militar care iesea in fiecare zi din unitate, plin cu munitie, si care se mai intorcea in fapt de seara complet gol. Unde era trimisa munitia? Daca noi am fi fost atacati si am fi ramas fara munitie? In fine, nu era problema mea, ci a unitatii militare. Am primit grenade ofensive si am fost dirijati in campul din fata noastra pentru aplicatii. Cate 4 soldati in cate un crater lasat de ghiulele trase asupra noastra cu o noapte inainte. Am fost instruiti cum sa le folosim. Strangi grenada in mana, apasand pe parghie. Tragi cuiul de siguranta si eliberezi parghia. Ai la dispozitie 8 secunde ca sa o arunci cat mai departe si sa te culci la pamant, cu mainile deasupra capului. Altfel, iti explodeaza in mana. Galiganul de oltean, cel incet la minte, care parca vorbeste in reluare, trage cuiul si elibereaza parghia apoi incepe sa examinze cu interes grenada, rasucind-o pe toate fetele. Ofiterul de instructie holbeaza ochii cat cepele si incepe a zbiera:
- Idiotule! Arunc-o! …8 secunde.
Privirea tampa a soldatului il fixeaza pe ofiter apoi tresare si incepe a arunca grenada disperat dintr-o palma in alta, ca si cum aceasta ar fi fost incinsa. Ii aluneca din maini exact intre picioare si ramase pironit de groaza cu ochii in jos la ea.
Ingroziti, incepem sa numaram in gand…4…5…6. Unii au intors capetele a oroare, altii s-au lasat usor pe vine cu capul intre picioare si cu palmele la urechi. Ceilalti 3 soldati din craterul unde se afla olteanul au sarit ca niste arcuri peste marginile zdrentuite si au inceput sa se rostogoleasca prin zapada cat mai departe. Ofiterul de instructie a sarit disperat in crater, l-a apucat pe oltean de turul pantalonilor si l-a aruncat cu forta departe in camp. Apoi s-a protapit deasupra grenadei,a ridicat ochii catre cer si a ramas inmarmurit cateva fractiuni de secunda. Pesemne ca se ruga. Brusc, s-a intins cat era de lung peste grenada. Disparuse din raza noastra vizuala, in fundul craterului. S-a auzit bufnitura surda si un sunet bizar ca un clipocit de apa. Bucati de pamant,amestecate cu zapada, sange si resturi umane au explodat catre cer ca un gheizer. Un miros gretos de carne arsa si par parlit ne-a invaluit. O bucata de epolet, cu steaua de maior si un smoc de par lipit de ea mi s-a rostogolit la picioare. M-am rasucit cu spatele, am alunecat in genunchi si am inceput sa vars. Am ramas mult timp aplecat, icnind cu tot trupul. Ma detasasem de mediul exterior. Tipetele, agitatia din jurul meu, sunetul strident al ambulantei militare le auzeam estompat. Instructia se terminase si soldatii au fost indepartati rapid de la locul sinistrului. Ne-am reluat posturile in primire. Exigenta militara impusa de ofiteri disparuse ca prin farmec. Vorbeau cu noi ca de la egal la egal, radeau, faceau glume si ne bateau pe spate prieteneste. Incercau sa ne imbarbateze si sa ne alunge din minte ororile vazute. Pentru prima data, soldatii au primit tigari, tuica fiarta si vin. Din partea unitatii.
“La numai 45 de ani, a cazut la datorie maiorul X, sfartecat de o explozie. A lasat in urma 2 copii si o familie indurerata”.

Cine a tras in noi – 21 decembrie

Am fost consemnat in post pentru atacarea unui ofiter superior. Eram foarte obosit dupa o noapte alba…urma o zi si mai lunga si o noapte agitata. Intr-un fel ma bucuram. Scapam de muncile zilnice…taiatul lemnelor, descarcarea carbunilor, curatenia pe sectoare, indepartarea zapezii, curatatul cartofilor etc. Timpul regulamentar de somn nu mai exista. In afara postului trebuia sa muncesti pe branci si apoi sa te prezinti fresh din nou la post. Fereasca Sfantul sa fi adormit in post. La -10 grade instructia te-ar fi doborat de la primele miscari. Nu trebuia nici sa mai fac inviorarea de dimineata, doar in sort, maieu si bocanci mergand taras prin omatul moale. Si nici sa ma echipez complet pana ce flacara de la batul de chibrit s-ar fi stins. Camarazii imi aduceau pe furis ceai fierbinte si portii din ratiile lor de mancare, cu grija sa nu fie observati de vreun ofiter.
Noaptea a pogorat brusc peste unitate iar frigul s-a intetit…-15…-20 de grade. Umbrele noptii mi-au adus aceeasi frica in suflet. Ce se va mai intampla in urmatoarele ore? Auzeam uruit de motoare dinspre unitatea de baza. Ceva se intampla acolo. Noi insa nu stiam nimic iar ofiterul de servici nu catadisea sa ne zica ceva. La intunericul noptii, mi-am permis sa atipesc. Aplecat peste malul transeului, cu arma pregatita de tragere. Am dormit pana spre miezul noptii, cand brusc m-am trezit. Cineva injura in usa dormitorului. Mi-am frecat ochii impaienjeniti de somn si i-am deschis larg. Ofiterul de servici, in izmene si maieu, cu centura armei atarnata pe solduri, cu o damigeana in mana si cu pistolul in cealalta, balanganindu-l haotic deasupra capului.
- Baaaa….ce-i cu linistea asta? zise printre sughituri in timp ce aburca damigeana pe umar ca sa mai scurga ceva din ea.
- Baaaaaiii soldati…putorilor…nu zice nimeni nimic?
Majoritatea soldatilor au itit capetele din transee, privind scarbiti la ofiterul beat.
- Soldati! Comanda la mine…vreau sa aud un cantecel de pahar si voie buna. Executarea!
Ne-am retras cu totii in transee, intorcandu-i spatele, aplecandu-ne pe vine si suflandu-ne in palme ca sa ne mai incalzim.
- Asa deci…sunteti insubordonati. Lasa ca va face tata sa jucati, zise in timp ce arma pistolul si incepu sa traga pe deasupra capetelor noastre.
Ne-am trantit cu totii la pamant, ca secerati, cu fetele in omat, cu mainile deasupra capetelor, incercand sa ni le protejam.
- Ce pastele masii face asta, baaaa? mugi un moldovean lat in spate cu hainele prea stramte pe el.
Peste camp s-a asternut o liniste asurzitoare pret de cateva clipe pe care o simteam cum ne impietreste sufletele. Stiam ce va urma. Vacarmul nu a intarziat sa inceapa. Dinspre unitatea de baza a inceput sa se traga cu toate armele. Trasoarele zburau pe deasupra noastra ca niste sageti de foc in noapte. Nu intrarziara sa apara si luminile de semnalizare…rosii, verzi, galbene. Tot cerul s-a aprins ca un Pom de Craciun. Ne-am lungit cu totii pe burta, cuminti, cu mainile deasupra capului, cat mai spre fundul transeelor. Apoi, ceva negru, cat o minge de rugby, a tasnit la nivelul copacilor, precedat de un suier strident, ca scrasnetul rotilor de tren franate si o explozie departe de transeele noastre, care ne-a facut sa saltam pe pamant cativa centimetri. Tot campul s-a luminat de la acel nor luminos si bucati de pamant amestecat cu gheata au inceput sa cada peste noi.
- Tulai Doamne! tipa sasu. Or pus tunurile pe noi.
Suieraturile au inceput sa vina regulat ca uruitul norilor de furtuna. Apoi pocnetul acela inuman, jerbele de scantei si tremuratul pamantului. Imi aminteam de cutremurul din ‘77, dar acum era si mai dihai. Mi s-a facut prima data frica. Frica de moarte… Lacrimi au inceput sa-mi curga din coltul ochilor. “Macar daca as fi fost omorat de teroristi. Dar sa fiu omorat de un camarad? Crunt destin…”. Mi s-a pus un nod in gat si intreaga viata a inceput sa mi se perinde prin fata ochilor. Mi-am luat ramas bun in gand de la parinti, de la frate, de la prieteni, de la Magda, cea pe care o facusem icoana si pe care mi-o aduceam in suflet ori de cate ori ma simteam pierdut.
Intr-o ora s-a epuizat toata munitia si vacarmul a incetat. Pana dimineata a fost liniste. Dimineata a sosit laptoasa, umeda si rece. O ceata densa nu ne lasa sa vedem la mai mult de 2-3 metri. Ne-am incolonat in sir indian si am luat campul la picior. Trebuia sa ajungem la unitatea de baza ca sa servim micul dejun si sa luam merinde pana a doua zi. Inaintam greoi prin troienele de zapada, impiedicandu-ne si scotand valatuci de abur pe gura si nas. Albastrul uniformelor noastre contrasta izbitor in peisajul alb. Ochii nostrii cautau cu disperare cladirile de la unitatea de baza, asemeni unor naufragiati care isi cautau colacul de salvare. Mancare, caldura, dus…inghiteam in sec cu o pofta greu de stapanit. Ceata a inceput sa se destrame pe masura ce ne apropiam. Iata si primele umbre…mai erau cam 200-300 de metri. Observam “gusterii” tolaniti pe malurile transeelor, mancand din catarole o zeama aburinda. Si mai era ceva, ce cu greu puteam distinge. Niste mogaldete mari amplificate ciudat de fuioarele de ceata, aliniate inspre unitatea noastra din 20 in 20 de metri. Pe langa ele roboteau niste oameni imbracati in…negru. Ne-am oprit brusc cu totii cascand ochii ingroziti. “Sa fie teroristii?…au reusit sa cucereasca garnizoana?” Nu mai vazusem uniforme negre. Si cei de dincolo ne-au observat, s-au auzit tipete, catarolele au inceput sa zboare din maini si toti au sarit in transee, cu armele in maini.
Ne-am aruncat cu totii la pamant, claie peste gramada apoi, apoi ne-am tarait prin zapada pe burta, intr-un semicerc,ocupand pozitii de tragere. Caporalul de schimb a inceput sa tipe ragusit sa nu se traga, dar la cei din unitate nu ajungeau decat vorbe fara noima. Trepadusii cei negri au sarit in mogaldetele aliniate si un uruit de fiare scrasninde a razbatut pana la noi. Ceva a inceput sa se roteasca deasupra mogaldetelor si atunci am inteles despre ce era vorba. Erau tancuri si TAB-uri. Uruitul motoarelor a tasnit pana la noi, izbindu-se de timpane ca niste ciocane.
- Nu din nou, incepu un soldat sa planga.
Cineva a avut inspiratia sa atarne o batista alba in varful armei si sa o fluture disperat desupra capului. Un aro a scrasnit in spatele transeelor si un ofiter a sarit pe capota gesticuland la cei din transee. 15 minute de asteptare, de panica, de teama s-au scurs din momentul cand ne-am trantit la pamant. Apoi, un ofiter urmat de 2 soldati au inaintat inspre noi pana la o distanta la care se putea auzi ce striga. In sfarsit, puteam sa ne apropiem. Ne-am ridicat cu totii, ne-am incolonat din nou si am inaintat spre transee. Ajunsi in apropierea acestora, fara sa ne intelegem in vreun fel, am rupt formatia si ne-am napustit asupra celor de acolo. Unii si-au scos centurile si au inceput sa izbeasca in stanga si-n dreapta, altii loveau cu paturile de la pusca.
- Criminalilor! Ucigasilor!

S-a iscat o lupta in toata regula. Capete sparte, fete tumefiate, arcade sangerande. Nu ne-am oprit decat atunci cand ofiterul a dat ordin ca turelele tancurilor sa indrepte tevile spre noi. Ne racorisem…ne luasem revansa. Ii capacisem pe cei care au tras in noi. Ne-am destins nervii incordati la maxim.
Ziarele de a doua zi afisau pe prima pagina o poza indepartata cu subunitatea noastra devastata de obuze, cu copaci sfratecati si cratere de jur imprejur: “Lupte grele s-au purtat la U.M. S-a tras cu artileria grea. Teroristii au fost respinsi”.

Stefan cel Mare – 20 decembrie

Indicativul de razboi a picat sec, fara sa-mi mai trezeasca sentimente contradictorii. Era o consecinta fireasca a ultimilor evenimente, o continuare logica a stressului si oboselii cumulate in ultimile zile. Toti asteptam aceasta, cu o nerabdare copilareasca. “Sa inceapa odata razboiul, sa scapam de o grija”. Vestea nu m-a socat, intrucat eram constient ca mai devreme sau mai tarziu se va ajunge aici. Dar fiorul de gheata de pe sira spinarii nu mi l-am putut reprima. Iar mintea mi s-a intunecat de furie, de ciuda pe sistemul care statea sa cada intrucat nu au rezolvat mai demult problema Transilvaniei. “Ti-ai dracului de bozgori”. Mi-am muscat pumnul pana la sange si gandul ca probabil nu imi voi mai vedea familia m-a coplesit intr-o moleseala apatica. Zvonurile cu teroristi se amplificau de la ora la ora escaladand sentimente de panica, teama, furie. Ma consideram un ins echilibrat care face o trecere gradata de la un sentiment la altul. Acum insa treceam de la o stare la alta asemeni unui pacient tratat cu electrosocuri. Cand temator, cand neinfricat… neajutorat, viteaz, plangacios, violent…
- Soldati, teroristii vor veni cu elicopterele…ochii pe cer. Trageti in tot ce zboara, se auzi soptita vocea ofiterului.
Un nou sentiment de frica m-a incercat si acelasi gand, cum ca un singur terorist ar putea decima intreaga unitate, m-a asaltat. Luminite!…rosii, verzi…undeva in zare…Am transpirat instantaneu si o raceala de gheata m-a invaluit. Erau aici. Dadeau tarcoale unitatii. M-am intins pe spate in zapada, cu arma indreptata in sus. Cand si cand ma rasuceam intr-o rana sa privesc in noaptea de pe camp. Putea fi si o diversiune si atacul sa vina terestru. Ma rasuceam ca teleghidat. Cateva secunde pe spate, cu ochii pe cer, cateva secunde pe burta, scrutand intunericul de pe camp. Luminitele de pe cer se apropiau din ce in ce mai mult. Curand se auzi si uruitul motoarelor. Zgomotul se auzea gros, dogit, tusind ca un astmatic. O umbra a aparut brusc deasupra copacilor. Mi-am facut cruce, mi-am indesat mai bine casca pe cap si am armat arma pe foc automat. Un sloi de gheata a inceput sa-mi curga prin vine, incepand de la cap spre picioare. Proiectoarele s-au aprins brusc, au inceput sa mature cerul si au prins in colimator uriasul aparat de zbor. Trecea pe deasupra noastra, cu un huruit asurzitor. Armele au inceput sa tacane si jerbe de foc au inceput sa nasca din pamant spre avionul de lupta. Peste vuietul ascutit al pm-urilor, se auzeau mitralierele grele. Am inchis ochii si degetul a inceput sa apese incet-incet tragaciul. Dar mintea imi lucra. “Ce dracului trag eu cu arma intr-un avion? Frectie la picior de lemn…Avion!?????”. Am deschis ochii larg si m-am holbat la aparatul care pierdea din altitudine si din care gloantele ricosau cu jerbe de scantei. M-am rasucit brusc pe burta si am inceput sa tip ca din gura de sarpe.
- Nu trageti!…sunt ai nostrii! E un MIG de-al nostru.
Nu ma auzea nimeni in vacarmul de nesuportat. Doar acel plutonier major care se afla in dreapta mea si care mi-a expediat un pumn in plex.
- Trage-n pastele matii!
- Tovarase plutonier!…Nu este elicopter, este un MIG. Este un avion de-al nostru.
- Trage-n…grijania matii, altfel iti zbor creierii incepu sa zbiere la mine plutonierul in timp ce-mi fixa teava incinsa a pistolului mitraliera pe cascheta.
Cu o fandare scurta, i-am retezat picioarele cu o lovitura de bocanc apoi m-am pravalit cu toata greutatea peste el. Acesta a cazut pe spate cu un icnet scurt, cu ochii iesiti din orbite.
- Pe cine impusti, baaa? am tipat cu venele umflate.
I-am varat teava pustii in gat, sub barbie si am impins cu putere.
- Ordinul a fost clar! Teroristii sunt in elicoptere, am continuat sa tip ragusit.
Barbatul se lasa moale si inchise ochii. L-am lasat rastignit in zapada, apoi, cuprins parca de un curaj nebunesc am sarit in picioare si am inceput sa-mi agit bratele spre ceilalti soldati.
- Nu trageti, nu trageti! Ne omoram camarazii.
Acestia au inceput sa-si salte capetele din zapada, unul cate unul, dezorientati, uitandu-se catre mine. Tacanitul armelor a inceput sa se potoleasca treptat.
Avionul de vanatoare a ajuns in cele din urma cu bine pe pista de aterizare, ciuruit tot. Se intorcea dintr-o misiune in Bucuresti, undeva deasupra cimitirului Bellu. Cei doi piloti a alunecat din carlinga apoi au cazut in genunchi sarutand zapada.
Ziarele locale de a doua zi vuiau cu litere de-o palma: “Primul avion al armatei romane doboarat de teroristi in localitatea X. Pilotii au supravietuit”.

Mihai Viteazul – 19 decembrie

Nu ne mai surprindea nimic. Evenimentele din ultimile 2 zile, stirile de la televizor, toate cumulate contribuiau la o stare nervoasa careia fiecare ii facea fata in felul lui. Si toate punctele de cotitura din evenimentele ce se petreceau in tara, picau numai seara, asemeni loviturilor de tun. Deci, armata primise indicativul pentru pregatire de razboi. Soldatii se imbulzeau la camion sa primeasca munitia de razboi. Ne calcam in picioare sa primim cele 2 incarcatoare, speriati ca munitia s-ar putea termina. Fiecare era pe cont propriu. Trebuia sa ne pazim spatele. Vestile despre teroristi ne facea pielea de gaina. La cat de slab eram pregatiti din punct de vedere militar, un singur”terorist” ar fi lichidat intreaga garnizoana. Am inceput sa sapam transee in jurul unitatii. Cazmaua din dotare scrasnea in pamantul inghetat si scantei sareau in momentul cand aceasta musca din vreo piatra. Sapam cu inversunare ipoteticele santuri in care sa nu fim atinsi de gloante. Sapatul ne incinsese si multi au renuntat la vestoane, ramanand doar in camasi. La aproximativ 1 km distanta, se afla “unitatea mama”. Subunitatea noastra era in mijlocul campului, chiar in capatul pistei de aterizare a avioanelor de lupta. Cand si cand, cate un soldat ostenit isi indrepta spatele cu un troznet sec de oase si isi flutura mana spre cei care sapau transee in jurul unitatii de baza. Stiind ca in lateral se aflau camarazi de-ai nostri, parca eram mai linistiti. Noaptea s-a coborat repede iar noi ne-am luat locul in transee. Am inceput sa povestim amintiri sau sa comentam ultimile evenimente. Eram ostenit astfel incat, int-un final, am adormit in transee… cu arma la piept, acoperita de pufoaica, ca sa nu-mi fie furata. Nu stiu cat am atipit, dar am sarit ca ars, intr-un vacarm asurzitor. Se tragea.
- Grijania….a inceput. Am sarit pe burta si mi-am scos arma. Mainile imi tremurau. Nu nimeream sa bag incarcatorul in arma. Zapada in jurul meu sarea curios in sus, ca si cum pe dedesupt se afla o funie de care cineva tragea in sus cu putere. Am reusit sa montez incarcatorul si am bagat cartus pe teava. Am fixat arma pe “foc cu foc”. Nu trebuia sa risipesc munitia.
- De unde se trage? Cine trage? am intrebat vizibil speriat.
- Tulai Doamne…zise maramureseanul…luati fir’ati ai drack, dupa care s-a saltat pe marginea transeului, si-a fixat arma la sold si a inceput sa traga in evantai spre unitatea mama.
Incercam sa-mi pastrez luciditatea si calmul. Cu o miscare de deget mi-am blocat arma, ca sa nu mi se descarce. Gloantele suiereau pe langa maramuresean, tot mai aproape. Am facut un salt si l-am placat, avand grija sa-i smulg arma din mana si sa o arunc cat mai departe. Ne-am rostogolit amandoi prin zapada pufoasa, la cativa metri de transee.
- Idiotule! am tipat la el. Ce te-a apucat?…Acolo este unitatea de baza. Iti omori camarazii. Acesta ramasese intins pe spate, inert…Un firisor de sange i se scurgea din gura. Mi-am ridicat capul din zapada si m-am repezit deasupra lui. Privirea lui sticloasa m-a ingrozit. In genunchi, aplecat deasupra lui, am inceput sa-l zgaltai cu putere de umeri.
- Popica! Nu-mi face asta, am tipat in timp ce lacrimi mi se prelingeau de la coltul ochilor.
- Brancardier! am tipat mai departe, in timp ce m-am aplecat deasupra lui, inlantuindu-l cu bratele. Brancardier, ranit in zona!
Doua brate m-au impins cu forta, facandu-ma sa cad pe spate cat eram de lung, apoi un ras isteric se auzi in noapte.
- Tulai Doamne, ce de stele pe cer, zise maramureseanul, in timp ce incepu sa-si miste bratele si picioarele in juru-i ca intr-un bizar dans de fluture.
- Pop! Esti teafar? Te doare ceva? am revenit precipitat pe burta, privindu-l drept in ochi.
- Ai vazut drac de osean mort? incepu sa rada cu gura pana la urechi. Apoi incepu sa zica un cantec de-al lui, murmurat.
- Frate…ai sange la gura.
- Mi-am muscat limba…fir-ai tu sa fi. De ce mi-ai sarit in carca? relua cu violenta in timp ce tabari cu pumnii asupra mea.
Greutatea lui ma afunda in zapada si fata mi se tumefie de la lovituri. Simteam cum imi arde pielea. M-am rasucit intr-o parte si l-am lovit cu cotul in gura, proiectandu-l intr-un morman de zapada.Incepu sa planga cu sughituri, in timp ce-si baga capul cat mai adanc in omat.
- Ai inebunit Popica! Ai nevoie de odihna.
- Nu mai rezist, nu mai pot…plangea in continuare maramureseanul in timp ce se chircise ca un copil mic.
- Ba poti…i-am zis dur, in timp ce l-am agatat de gulerul pufoaicei tarandu-l prin zapada inapoi in transee.
- Lasa-ma! Vreau sa mor…pleaca dracului si lasa-ma in pace.
- Nu te las…nu atata timp cat sunt in preajma ta, i-am replicat tarandu-l in continuare prin zapada.
Imediat ce l-am readus in transee, au aparut brancardierii. Le-am zis ce s-a intamplat si i-am rugat sa-l lase cateva zile la infirmerie ca sa-si revina. A plecat cu ei, fara sa se mai impotriveasca.
Nu se mai tragea. O liniste nefireasca se asternu peste unitate. Dar noaptea abia ce incepuse.

Radu cel Frumos – 17 decembrie

Bubuiturile m-au trezit brusc si am sarit din pat direct in bocanci. Eram imbracat in uniforma intrucat asa primisem ordin cu totii.
- Desteptareaaaaa! tipa camaradul care facea de paza la dormitor, in timp ce izbea cu bocancii in fisetele metalice.
Nu era prima oara cand eram desteptati prin lovituri in dulapurile metalice. Acum insa cadenta nu se mai pastra…erau lovituri haotice, fara ritmicitate.
Confuz, cu ochii rosii de nesomn, m-am uitat la cel care dadea desteptarea.
- Ti-ai dracului cu instructia voastra, am suierat printre dinti, in timp ce ma urcam din nou in patul metalic. Nici de-al dracului nu voi iesi la instructie, am continuat in gand, in timp ce m-am infofolit cu patura si mi-am trantit perna pe cap.
- Alarmaaaaaa! continua sa tipe soldatul cu ochii bulbucati, cu venele de la gat cortosionate bizar si umflate ca niste apendici durerosi.
Marea majoritate a camarazilor erau deja la capatul paturilor, in picioare, echipati corespunzator. Cand usa de la dormitor s-a lovit de perete revarsand in camera statura pitica a ofiterului de serviciu, toti au incremenit in pozitie de drepti. Dupa el, umil, se strecura caporalul de schimb, care o lua repede la picior pe culoarul dintre paturi, examinand soldatii. Ajuns in dreptul patului meu, zari umflatura paturii, sari ca un arc spre mine si imi smulse patura.
- Baaaaiiiii….grijania matii!…de ce nu esti in picioare la capatul patului?
- Hai sictir…sunt la programul de somn…dupa ce ca am bagat post dublu, nici sa ma odihnesc nu am voie?
- Bai racane…scoala-te si iesi la apel….altfel fac intructie cu tine toata noaptea.
- Uite ca nu vreau…vreau doar sa-mi execut programul regulamentar de somn.
Langa caporalul de schimb a aparut ofiterul de serviciu. Calm, cu o privire blajina, a pus mana pe mine si m-a fixat hotarat.
- Hai sus…vei dormi dupa apel.
Este de neimaginat ce efect pot avea niste vorbe bine ticluite, parintesti aproape, spuse fara un aer de superioritate. M-am conformat rapid, am sarit din pat si m-am aliniat langa camarazii mei, nu inainte de a-l imbranci pe caporal cu umarul.
- Vorbim noi dupa, mi-a suierat acesta printre dinti cu o privire plina de ura.
- Soldati! a inceput ofiterul de serviciu, domol si fara inflexiuni. Tocmai ce s-a primit de la Bucuresti indicativul Radu cel Frumos. Pentru cine nu stie, acest cod presupune mobilizarea generala a fortelor armate. Lucrurile la Timisoara se pare ca se agraveaza. Nu se paraseste garnizoana, se suspenda permisiile, toti cei aflati in permisie se intorc la unitate. Armele vi le curatati si le veti tine in permanenta asupra voastra, cu cartusiera montata, dar cu piedica blocata. Aveti mare grija cu gloantele din arma. Veti primi hrana rece, ceai cald, pufoaice si inca un rand de paturi. Posturile de paza raman dublate. La fel si timpul de garda. 6 ore garda, 3 ore somn, 3 ore program de voie. Intrebari!
Ofiterul incepu sa-si plimbe privirea pe fetele noastre obosite si speriate. Vestea picase ca o lovitura de ciocan in moalele capului. Eram confuzi cu totii. Nu stiam exact ce se intampla la Timisoara dar simteam un pericol iminent plutind in aer.
- Tovarase maior…permiteti-mi sa vorbesc…ce se intampla la Timisoara? ingaima un soldat.
- O hoarda de golani atenteaza la siguranta statului. Securitatea este masata acolo. Lucrurile se vor linisti. Avem incredere in securisti.
Auzind de Securitate, un fior rece ne trecu pe sira spinarii. Treaba era mult mai serioasa decat dorea ofiterul sa o prezinte.
- E vorba de unguri, tovarase maior? intreb eu tare si raspicat.
- Nu pot divulga aceasta informatie soldat. Considera ca este vorba de niste betivi, batausi si recalcitranti.
- Tovarase maior…cat va dura mobilizarea generala? intreba alt soldat.
- Termen nelimitat. Alte intrebari? continua ofiterul, care devenise brusc grabit sa paraseasca dormitorul. Isi duse mainile la spate si incepu sa salte nervos pe varful bocancilor. Vazand ca nimeni nu il mai interpeleaza, se rasuci brusc pe calcaie si parasi dormitorul urmat docil de caporal.
Camarazii incepusa sa susoteasca intre ei. La inceput stingher, apoi din ce in ce mai tare pana ce o harmalaie de nedescris se isca in dormitor. Toti se gandeau la familiile lor si incepura sa-si faca griji. Au inceput sa apara fotografii, scrisori, amintiri de la cei dragi si multe lacrimi la coltul ochilor. Oftaturi prelungi si injuraturi scurte printre dinti.
Nu era decat inceputul…

Raportul de seara – 16 decembrie

Aliniati in fata Comandamentului, fix la o lungime de brat pe directiile cardinale principale, asteptam. Este o asteptare diferita de altele. Pluteste ceva in aer. Ofiterul de serviciu intarzie sa apara ca sa faca raportul. Caporalii de companii se plimba nervosi printre noi injurandu-ne printre dinti cand gaseau ceva in neregula la tinuta noastra. Pierdeau filmul de seara.
- Nu misca in front, animalule, suduie unul printre dinti, iar soldatul se incordeaza intr-o pozitie crispata de drepti.
Este ger. Cerul arata minunat cu puzderia de stele pe el. Numai ca raceala stelelor ne musca carnea chircita sub vestoanele ponosite. Rotocoale de abur se ridica deasupra soldatilor parca intr-o incercare de a-i acoperi cu o patura imaginara. Incercam sa ne incalzim palmele, tragand de maneci in jos, usor sa nu ne vada vreun caporal. Nu-mi mai simt obrajii iar nasul imi devine dureros. La fiecare inspirare, mii de ace imi zgarie narile. Nu mai rezist asa ca imi duc palmele caus la gura si suflu cu putere inhaland aerul incalzit.
- Bai boule…de ce misti? si caporalul, din doua salturi, se infige in mine.
- Dom’n caporal…imi este frig.
- “Sa traiti, domnule caporal. Raportez ca-mi este frig”. Moasa-ta si dumnezeii matii. La raport nu se misca in front.
- Sa traiti, am inteles, zic eu nervos.
- Aaaaaa…comentezi tovarase soldat? Culcat! Tu-ti grijania matii de biban imputit.
- Sa traiti, nu am voie, ma inversunez eu in timp ce devin stana de piatra in pozitie de drepti, cu privirea fixata pe cladirea din fata.
- Opaaaa…simt impotrivire in executarea comenzilor date de un superior?
- Nu, sa traiti. Regulamentul spune ca la raport sunt interzise miscarile in front. Deci, nu pot executa comanda.
- Mai sa fie…te-ai desteptat mai, puta?…Filozof o sa ajungi. Lasa ca-ti scot eu pe nas Regulamentul, zice caporalul dupa care se rasuceste si tipa in noapte:
- Companie! Pe loc repaus.
- Ai sa vedem acuma cum este cu Regulamentul, zice acesta intorcandu-se catre mine cu ochi incinsi… Culcat!
Raman in continuare stana de piatra.
- Soldat…ti-am dat o comanda. Nu mai esti in formatie…tocmai ce am dat comanda “pe loc repaus”. Inexecutarea unei comenzi date de un superior se pedepseste cu arestul.
Ma prabusesc ca secerat cu ochii goi, fixati in zapada lucitoare si batatorita de bocancii soldatilor. Incerc sa-mi golesc mintea de orice si sa fiu atent numai la comenzi, evitand sa inregistrez si comentariile adiacente. M-as fi enervat si mi-as fi agravat situatia.
- Drepti! Culcat! Drepti! Culcat!…
Nu stiu cate miscari am facut, dar genunchii au inceput sa-mi tremure. Dar totul il faceam ca la carte. Fara ezitare, fara greseli. Fierbea sangele in mine de indignare si nu asteptam decat scanteia care sa ma faca sa explodez. Probabil ca acest caporal si-a pierdut rabdarea tot pandindu-ma sa fac vreo greseala in executarea comenzilor intrucat, si-a asezat talpa bocancului pe spatele meu.
- Ai sa te vad acum, mancati-as gurita…Drepti!
M-am saltat cu o violenta anticipata care l-a aruncat cat colo, intr-un morman de zapada, cu picioarele balanganindu-se bizar. Un raset general, pe infundate, a acoperit trupetii. Caporalul s-a sculat cu greu din mormanul de zapada, a dat sa se repedea catre mine dar picioarele i-au fugit pe ghetus si, pe burta, s-a proptit cu capul in bocancii mei. S-a agatat de mine si s-a saltat semet, urlandu-mi in fata.
- Baiiii…idiotule! Tocmai ce ai lovit un ofiter superior.
- Sa traiti, doar am executat comanda, am zis fixand iarasi cladirea din fata mea.
- Tu-ti anafora si dumnezeii matii de tigan borat…Asculta comanda la mine…
Nu a mai fost nevoie, intrucat, din usa Comandamentului, un soldat a tipat ca din gura de sarpe.
- Atentiuneeeeee! Companie, drepti! Ofiter in zona.
Am incremenit cu totii, cu privirea indreptata spre ofiter. Era chiar comandantul unitatii. Un fior ne-a trecut pe sira spinarii. Trebuia sa fie ceva serios. Ce a urmat s-a derulat atat de rapid, incat abia o ora mai tarziu realizam despre ce este vorba. Un singur cuvant l-am retinut din discurs: Timisoara. Faptul ca s-a dispus dublarea posturilor de santinela, ca s-au suspendat toate permisiile, ca s-a interzis circulatia prin unitate, ca s-a ordonat suplimentarea ratiei de hrana si ca s-a interzis comunicarea cu exteriorul, nu putea decat sa ma ingrijoreze. Iar in acel moment, nu aveam decat o singura varianta de raspuns la aceasta informatie… ungurii.
Ni se pregatea ceva…

Prolog

Nu am folosit nici o notita din perioada decembrie ‘89. Insemnarile exista, dar mi-a fost greu sa le recitesc. Am apelat doar la memoria pe care inca ma mai pot baza. Se poate ca sirul cronologic al evenimentelor sa nu fie chiar cel redat in continuare. Mi-au trebuit mai bine de 18 ani ca sa fac un efort de memorie si sa-mi amintesc. Nu de frica. Pur si simplu am refuzat sa-mi reamintesc. Nu acuz pe nimeni. Prezint doar evenimentele, asa cum le-am trait, asa cum s-au derulat ele prin fata ochilor unui tanar speriat care a trebuit sa dea “singur” piept cu atrocitatile revoltei din decembrie.
Sunt multe intrebari la care nu am inca raspuns. Sunt multe zone cetoase pe care inca nu incerc sa le descopar. Toate la timpul lor. Stiu ca exista inca multe “secrete” pe care fostii soldati le tin ferecate cu sapte lacate in strafundul constiintei lor. A cazut un regim si s-a plamadit un altul bazat pe aceeasi teama cultivata cu sarg de catre cei sus pusi. Aceeasi. Armata si-a avut rolul ei decisiv in decembrie ‘89. Nu este vina mea si nici a celor care au facut matanii prin transee pentru ca poporul roman si-a format deja o impresie fata de rolul Armatei in derularea acelor evenimente….buna…rea…deja nu ma mai priveste. Am supravietuit si asta este cel mai important. Iar experientele nu mi le poate fura nimeni si nici nu li se pot pune pumnul in gura.
Am mai povestit pe ici pe colo crampeie de atunci. Am fost acuzat ca le-am exagerat. Fiecare crede ce vrea…nu am nici un interes sa deformez adevarul. Nu pot proba ce s-a intamplat acolo si nici in alte zone ale tarii. Ceea ce am trait eu, insa, garantez ca este adevarat…cuvantul meu impotriva lor. Din pacate, cuvantul omului de rand, care a trait direct evenimentele, nu va avea niciodata credibiltate intr-o confruntare cu sistemul.