Man To Man

Am ajuns şi la prima discuţie ca de la „bărbat la bărbat” cu juniorul. Am tot amânat evenimentul considerând că nu este suficient de copt pentru a pricepe o astfel de discuţie. Sincer, nu ştiu cât a priceput din tot ceea ce am încercat să-i explic. Evenimentele ulterioare vor confirma sau infirma „calitatea” vorbelor mele.
I-am vorbit despre responsabilitate şi despre consecinţele faptelor noastre. Despre prietenie, familie, iubire. Despre viitorul pe care fiecare şi-l plămădeşte prin acţiunile şi atitudinea prezentă. Despre răspunderea propriilor fapte. I-am povestit despre tentaţii, anturaje, influenţe negative. Am vorbit despre femei, droguri, ţigări, băutură.
Am încercat să-i explic de ce sunt, poate, mai „dur” uneori cu el. De ce, uneori, o protejez mai mult pe soră-sa, mult mai mică decât el.
Nu pot face diferenţieri între proprii mei copii. Îi iubesc la fel de mult. Fiecare vârstă, însă, are metode specifice de educaţie. Aşa consideram până nu demult. Acum încep să am dubii.
Adevărul este că sunt căcat tot la cur în ceea ce priveşte educarea copiilor. Îmi este frică să nu cresc nişte viitori rataţi. Să nu ajung în situaţia să-l car în cârcă pe junior beat mort de prin baruri sau să o culeg pe junioare de prin dosul boscheţilor.
Îmi este groază de ce ar putea rezulta din nişte copii „necontrolaţi” şi poate de aceea exagerez uneori în procesul de educare.
În momentul de faţă trag prima linie. Fii-meu începe clasa a 5-a. Mă uit la ce am realizat până acum şi nu sunt pe deplin mulţumit. Prea mult l-am protejat, prea mult l-am cocoloşit, prea puţine responsabilităţi i-am acordat. Îmi dau seama că nu este deloc pregătit să facă faţă provocărilor vieţii.
Undeva am greşit. Cam bănuiesc unde am zbârcit-o şi voi face tot posibilul să remediez situaţia. Sper să nu fie prea târziu. Mai zilele trecute, juniorul îi explica maică-sii că eu îl iubesc mai puţin întrucât este stângaci, deci altfel decât alţi copii. De aceea fac diferenţieri între el şi soră-sa. A durut a naibii de rău.
Un lucru este cert. Trebuie să-i acord mai multă încredere şi mult mai multă atenţie. Trebuie să mai renunţ la aşteptările proprii şi să am încredere că educaţia pe care o primeşte este corectă. Trebuie să am răbdare cu el. Trebuie să mă re-împrietenesc cu propriul meu copil. Trebuie să fiu ceea ce sunt. Tată.
Greu, foarte greu…deseori mă întreb dacă am fost, sunt sau voi fi pregătit pentru o astfel de „meserie”.

Psihologie infantila

Este un copil excepţional. Pe cât de excepţional, pe atât de sensibil. O compensare pentru viaţa mea plină de lipsuri, griji şi nemulţumiri. Iar oamenii de excepţie sunt predispuşi greşelilor. Din grija de a nu dezamăgi.
De unde era extaziată pentru orele de dans pe care le făcea la grădiniţă, brusc nu a mai dorit să meargă. Motivarea iniţială a fost mai mult decât infantilă: cică ar fi greşit la un exerciţiu.
Pe când era micuţă, în probleme sensibile avea aceeaşi reacţie. Tăcea mâlc şi nu scoteai o vorbă de la ea apoi, după repetate întrebări din partea noastră, izbucnea în plâns. Între timp a mai crescut şi a aflat cât de puternic este cuvântul. A început cu minciuni nevinovate, apoi a început să inventeze. La fel cum, probabil, se întâmplă şi în cazul orelor de dans. După lungi parlamentări am aflat, chipurile, motivele pentru care fata nu mai vrea la dans. Ba că profesoara de dans smuceşte copii, ba că îi bruschează, ba că ţipă la ei şi că îi pedepseşte. Măi să fie..de unde era atât de încântată şi zi de zi ne dădea reprezentaţii de dans prin casă, acum treaba e câhh.
Evident, am discutat cu educatoarea. Astfel am aflat că Maria este singura fetiţă din grupa ei de la grădiniţă selectată pentru un concurs de dans. Nu este greu să faci conexiunea. Speriată probabil de perspectiva de a participa la un concurs cu nişte copii străini, care nu fac parte din grupa ei de la grădiniţă, fata s-a pus pe inventat în speranţa că va scăpa de această acţiune.
Acum, cât o fi adevărat şi cât o fi invenţie, nu am de unde să ştiu. Şi zău dacă ştiu ce decizie să iau. Să o conving să meargă în continuare ar însemna să-i dezvolt anumite probleme psihice. Să o retrag de la dans, ar însemna să-i înăbuş în faşă nişte certe aptitudini.

Singurătate

E greu să nu ai siguranţă. Siguranţa, de fapt, este catalizatorul care ne ţine în viaţă. Altfel, ceva neplăcut se întâmplă mai devreme sau mai târziu şi existenţa ta ca individ sucombează. Fizic sau psihic.
Aceeaşi nesiguranţă o observ alături de mine. De când tata a dispărut, mama a devenit o frunză în bătaia vântului. Siguranţa de care avea nevoie era în cel care i-a stat alături o viaţă. Cum a dispărut acest umăr, întreaga viaţă i-a devenit povară şi blestem. Nu mai ştie să trăiască. Nu mai vrea. Întreaga ei existenţă se scurge între ziua de pensie şi plăţile la stat.
Încerc din răsputeri să îi fac viaţa uşoară. Îi aduc mâncare la pachet, îi fac plăţile la stat, îi fac menajul şi încerc să trec aproape zilnic pe la ea, o sun frecvent şi încerc să o conving să iasă din colivia în care sigură s-a băgat de când a rămas singură. Întrucât asta consideră că i s-a întâmplat. Nu este suficient că-mi sacrific familia şi viaţa personală pentru a fi aproape de ea şi a o ajuta. Frecvent îmi reproşează: „Am făcut doi copii ca să rămân singură la bătrâneţe”. Din păcate, nu am ce să fac mai mult. Nu mă pot muta înapoi în casa ei. Nu îmi pot schimba viaţa peste noapte. Nu atâta timp cât am o familie şi nişte obligaţii.
Dar, asemeni unui copil, nu poate înţelege. Întrucât devine pe zi ce trece un copil neajutorat.
Şi, presupunând prin absurd că m-aş putea rupe în două şi de mâine o jumătate din mine s-ar muta în casa mamei, nu se va rezolva nimic. Nu-mi pot substitui tatăl. Nu eu reprezint acea siguranţă de care are nevoie mama.
Nu ştiu ce va urma, dar nu-mi place deloc situaţia. Dar se va găsi o soluţie până la urmă. Nu există probleme fără soluţie. Totul are, mai devreme sau mai târziu, o rezolvare. Doamne Ajută.

Rădăcini

Urât început de an. Ştiu, mă repet. Frate-meu îmi zicea, la priveghi – al doilea de la începutul anului, că viaţa unui om este marcată de trei etape importante. Perioada căsătoriilor, când toţi prietenii, amicii, cunoştinţele îşi pun pirostiile şi când nu mai pridideşti cu chefurile şi darurile de nuntă. Urmează apoi botezurile, unul după altul, de nu mai şti cum să te împarţi ca să ajungi la toate. Şi ultima perioadă, cea a înmormântărilor, cea mai tristă şi mai marcantă, când cei din jur încep să cadă ca spicele şi observi cu tristeţe cum rândurile apropiaţilor se micşorează vertiginos.
Am fost săptămâna trecută în Bucovina pentru a-l conduce pe ultimul drum pe Toader. Tot duminică a decedat, iar marţi a fost înmormântat. Ciudată similitudine. Atât temporară, cât şi cauzală. Unde mai pui că taică-meu şi unchiul erau ca fraţii. Nu mai zic de visul unei rubedenii, în care taică-meu săpa cu sârg o groapă. A doua zi, unchiul deceda. A fost chemat şi aşteptat pesemne.
Cu această moarte, rădăcinile din Bucovina s-au cam dus. A mai rămas mama şi sora tatei pentru a stinge luminile. Fiecare pentru clanul ei.
Aceste morţi mi-au schimbat optica de viaţă. De unde eram delăsător şi prea comod pentru a percuta la toate evenimentele de referinţă ale vieţii (nunţi, botezuri, înmormântări, parastase, întâlniri familiale etc.), acum simt nevoia să mă întâlnesc cât mai des cu cei din neamul meu. Nu pot să-mi explic mecanismul psihologic. O fi vârsta sau constatarea că ne împuţinăm pe zi ce trece, ori pur şi simplu regretul că nu mi-am dat silinţa să mă întâlnesc mai des cu cei de-un sânge, pierzând astfel momente unice care nu mai pot fi niciodată recuperate.
Sper ca până-n vară să-i mai găsesc în viaţă pe cei rămaşi, pentru a-mi duce copiii să vadă locurile în care am făcut ochi. Sufleteşte, vorbind, chiar dacă pentru ei aceste locuri sunt străine. Simt, însă, nevoia să le arăt părul din care am căzut, hamacul în care am dormit, coclaurile pe unde fugăream vacile, miriştea pe unde m-a urmărit bivolul, pârâul în care mă scăldam, pădurea în care am dat peste mistreţ, cuptorul din lut pe care mă cocoţam ca să mă încălzesc, praful uliţei în care mă tăvăleam şi multe alte mărunţişuri care pentru mine au o valoare sentimentală aparte. Sănătoşi să fim, că de rest mă ocup eu.
Dumnezeu să-l ierte.

10 Ianuarie

Am primit vestea în timp ce mă îndreptam dis-de dimineaţă spre Bucureşti. A trebuit să întreb de 3 ori pentru ca vestea să devină certitudine în creierul meu. „Imposibil !” am exclamat stupefiat. „Aseară am trecut pe la el şi era bine mersi”. Restul drumului spre Bucureşti l-am parcurs încă sub efectul şocului. Îmi amintesc că la un moment dat am vrut să cer şoferului să mă lase în mijlocul drumului şi să o iau înapoi spre casă cu prima ocazie. Apoi m-am gândit la scopul călătoriei spre Bucureşti şi am decis că este mai bine să-mi rezolv problemele. Nu trebuia să ratez doctoratul, chit că eram măcinat de durerea dată de pierdere.
Abia spre seară m-am întors în Constanţa împreună cu fratele meu şi l-am privegheat. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat o soţie care s-a ocupat de toate. Pur şi simplu nu mai aveam ce să fac pentru pregătirea ultimului drum. În clipele de somn care m-au cuprins în timpul priveghiului l-am visat. Era foarte supărat şi mă întreba ce am de gând să fac cu banii lui. M-a durut. L-aş fi dorit vesel şi senin în vis, ca să am iluzia că a ajuns cu bine acolo Sus şi că este mulţumit de locul veşniciei ales de Divinitate.
A murit la fel cum a trăit. Mereu în picioare, luându-se la harţă cu vicisitudinile vieţii. A murit ca un luptător. A picat din picioare, asemeni unui stejar retezat la rădăcină. Fără ambiguităţi, fără ezitări. Brusc şi fără loc de întors.
Marţi l-am îngropat. Am rămas surprins de câţi foşti colegi au venit pentru a-l petrece pe ultimul drum. Nu ştiu cine i-a anunţat. Veştile acestea circulă, însă, mai bine ca oricare alt serviciu de mesagerie rapidă. Acum realizez cât de uniţi sunt aviatorii între ei. Şi, într-un fel, regret că nu mi-am dorit să mă implic mai mult în colectivitatea tatălui meu. Am urât haina militară dar, prin prisma acestui eveniment nefericit, trebuie să admit că sub masca severităţii şi a durităţii unui militar, uniunea sufletească este solid închegată.
Nu i-am pregătit nici onoruri militare şi nici nu l-am îmbrăcat în haine militare. Momentul înmormântării a fost prea din scurt, pentru a reuşi să aranjez ceva. Ştiu că aviatorii mă condamnă pentru acest lucru, fapt pentru care îmi cer scuze. Voi încerca să remediez această nemulţumire (simţită din plin în timpul procesiunii de înmormântare) donând muzeului aviaţiei obiecte, distincţii, poze şi medalii care i-au aparţinut.
Nu ştiu ce aş putea să mai zic. Dumnezeu să te ierte ! Stai liniştit acolo Sus, că de mama voi avea eu grijă. Şi când şi când, mai vizitează-mă în vis. Mi-e dor. Sunt atâtea lucruri de discutat şi care, cât timp ai fost în viaţă, nu am reuşit să le depănăm.
Rămas bun … Odihneşte-te în Pace.

Cerc închis

Ne naştem în infantilism şi, de regulă, murim în senilitate. Cu cât înaintează în vârstă, bătrânii parcă redevin copii. Impropriu zis, întrucât bătrâneţea este mult mai dificilă decât copilăria. Există asemănări comportamentale între copilărie şi bătrâneţe, dar cea din urmă este mult prea complicată şi sigur mai hidoasă.
Nu înţeleg, psihologic vorbind, adversitatea bătrânilor pentru cei a căror menire este să le ofere o bătrâneţe cât de cât uşoară.
Am ambii părinţi bolnavi. Mă lupt să-i conving să accepte ajutor medical. Parcă mă lovesc de un zid. Am încercat şi cu binele, invocând argumente solide logice, am încercat şi cu forţa dar m-am oprit la timp, înainte să declanşez consecinţe mult mai grave. Am epuizat toate argumentele şi metodele pentru a-i determina să accepte ajutor.
Nu de puţine ori mă gândesc dacă nu cumva îşi aşteaptă cu ardoare trecerea în nefiinţă. Mă întreb dacă nu cumva refuzul lor ascunde frica pentru ceea ce ar putea descoperi medicul că nu funcţionează corect în organismul lor. Alteori mă gândesc că nu este decât o inconştienţă copilărească din partea lor. Vorba unuia dintre părinţi: „Atâta timp cât nu mă doare, nu am nimic. Sunt perfect sănătos”.
Deja m-am obişnuit cu formula lor de introducere, ori de câte ori mă întâlnesc cu ei ori le vorbesc telefonic: „Nu mergem la nici un medic”. De multe ori obişnuinţa denotă acceptare, renunţare la luptă, dezamăgire. Dar nu am de gând să renunţ. Îi voi bate la cap până, plictisiţi probabil, vor accepta.
Mă îngrijorează iarna care se apropie, când vremea câinoasă le va agrava afecţiunile. Cât a mai fost timpul bun am tot sperat ca într-o zi să accepte deplasarea la un medic. Am înghiţit în sec şi am trecut peste şabloanele de genul „Să se mai îndrepte timpul”, „Să mai căpătăm puteri”, „Săptămâna aceasta avem nevoie de linişte, dar săptămâna viitoare sigur mergem”, „Mai lasă-ne 2-3 zile”. Cu venirea iernii, însă, vor avea un argument serios: „Păi nu vezi ce vijelie este afară, cum să mergem ?”. Şi Dumnezeu ştie dacă vor mai apuca primăvara.
Îmi tot storc creierii să găsesc o modalitate de a le oferi ajutor medical de specialitate dar mereu mă lovesc de refuzuri categorice. Nu sunt psiholog ca să ştiu cum să-i abordez pentru a-i convinge că trebuie. Nu sunt inconştient pentru a-i lua pe sus accelerând astfel atacuri de panică sau infarcturi care le-ar putea fi fatale. Nu sunt doctor ca să le ofer tratamentul de care au nevoie. Nu sunt insensibil pentru a-i lăsa în plata Domnului şi a-mi vedea liniştit de viaţa mea, ignorându-i.
Sunt părinţii mei şi au nevoie de ajutor. Iar eu nu sunt decât un neputincios care vede cum flacăra vieţii lor păleşte pe zi ce trece şi nu găseşte o soluţie.
Luminează-mi Doamne mintea.

Dor

Încerc să pătrund cu puterea minţii în sufletul copiilor mei. Nu mereu îmi reuşeşte. De multe ori, capacitatea mea de înţelegere este depăşită. Nu există zi în care să nu fiu luat prin surprindere.
Sigur, în relaţia cu copiii nu pot scăpa de antecedentul copilăriei proprii care a fost relativ fericită, deşi lipsurile le-am resimţit din plin. Mă întreb dacă nu greşesc undeva, alegând ca şi grad de comparaţie experienţa personală. Altă explicaţie nu găsesc surprinderilor zilnice.
Plecarea lui Andrei în tabără am privit-o ca pe ceva firesc, un pas decisiv pentru dezvoltarea lui ulterioară şi, mai ales, pentru confirmarea eforturilor noastre de a-l creşte corect. În toată această ecuaţie am uitat însă un element esenţial. Maria.
Abia când a adormit înlăcrimată cu poza fratelui ei în braţe am conştientizat complexitatea psihologică a problemei. Şi încerc să o explic ştiinţific. Dacă Andrei a fost primul născut, Maria, l-a avut în faţa ochilor de prima dată pe fratele ei. Este normal, cred eu, ca ataşamentul emoţional al fetei să fie mult mai puternic decât în cazul băiatului.
La câte certuri se iscă între ei zi de zi, nici nu mă aşteptam la o refulare emotivă atât de puternică din partea Mariei. Chiar eram convins că o săptămână de despărţire nu poate fi decât benefică, netezind divergenţele cotidiene ulterioare dintre ei. De asta sunt convins acum, dar preţul mi se pare atât de mare.
Fata nu mai este cea de odinioară. Plânge zilnic după fratele ei şi voiciunea i s-a estompat. Se vede pe chipul ei cum suferă şi cum o macină dorul. Parcă se împuţinează pe zi ce trece. Întrebată de o vecină unde este fratele ei, şi-a strâns la piept păpuşa, a pus capul în pământ şi a izbucnit în plâns.
Deja este prea mult. Pentru fată, pentru noi. Ne întrebăm dacă nu ar fi cazul să scurtăm şederea în tabăra a lui Andrei. Pe de altă parte, ne întrebăm dacă am proceda înţelept. Exarcerbarea ataşamentului fetei faţă de fratele ei şi alimentarea acestuia s-ar putea întoarce ca un bumerang împotriva lor. Mai devreme sau mai târziu, ei se vor despărţi, fiecare trebuind să-şi urmeze propriul drum în viaţă. Ce s-ar putea întâmpla atunci ? Nu cred că vreau să aflu.
La naiba. Mă depăşeşte. Am nevoie de un psiholog.

Chestionar

1. De ce a făcut Dumnezeu mamele?
Dumnezeu a creat mamele pentru a ingriji copiii.

2. Cum le-a făcut Dumnezeu pe mame?
Dumnezeu le-a facut pe mame cu picioare, cap, maini si trunchi.

3. Din ce ingrediente au fost făcute mamele?
Sange, inima, rinichi si altele.

4. De ce Dumnezeu te-a dat pe tine mamei tale si nu la altei mame?
Deoarece doctorii au niste aparate speciale si din ecuatorul de copii il aleg pe cel potrivit.

5. Ce fel de fetita a fost mama ta?
Mama mea a fost o fetita cu parul scurt, care are o poza inramata.

6. Ce a trebuit sa ştie mama ta despre tatăl tău înainte ca ea sa se căsătoreasca cu el?
Ca nu trebuie sa bea multa bere si sa nu fumeze multe tigari.

7. De ce mama ta s-a casatorit cu tatăl tău?
Ca nu era betiv.

8. Cine-i seful la voi in casa?
Mami.

9. Care-i diferenţa dintre mama si tata?
Tata e lenes si mama este harnica.

10. Ce face mama ta in timpul liber?
In timpul liber mama mea face curat.

11. Ce ar trebui sa facă sa ai o mama perfecta?
Sa fie supererou si sa faca totul deodata.

12. Daca ai schimba ceva la mama ta ce ar fi?
Sa nu se mai duca la serviciu.

(Andrei-Ştefan 8 ani)

De ziua ta…

…iubita…îţi doresc noroc în viaţă.
Nu te-am planificat, dar te-am dorit atât de mult. Nu ai vrut să fii fată de prima dată, aşa cum ne-ai păcălit cu ecograful atâtea luni la rând. Enigmatică şi misterioasă ca orice femeie. Apoi te-ai sucit şi te-ai lăsat descoperită privirii în toată splendoarea ta angelică. Maică-ta s-a îndrăgostit instantaneu de profilu-ţi minunat şi, plină de ea, mi-a zis cu lacrimi în ochi că vom avea o fată dumnezeiască. În pofida mitului consacrat cum că majoritatea bărbaţilor îşi doresc băieţi, eu pe tine te-am dorit. Asta după ce fratele tău, la rândul lui, ne-a păcălit cu ecograful. Deja mă “consolasem” cu gândul că Andrei va fi Andreea şi deja răscoleam tarabele în căutare de cărţi care să mă înveţe cum să cresc o fată. S-a sucit şi el mult mai târziu, cu aceeaşi lene care îl caracterizează şi acum şi m-a lăsat cu buza umflată. Asta deja îmi mirosea a conspiraţie. Conectat într-atât de mult la perspectiva tatălui de fată, atunci îţi priveam cordonul ombilical pe post de puţă cu o oarecare ciudă. Te vroiam fată. M-ai simţit, m-ai intuit şi te-ai deconspirat. Nu, nu m-am îmbătat. Mi-am consumat bucuria în mine.
Am patrulat pe culoarele spitalului ca un leu în cuşcă. M-am certat cu asistentele, am fost dat afară pe uşă dar am revenit cu liftul. Mi-am pus halat alb şi am furat un ecuson, tocmai pentru a mă pierde printre personalul spitalului şi a nu fi luat la întrebări şi trimis din nou la plimbare. Doctorul a ieşit oarecum încruntat din sală şi din 3 paşi am fost în coasta lui. M-a asigurat că am o fată dolofană şi sănătoasă dar că înainte să mi te arate trebuie să-mi zică ceva. Sigur, era vorba de hemangiomul care te face atât de deosebită. M-am uitat urât la el iar doctorul, probabil precaut, probabil speriat de privirea mea, a încercat să mă asigure că este o problemă normală şi firească, frecvent întâlnită la nou-născuţi şi că nici soţia, nici copilul nu au vreo vină. Pe mine, de fapt, nu mă interesa decât dacă eşti întreagă şi sănătoasă. Primind confirmarea, faţa mi s-a luminat şi te-am primit în braţe. Ce s-a întâmplat atunci între noi doi, tu căutându-mă cu mânuţele şi eu plângând de bucurie, încercând să-ţi fotografiez cu ochii fiecare părticică a trupului, rămâne doar între noi, da ? Nu mai zici la nimeni că m-ai văzut înlăcrimat…
Azi ai împlinit 4 ani. Eşti isteaţă, frumoasă, cochetă şi lipicioasă. Sensibilă, fudulă şi mândră. Ai o personalitate puternică şi nimeni nu-ţi rezistă. Ne ai pe toţi la degetul mic şi ştii cum să obţii ceea ce îţi doreşti.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am fata pe care mi-am dorit-o, chit că uneori conştientizez faptul că nu o merit. La mulţi ani Maria şi zbor lin prin viaţă.

A mai trecut un an

Oarecum în grafic cu problemele de la serviciu, Crăciunul şi Revelionul le-am petrecut detaşat, fără a mă uita din 5 în 5 minute la ceas. Rupt de realitatea profesională, m-am dedicat exclusiv familiei şi m-am bucurat împreună cu ea, din plin. Acum am realizat cât îmi lipseşte atmosfera familială. Am ţinut-o langa încă din prima zi de Crăciun şi până după Revelion, când realitatea socială m-a smuls din reveria pitorească a vacanţei de iarnă.
Pentru copii, Sărbătorile de iarnă au avut impactul noutăţilor. Colinde, dulciuri, spectacole. Împodobirea bradului. Jucăriile dorite. Părinţi, bunici, veri şi verişoare, unchi şi mătuşi. Câţiva fulgi de nea. Omuleţul de zăpadă. Săniuş şi derdeluş.
Şi primul drum la Bucureşti. Cu autocarul. Un chin pentru fetiţă. A plâns, i-a fost rău, a vomitat. „Nu mai vleau cu otocalu” zicea stins Maria, suspinând de mama focului. Şi-a revenit la fel de repede, când a simţit sub ghetuţe trotuarul stabil al capitalei. Scăpată printre verişoare, la jucării şi bunătăţi, nici că i-a mai trebuit altceva. Îmbrânceli, certuri, împăcări şi râsete împreună cu cele pe care le vizita pentru prima oară în habitatul lor familial.
Andrei, cu încă un an ataşat la butonieră, s-a comportat onorabil. Cu micile lui scăpări de copil răsfăţat, şi-a luat, totuşi, mult mai în serios statutul de copil responsabil. Am fost mulţumit de cum s-a purtat. Nu mi-am putut reprima, însă, o undă de tristeţe…”Creşte…”.
Momentul trecerii în Noul An a fost magic pentru copii. Niciodată nu mai văzuseră o revărsare atât de impresionantă de artificii, lumini şi luminiţe. Dehhh…întreg Bucureştiul se zărea din balconul înghesuit.
Drumul de întoarcere l-am demarat cu inima strânsă, având în vedere antecedentele. Am optat pentru tren. Exceptând plânsetele de despărţire ale Mariei şi tristeţea din ochii lui Andrei, drumul a decurs nesperat de bine. Nu a durat mult timp până ce întreg trenul nu le mai ajungea prichindeilor. Mai cu ei în braţe, mai în cârcă, mai alergându-i pe culoarele strâmte, a trecut timpul.
Alt moment trist pentru copii. Despădurirea bradului. Maria a adormit înlăcrimată cu păpuşa de sub brad în braţe iar Andrei a ascuns sub pernă o rămurică din brad.
Cu bune, cu rele a mai trecut un an. Un Nou An începe friguros şi şovăitor. Criză uşoară!