Isterizarea naţională

A înnebunit lupul. Ce văd astăzi în jurul meu şi în ţară nu poate decât să-mi producă o perpetuă stare de greaţă.
Alegerile în desfăşurare, pentru structurile de conducere ale universităţii, au scos la iveală putreziciunea unui sistem totalitar. Biserici, bisericuţe, şuşoteli pe la colţuri, ameninţări, şantaj, insulte, jigniri şi toată gama aferentă. Noua metodologie de alegeri, concepută special pentru fraudare, a născut dispute şi suspiciuni. Votul pe listă nu poate conduce la nimic bun, ceea ce a fost deja demonstrat în sfera politicului. Degeaba s-a chemat comisie de investigaţie de la Minister. Culoarea politică rămâne aceeaşi.
Pe mine unul, mă sperie influenţa covârşitoare a politicului în structurile universităţii. Lista „comandată”, care a circulat liber prin toată instituţia, a ieşit în proporţie de 98%. Nu-mi explic de unde acest procent zdrobitor. Se vede că munca de lămurire a fost extrem de convingătoare. Am sperat eu altfel, dar mi-am dat seama că degeaba mă bat singur de muscă. Credeam că lumea s-a săturat să fie condusă de grupuri de interese, dar se pare că asta este exact ceea ce se doreşte. Ce să mai zic ?  Vom avea acea structură de conducere pe care o merităm.
Scandalurile interne, în care înotăm de ceva vreme, nu sunt decât extensia micro a scandalului macro din întreaga ţară. Lupta pentru ciolan a scos la lumină o clasă politică dispusă să treacă peste cadavre pentru a-şi proteja interesele proprii şi ale clientelei. Guvernanţii fac greşeli după greşeli iar media vuieşte.
Poziţia oarecum distorsionată a unei mari părţi din media de multe ori mă face să zâmbesc amar. Zi de zi apar noi subiecte de despicat cu mult aplomb, uneori până la ridicol. Insistenţa multor jurnalişti de a smulge o declaraţie pe gustul lor diferitelor personaje devine de multe ori agasantă.
Toate acestea mă conduc cu gândul la o naţie de isterici. Mulţi ţipă sau guiţă, iar problemele de fond rămân nerezolvate. Europa, încetul cu încetul, începe să-şi ia mâna de pe ţara asta şi parcă văd că în curând vom fi expulzaţi definitiv pe uşa din dos. Şi atunci la ce bune toate sacrificiile făcute până acum ?
România îşi complică singură existenţa întrucât aceasta este gena ei. Gena unui popor chinuit şi oropsit care nu simte că trăieşte cu adevărat dacă nu se dă niţel în stambă. O naţie care nu-şi poate găsi liniştea decât dacă aduce biruri de sacrificiu. Un neam pentru care fiecare gură de libertate a lăsat în urmă dezastru, lacrimi şi cadavre. Un copil al străzii pentru care sigurul scop în viaţă este supravieţuirea cotidiană, ziua de mâine fiind doar o simplă speculaţie.
Păcat…şi dezarmant totodată. Întrucât nu am ce lăsa copiilor mei. Nici măcar libertatea spiritului. Şi în nici un caz libertatea trupului.

Kamikaze

Nimic nou în evoluţia evenimentelor din ţară. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Dezinformări, manipulări, diversiuni şi eterna luptă pentru putere. Lipsa de imaginaţie a politicului aduce în prim plan aceleaşi scenarii, se folosesc aceleaşi fumigene şi se mizează tot pe naivitatea acestui popor debusolat.
Lupta surdă dintre Putere şi Opoziţie îşi aruncă lăturile în stradă, pe sticlă şi în presa scrisă. La fel ca în timpul dominaţiei romane, gloatei i se oferă circ, gladiatori şi „sânge”. Iar lumea acceptă cu seninătate capul lui Moţoc.
La fel ca în ’89, întreaga nemulţumire a poporului român a început spontan, iar confiscarea mişcării de către politic nu întârzie să se înfăptuiască. Reţeta este probată şi verificată aşa că de ce să nu fie refolosită ?
Este o criză de sistem. Lumea s-a săturat de orice înseamnă politică actuală. Poporul este sătul de politicieni, demagogi şi demagogii, promisiuni deşarte, pile şi relaţii, corupţie, ameninţări, taxe, clientele, condiţii de viaţă.
Dacă iniţial vedeam în protestele de stradă o mişcare spontană, vocea asupriţilor şi a nemulţumiţilor, strigătul de disperare a celor care nu mai pot sau nu mai vor să suporte, escaladarea evenimentelor din ultimele zile mi-a întărit convingerea că încetul cu încetul, întreaga revoltă este acaparată politic.
Scoaterea în şuturi din mulţime a celor care doreau sau erau puşi să scandeze împotriva Opoziţiei nu este decât dovada clară a manipulării. Poate a fost mâna Puterii, pentru a denigra caracterul spontan şi social al protestelor şi a-i da tentă politică sau poate a fost o încercare nefericită a Opoziţiei de a acapara mişcarea socială. Nu ştiu. Probabil se va cerceta.
Apariţia acestui tânăr locotenent în Piaţa Universităţii, însă, este o mare nucă în peretele protestatarilor. Un kamikaze autohton. Nu pot să cred că un tânăr de 27 de ani, cu un salariu mai mult decât decent şi o funcţie bună în armată îşi poate băga capul în laţ în baza unor principii morale. Este absurd. Ilogic. La prima vedere, sigur. Acest român este sprijinit din umbră. Întrebarea este cine îl susţine. Puterea ? Posibil. Ce altă susţinere mai motivantă decât comandantul suprem poate aduce însemnele armatei în mijlocul protestatarilor ? Scopul ? Declararea anarhiei şi înăbuşirea protestelor în sânge. Opoziţia ? De ce nu ? Pregăteşte Opoziţia o lovitură de Stat ? Altfel spus…Atenţie ! Un grup de ofiţeri ai Armatei române „lucrează”. Fantastică similitudine cu ceea ce s-a întâmplat odinioară în România.
Sigur, vor curge tone de cerneală şi televiziunile ne vor aburi în continuare (nu pot să nu observ tenta părtinitoare a mediei, pentru o parte sau alta a protagoniştilor) iar noi ne vom fi primit porţia de circ şi viaţa îşi va urma cursul firesc. Ne vom lăuda cu o altă „revoluţie” la televizor şi o altă clică de fomişti politici vor suge în viitor sângele naţiei.
Din păcate, la fel cum se zice că daca nu ai cont pe FaceBook, nu exişti, la fel şi dacă nu eşti afiliat politic, nu contezi. Lupta pentru putere naşte monştrii.

Caşcavalul de Urgenţă

Sistemul de sănătate, în general, se află în colaps. Singurul lucru care funcţionează în acest sistem, şi funcţionează bine, este asistenţa medicală de urgenţă. Sistem de urgenţă devenit performant prin „copilul” lui Raed Arafat. Iar SMURD nu este o instituţie privată, ci un serviciu public integrat.
Pentru sistemul de urgenţe din România „caşcavalul” alocat de la Stat reprezintă cam 5 miliarde de euro. O halcă mult prea tentantă pentru băieţii deştepţi. Cum naiba să rateze această felie grasă? Şi cum se întâmplă în astfel de situaţii, portavocea României ia poziţie. Sigur, afacerile perfectate în laboratoarele Puterii, se pun la punct în spatele uşilor închise numai că, de data aceasta, găselniţa a răsuflat înainte de vreme. Asemeni unui prematur născut sau nu prin cezariană.
Făcând parte din tagma intelectualilor, acea categorie socială greu de convins, refuz să mă las prostit. Ceea ce contravine politicii guvernamentale. Dar acest aspect nu va mai fi o problemă în viitor. Educaţia a fost făcută varză. Urmează sănătatea şi apoi celelalte categorii de intelectuali. Într-un final apoteotic, România va rămâne doar cu „prostimea”. Scenariul optim pentru implementarea afacerilor clientelei politice.
Conflictul mediatizat dintre protagonişti a adus în prim plan nu o divergenţă de opinii, ci un atac personal. Nu sistemul de urgenţe a fost mărul media al discordiei, ci omul Arafat. Care probabil a deranjat şi acum trebuia să şi-o ia în freză. Şi a deranjat serios afacerile sus-puşilor de a trebuit să fie tras de urechi chiar de către preşedintele statului. Care nici acum nu îmi este clar în ce calitate a intervenit telefonic. Ca cetăţean sau ca preşedinte de stat ? Bănui că s-a dorit o poziţie cetăţenească din moment ce personajul a fost cel care a solicitat să fie introdus în direct la televiziune. Dar ce te faci că se bate cap în cap cu acea remarcă uluitoare pe care o citez din memorie: ”Când vorbeşte un preşedinte, e bine să taci”. Frate, îţi stă mintea în loc !
În altă ordine de idei, privatizarea din sănătate nu este deloc benefică pentru contribuabilul de rând. Nu în forma propusă pentru dezbaterea publică. Şi argumentez.
Unu. Se desfiinţează cele 42 de case judeţene pentru sănătate şi rămân doar 7-8 operatori privaţi. Încerc să înţeleg. Aceşti operatori vor prelua atribuţiunile caselor de asigurări de sănătate pentru fiecare judeţ în parte (ceea ce, conform unui calcul matematic simplu, înseamnă 8 x 42 = 336) sau această schemă este gândită, tacit, pentru mult trâmbiţata regionalizare a României ? În a doua situaţie, chiar nu îmi convine să mă deplasez la Galaţi, Focşani sau Buzău pentru a-mi rezolva problemele cu casa de asigurări de sănătate.
Doi. Direcţionarea fondurilor de sănătate către operatori privaţi presupune ca serviciul de sănătate de stat să nu mai aibă resurse suficiente pentru finanţare. În primă fază, dacă dă maşina peste mine, ar trebui să-mi impun să rămân conştient pentru a suna repede acasă ca să mi se aducă faşe, tampoane, atele, pastile şi alte accesorii necesare pentru o intervenţie medicală.
Trei. Fiind mai mulţi operatori pe piaţă, conform conceptelor de marketing, ai posibilitatea de alegere. Corect. Ce te faci însă, dacă te afli în sala de operaţie, cu jumătate de creier distrus şi, pentru intervenţie ţi se cere o sumă de bani de care nu dispui ? Îţi strângi rămăşiţele de creier într-o tăviţă şi te deplasezi frumos la alt operator care nu are pretenţii financiare mari ?
Şi seria argumentelor ar putea continua.

În loc să se facă praf şi ceea ce merge bine în România mai bine s-ar construi mai multe staţii de urgenţe şi spitale, mai ales în zonele greu accesibile, astfel încât toată lumea să poată beneficia de servicii medicale prompte şi de calitate, de la un singur operator şi nu de la j’demii, de să nu mai ştii la cine să apelezi în caz de nevoie. Astfel ajuţi cetăţeanul de rând şi nu făcând varză un sistem care chiar merge. Şi sigur, poţi îmbunătăţi sistemul, dar nu la maniera aceasta.

Toamna se numără…

…bobocii, zice vorba. Vai mama lor, după cum le-a pregătit Ministerul aşternutul. Încă o generaţie de sacrificiu. Stau şi mă întreb câţi copii vor mai trebui sacrificaţi pentru a se ajunge de unde s-a plecat. După cum văd eu, încetul cu încetul se ajunge la acelaşi sistem de învăţământ care funcţiona bine mersi înainte de ’89. Departe de fi perfectibil, totuşi, era mult mai bun decât cel de acum.
Azi începe un nou an preuniversitar. Sigur, exceptând şcoala generală primară unde cât de cât se mai păstrează aparenţele momentului festiv, începând cu clasele terminale de şcoală generală şi, mai ales, cu sistemul liceal, momentul începerii anului şcolar seamănă tot mai mult cu atmosfera acelor cluburi de fiţe în care, odraslele parveniţilor fac tot posibilul să epateze.
De dimineaţă autobuzul era plin de liceeni. Frumoasă privelişte. Am văzut frizuri moderne, ţoale de firmă, unghii false, machiaje, inele, bijuterii, accesorii de ultimă generaţie. Incinta strâmtă a autobuzului s-a umplut de miresme a fel de fel de parfumuri şi deodorante şi de limbajul colorat specific vârstei. O imagine care ar face să pălească orice prezentare de vip-uri. Au lipsit florile însă. Nu am văzut un amărât de buchet. Un simbol perimat pentru profesorul care se chinuie la catedră ani de zile.
Ştiu, sunt cârcotaş. Am ajuns ca părinţii mei. Să şuşotesc şi să critic generaţiile, vremurile şi societatea. Şi sigur voi ajunge ca bunicii mei, cu acelaşi laitmotiv “Eheee…pe vremea mea…”.
Acest nou început de an şcolar mi-a răscolit cotloanele minţii. Crâmpeie de amintire, imagini fracţionate, flash-uri de când eram “boboc” într-o nouă colectivitate de colegi. Uniforma prea strâmtă, moştenire de la fratele meu, pantofii noi, pe care îi purtam doar la evenimente deosebite şi care mereu mă băteau, precum şi nelipsitul buchet de flori pe care îl ţineam în mână ca pe un par. Se cânta şi imnul de stat pe atunci. În prima zi se făcea cunoştinţă cu viitorii profesori cu care urmam să ne tocim coatele pe bănci. De regulă, mai toţi erau prezenţi. Şi fiecare avea ceva de zis, chiar şi numai două-trei vorbe de încurajare pentru acei copii care urmau să le treacă prin mână.
Acum, nimic nu se mai păstrează din zilele festive de odinioară. Prima zi de şcoală a devenit o mostră de kitsch comportamental şi vizual-vestimentar. O manieră de epatare a grobianismului autohton. O imagine fidelă a vremurilor actuale, a societăţii, a culturii şi a educaţiei personale.
Şi ce mă disperă cel mai mult în prezent, rezumându-mă strict la semnificaţia zilei, este politizarea începutului de an şcolar. Mi-e şi scârbă să mai dau drumul la televizor ca să-i văd iar şi iar pe aşa zişii aleşi ai neamului dându-se în stambă la astfel de evenimente. Dar poate că anul acesta îşi vor lua cu toţii o zi de concediu şi-or sta naibii în banca lor. Carasul trage bine la baltă iar grătarele sunt numai bune pe o astfel de vreme…
Cine ştie ? Sper şi eu…

Râia de partid

Pe când eram holtei în ale învăţământului tenebre, proaspăt angajat cu simbrie de la Stat, era o regulă. Vroiai să rămâi în învăţământ, trebuia să te înscrii în partidul şefului direct. Altfel, aveau grijă cei de sus să-ţi facă viaţa amară şi să-ţi depui singur demisia. Aşa am păţit şi eu şi, după un an de sclavagism la stăpânul ierarhic superior, datorită atitudinii mele ostile faţă de orice înseamnă politic, am cedat şi m-am înscris în “ilustrul” partid. Mi-am luat în silă legitimaţia de partid şi am aruncat-o în primul sertar.
Speram să scap uşor şi, prin neplata cotizaţiei, să fiu încet-încet scos din calcule. Nu am scăpat însă de şedinţele de partid unde, agăţaţi cu arcanul, eram trimişi ăştia tinerii de către şeful direct. Nu după multă vreme, măria sa şefu’, a dat-o în traseism politic şi a schimbat macazul pentru partidul de la putere. El a plecat iar noi ăştia micii am rămas agăţaţi de siglă.
De atunci mi-am băgat picioarele. Nici că am mai călcat pe la vreo şedinţă de partid sau pe la manifestaţii specifice. Chiar mă gândeam că după vreo 10 ani de inactivitate politică, am fost scos automat de pe liste. Aiurea…de când războiul din Guvern s-a acutizat, odată cu declanşarea crizei economice, partidele parcă au înnebunit. S-au apucat să răscolească prin toate arhivele prăfuite şi prin tot rahatul ca să-i cheme la raport pe toţi foştii şi actualii care, cândva, au dat cu subsemnatul pe cererea de adeziune.
De mai bine de 1 an de zile sunt hărţuit cu telefoanele. Ba să-mi reconfirm adeziunea, ba să plătesc cotizaţia retroactiv că oricum nu am plătit nimic de peste 10 ani, ba să merg la nu ştiu ce şedinţă, ba să susţin nu ştiu ce candidat, ba aia, ba cealaltă. Bă hahalerelor, la toţi v-am zis acelaşi lucru. „Nu mă interesează, rog să fiu scos din baza de date”. Dar voi nu şi nu. Căpoşi. Batman-Batman. Vă este lene să apăsaţi tasta <Delete> sau poate vreţi să mă deplasez eu până la sediu să mă şterg singur din calculator. Fiecare filială de partid vine cu aceeaşi gogoaşă. „Nu ştiam că vreţi să renunţaţi, că dvs. sunteţi trecut la filiala noastră şi figuraţi în baza noastră de date”. Da’ în câte filiale sunt trecut măi boilor ?
Acum îmi explic cum îşi umflă partidele numărul de adeziuni şi de simpatizanţi. Din cifra totală de membri declarată oficial dacă există, fizic, un sfert. Restul este bulibăşeală. Sau, dimpotrivă…o manieră facilă de aţi umfla numărul de simpatizanţi.
Colac peste pupăză, o cucoană foarte blondă după voce, mai are şi tupeul să mă întrebe de ce vreau să ies din partid. Uite de aia. Iar replica pe care am prins-o în timp ce receptorul se trântea nervos în furcă, către surata ei centralizatoare de date, m-a crăcănat de râs. “S-a dus şi ăsta la ăilalţi”. Şi dacă ar fi aşa, care e problema ? Sunt ăia mai şmecheri ca voi. Na.
Cât de disperată a ajuns lupta pentru ciolan, de dezgropaţi şi morţii ca să vă ştampileze vouă interesele ? Cât de mult aţi ajuns să vă înjosiţi, de trageţi cu dinţii de orice om ca să vă ducă pe voi sus acolo, de unde să vă faceţi jocurile murdare ? Cât de mult aţi decăzut ca şi clasă politică, de măsluiţi voturile oamenilor pentru a vă fi vouă bine ?

Scârbelor…

Ping-pong medical

Încă o mostră de tembelism românesc, o altă cărămidă zidită la scara care mă îndeamnă tot mai mult să urc spre alte orizonturi aerisite din ţările civilizate.
Problema se încadrează în sistemele de ecuaţii cu 5 necunoscute, în care prima necunoscută este certă: pacientul. Restul necunoscutelor: doi medici, unul specialist, celălalt generalist, respectiv două case de asigurări de sănătate diferite. Iar întreg angrenajul de ecuaţii se reduce la două cuvinte: sistem medical. Sistemul medical din România.
Când pacientul are anumite afecţiuni specifice, este normal ca medicul generalist, să-l direcţioneze spre un medic specialist. Atâta timp cât cei doi medici lucrează cu aceeaşi casă de asigurări de sănătate şi nu au nimic personal de împărţit, toate sunt bune şi frumoase. Medicul specialist eliberează personal reţete medicale sau pasează pacientul medicului de familie printr-o scrisoare medicală. Super. Sistemul merge cât de cât şi toată lumea este mulţumită.
Dacă cei doi medici lucrează, însă, cu case de asigurări de sănătate diferite, dracul este al tău. După cum păţişi şi eu, de altfel. Dorind să-mi facă un bine sau, din contră, numai ca să mă pună pe drumuri, medicul specialist îmi dă o scrisoare medicală către medicul generalist, în baza căreia să iau tratamentul necesar direct de la medicul de familie. Bineînţeles, medicul de familie a început să dea din colţ în colţ. Că legea nu-i permite, că nu are voie, că nu o să-mi elibereze nici o farmacie medicamentele, că nu lucrează cu casa de asigurări a medicului specialist, că aia şi cealaltă. Şi uite aşa m-a aburit mai bine de jumătate de oră până m-am sictirit şi am zis pas. Başca mi-a fost returnată şi scrisoarea medicală (aflând ulterior că un medic nu are dreptul să refuze o scrisoare de acest gen).
Spăşit, m-am întors la medicul specialist ca să-i expun rezultatele trimiterii pe care mi-a făcut-o. Evident, tot eu am fost ăla vinovat ba mai mult, de cum am intrat în cabinet cică am instituit, prin tonul vocii, o situaţie conflictuală. Păi stimată doamnă medic specialist, ‘mneata cum ai fi vorbit dacă aţi fi fost plimbată pe drumuri şi pasată de colo-colo ca pe o minge de ping-pong ? Şi stimată doamnă medic generalist, dacă casele de asigurări au ceva de împărţit între ele, ce dracului mă trimiteţi înapoi şi nu puneţi mâna pe telefon ca să rezolvaţi personal incompatibilitatea legilor, întrucât şi una şi cealaltă mi-aţi dat în cap cu legea.
Şi în timpul acestei gâlcevi de prost gust (de invidie, de încercare de fraiereală, de etalare trufaşă a aşa zisului profesionalism medical sau din mai ştiu eu ce alte motive) pacientul are nevoie de tratament. Întrucât, fără tratament, poate să moară sau să dea în altele.
Nu v-ar fi ruşine. Aţi depus un jurământ când aţi fost investiţi ca medici şi aţi primit dreptul la liberă practică. O viaţă întreagă vă dăm tainul pentru servicii medicale şi voi vă bateţi joc de pacienţi.

Acum, sunt şi eu curios, dacă din întâmplare vreun medic va citi emanaţiile mele, doresc să întreb ce au de împărţit CNAS cu OPSNAJ, de nu pot sau nu vor să elibereze reţete reciproc recunoscute în întreg  sistemul de sănătate ?

Asistenţă socială

Ce înseamnă asistenţa socială în România ? Păi nu există aşa ceva. Guvernul a găsit soluţia eficientizării sistemului medical. Şi nişte bani de pus la saltea. Dacă nu există asistaţi sociali, nu sunt cheltuieli. Şi dacă bolnavii nu sunt asistaţi, aceştia crapă mai repede şi scapă ţara de o corvadă în plus. Păi pensia, reţetele compensate, transportul gratuit aia-aia şi ailaltă…O grămadă de bănet economiseşte Guvernul.
Să luăm, de exemplu, situaţia celor diagnosticaţi cu Alzheimer, această cruntă afecţiune degenerativă care afectează creierul. Numai hârţogăria ce trebuie întocmită pentru a beneficia de tratament îţi mănâncă zile, dacă nu chiar luni. Depinde de bunăvoinţa şi cheful celor din Minister, până eliberează documentul care îţi oferă gratuitate nu pentru întreaga schemă de tratament, ci numai pentru acele medicamente considerate cu risc ridicat. Ori, pe lângă medicamentele de bază, îţi mai trebuie şi alte suplimente astfel încât, într-un final, tot vreo 150-200 lei scoţi din buzunar. Aceasta, în situaţia fericită când farmacistele nu încearcă să te trombonească şi să-ţi ofere medicamentele cu reducere la preţ întreg.
Ce să mai zic de obţinerea unui însoţitor pentru un astfel de bolnav ? Acesta poate fi obţinut numai în situaţia în care bolnavul devine o legumă. Ce contează că pacientul poate să dea foc la casă întrucât a uitat aragazul deschis, că se poate pierde prin oraş de nu-l mai găseşti nici cu Poliţia, că poate zace în mizerie până îl mănâncă şobolanii, că poate să moară de inaniţie întrucât nu mănâncă ? Nu nene, atâta timp cât încă mai mişcă, este sănătos tun. Nu-i trebuie bre asistent social…Păi cum vine asta ? Să renunţe parlamentarul la leafa lui pentru a plăti un amărât din acesta care se înhamă la corvada sisifică a îngrijirii de bolnavi ?
Azile pentru îngrijirea bolnavilor de Alzheimer ? Ha-Ha-Ha, ar reacţiona ilustrul României. La groapă bă cu voi…ţi-ai drac de bolnavi. Guvernul nu are bani pentru primele parlamentarilor şi voi vă încăpăţânaţi să trăiţi…mucles bă !

Pascale

Eu cred că a înnebunit lupu’ … Zău aşa. Românul a luat-o razna. Bani nu are, dar înaintea oricărui eveniment spiritual, religios sau pur şi simplu comercial parcă dă strechea în el.
Cum de altfel a dat strechea şi în maidanezii de pe stradă. De ce e în stare o femelă…Doamne, Dumnezeule ! S-a aciuit o miloagă din asta în scara blocului. Că deh, oamenii de bine alt lucru nu au de făcut decât să hrănească maidanezii. A fost suficient să i se ofere resturile de la o masă copioasă şi neam de mai scapă careva de ea. Unde mai pui că este şi în călduri. Şi acum s-au strâns nu mai puţin de 15 masculi fioroşi în faţa blocului. Îţi este şi frică să mai ieşi pe stradă. Oriunde te-ai întoarce te împiedici de haită. Nu mai zic de urlete, schelălăituri şi lupte combat. Lu-avar hingherii să vă ia ! Că şi pe ăştia îi doare fix în cur…sună lumea disperată după ei, vin după o lună, agaţă un amărât împiedicat şi mai scurt în picioare şi gata…şi-au făcut treaba. Oricum, peste o săptămână javra este înapoi pe stradă aşa că nu ştiu care mai este rolul serviciului de ecarisaj.
Şi ziceam de români. Intermezzo-ul cu maidanezii este pur întâmplător. Parol ! Eu nu pot înţelege mania asta de aţi umple frigiderul înaintea unui eveniment şi să-l închizi cu opinteli şi picioare în uşă. Băi fraţilor ! Oricât aţi dori să vă ghiftuiţi, oricum nu reuşiţi să goliţi frigiderul în 2-3 zile. Şi pe cuvânt…galantarele sunt pline mereu. Nu vă suflă nimeni haleala de sub nas. Oricum jumătate din cât cumpăraţi tot la ghenă ajunge după câteva zile, că vi se apleacă şi nu mai poftiţi la jamboane şi grătărele şi iar daţi buzna la magazine. Ca să vă dregeţi, de data asta. Iar maidanezii abia aşteaptă să scormonească prin gunoaie. Un adevărat festin pentru ei după fiecare chestie de asta „marcată” cu un dezgustător prea-plin. Sta-var în gât toată opulenţa asta de neam prost.
Am mers la mall să mă „ghiftuiesc” şi eu de Paşte. Ca tot românul, de altfel. Da’, mă rog, acum fiecare după posibilităţi. Eu am mers cu sacoşica, întrucât numai acolo aveau ce căutam eu. La intrare, stupoare ! Neam cărucioare. De unde nu mai pridideam să le dau ocol până la intrare, acum tot platoul era gol. Înăuntru, delir. Alerga lumea disperată de la un raft la altul. Aveau, nu aveau nevoie, răsturnau tot în căruţ. „Ia-l bă şi pe ăla, că e ultimul ! De ce să-l ia altul ?”. Iar la casă, deja am capitulat. Nu se vedea casiera de la capătul cozii. Iar cărucioarele full. Cu moţ. Apropo, ce o face o cucoană cu 20 de pachete de tampoane ? Sau un bărbat cu 10 seturi de rezerve pentru bărbierit? Le-or folosi pe toate odată sau… ?
În fine…Sărbători Pascale Fericite !
Şi să nu uit, ne revedem peste 2-3 zile la ştirile de la ora 17. Eu pe voi…Numai bine.

(Re)Bişniţă

Brucan zicea că avem nevoie de 20 de ani ca să deprindem democraţia. Altfel spus, să intrăm în normalitate. Observând cursul evenimentelor nu pot să nu îi dau dreptate. Ceea ce nu a precizat respectivul (oare cu bună ştiinţă ?) este tipul de „normalitate” la care făcea referire. Cum „normalitatea” trăită de acesta a fost în genere comunistă, nu cred să greşesc foarte mult dacă afirm că se referea la reversul medaliei.
Semnalele sociale mi se par evidente.
Înainte existau bani şi nu aveai ce cumpăra. Acum ai ce cumpăra, dar nu există bani.
Atunci existau locuri de muncă dar nu erau oameni. Acum ai oameni, nu şi locuri de muncă.
Atunci nu existau LCD-uri şi totuşi aveai ce vedea. Acum există LCD-uri, dar chiar nu mai ai ce vedea.
Atunci erai realizat la 40 de ani, cu familie, casă, maşină, serviciu şi prestigiu. Acum, la 40 de ani deja eşti relicvă, fără nici o realizare profesională ori personală.
Şi exemplele ar putea continua.
Ce vroiam să semnalez este, de fapt, relansarea bişniţei pe piaţa românească. O trăsătură strict comunistă, un semnal clar că ne îndreptăm vertiginos spre aceeaşi stare de fapt de dinainte de ’89. Scumpirea ţigărilor (ultima cică … aiurea !) a adus pe trotuarele oraşului aceeaşi tuciurii care, odinioară, făceau averi prin hit-urile consacrate „Tutun vindeam”, „Ia ţigara neamule” sau „Ţigări, ţigări avem”. La fel de insistenţi, la fel de dizgraţioşi, la fel de zgomotoşi. Şi mai ales periculoşi. Va urma curând valuta apoi, încetul cu încetul, mai toate produsele de larg consum, indispensabile omului de rând.
Toate acestea reprezintă consecinţele măsurilor „strălucite” luate de guvernanţi pentru aşa zisa relansare economică şi ieşire din criză, Vârful icebergului ce se naşte monstruos în underground. Mâncaţi rahat. Ne aruncaţi înapoi în timp. Fix cu 20 de ani.
Ştiu, sunt pesimist. Am început anul prost. Femeia îmi face figuri, copiii parcă au luat-o razna, soacra mă toacă mărunt, părinţii sunt inconştienţi în căpoşenia lor. Taximetriştii m-au făcut la bani, hoţii la buzunare, duşmanii de ocară şi prietenii de trei parale.
Asta este. La mulţi ani cititorilor şi criză uşoară. Un an mai bun pentru toată lumea.

Şi caii se împuşcă

Politicienii noştri nu ştiu să piardă. E drept că este frustrant să te culci seara câştigător, iar dimineaţa să afli că de fapt eşti pe locul doi. Mai ales într-o cursă în care alergi de unul singur. Întrucât aceasta a fost impresia generală pe care mi-au lăsat-o alegerile prezidenţiale. Geoană&Co. au fost omniprezenţi în toată mascarada media, cu sprijinul evident al „mogulilor” din presă şi televiziune. Dacă nu ar fi făcut atâta risipă de imagine şi nu ar fi bombardat poporul cu aceleaşi minciuni şi promisiuni deşarte, dacă ar fi stat cuminte în bancă şi nu ar fi uzitat de atâta opulenţă propagandistică, poate că ar fi primit votul meu, chiar dacă eram conştient că mai târziu mi-aş fi ros unghiile de necaz. Astfel încât le-am dat la amândoi. După canoanele lingvistice, acesta se numeşte vot nul. După alte canoane, se numeşte participare pasivă la procesul de votare.
Cărţile sunt făcute, oricât ar guiţa cei care au pierdut la mustaţă ciolanul Cotroceniului. Mascarada cu Curtea Constituţională nu este decât o manieră de acoperire a altor ilegalităţi care se fac acum la adăpostul noului circ mediatic. Cheia succesului de altfel…distragerea atenţiei omului de la adevăratele probleme ce trebuiesc rezolvate, pentru a avea linişte şi spaţiu nelimitat de manevră.
Iar în vâltoarea acestei mizere confruntări politice, omul de rând trage ponoasele. Carnea de tun a celor peste 20 de milioane de români este şi va fi mereu resursă nelimitată.
Nu înţelegeam ce doreşte să inoculeze primarul cu ocazia dezbaterii publice, stabilită fix în preziua alegerilor. Citez din memorie: „Aştept de la voi, tinerii, o nouă revoluţie”. Cum însă pe aceşti tineri îi interesa mai mult cocktailul electoral decât gogoşile de partid, se pare că primarul le dă acum o mână de ajutor pentru a se hotărî să iasă în stradă. Iar metodele de lucru nu sunt deloc noi, ci moştenite de la regimul ceauşist. Cu îmbunătăţiri evidente. Uite aşa a început să se umble, cătinel-cătinel, la condiţiile de trai ale urbei. Energia electrică se taie la ore de vârf, operatorii de cablu şi telefonie amuţesc subit în momentul în care portocalii au ceva de comunicat naţiunii, agentul termic refuză de zile bune să mai circule prin calorifere iar transportul în comun începe să întârzie din ce în ce mai mult pentru a prelua oamenii nervoşi de prin staţii. Urmează să se mai lucreze la păpică şi cercul se cam închide.
Nu cred în coincidenţe. Şi nu sufăr nici de mania conspiraţiei. Doar semnalez o stare de fapt, cu care se confruntă urbea imediat după alegeri.
Cu astfel de practici se poate atinge un scop. Numai că furia celor care ies în stradă s-ar putea să nu fie direcţionată spre unde ar trebui. Mi-e să nu iasă taman pe dos.
Trageţi oameni buni. Trageţi. Oricâţi cai doriţi să împuşcaţi, tot vor mai rămâne niscai gloabe care să toace mărunt sub copite imperiul pe care vi l-aţi plămădit cu sudoarea mulţimii. Şi ştiţi prea bine cum este cu gloabele. Ele îşi cam târâie copitele, nescăpându-le nici un fir de iarbă, comparativ cu căluţii ăştia tineri care ţopăie şi lasă treaba neterminată.