Vot(m)at

S-a m-ai dus un vot. Degeaba. Nu ştiu de ce mă încăpăţânez să mai merg la vot când tot cine „trebuie” iese. Am tot sperat ca românul, de altfel suficient inteligent (deşi inteligenţa nativă este direcţionată clar spre propriul interes, chiar dacă aceasta presupune călcarea pe cadavre), să realizeze că nu este bun spiritul de turmă.
Sigur, despre fraudarea alegerilor s-a scris şi se vor scrie tone de hârtie la orice chemare a electoratului la urne. Toţi ţipă şi nimeni nu ia vreo măsură. Complicitatea a devenit deja fenomen de masă. Nu, nu s-a furat acum mai mult. S-a furat la fel, poate chiar mai puţin ca altă dată. Acum doar s-a făcut mai mult tam-tam pentru a direcţiona atenţia „nărodului” de la probleme mult mai grave.
Şi cum se întâmplă în ţara aceasta de atâţia ani, românul iar are de ales între două rele. Să mai aleagă mutu’. Eu unul m-am săturat. Să se aleagă ei între ei, că noi degeaba votăm. Niciodată nu va fi ca noi.
Totuşi, trebuie remarcat şi un lucru bun. Părerea mea. Întrucât, avem în sânge capra  vecinului, să crape şi asta, ce aia a măsii. Aşa că dragi parlamentari, mai trageţi şi voi mâţa de coadă. Nu că s-ar întoarce vreunul în sânul proletariatului ca să trăiască ca şi el, dar măcar nu vor mai putea să fure la fel de mult ca şi până acum. Oare ?
Aş voma pe toată treaba asta de rahat, dar nu prea am ce. Intestinele îmi sunt goale. Poate doar fiere şi apă, că apă are fiecare după ce bea. Încă. Iar de fiere, ce să mai zic. E plin românul.
Ei şi uite aşa am încălecat pe-o şa şi am plecat în puii mei să mă îmbăt. Şi sper să rămân mahmur încă (4-5) ani de zile, ca să nu mai pot percepe grozăviile viitorului luminos la adevărata lor valoare malefică.
Să trăim bine !

Scârba de la patru

Aaaa…hmmmm…grrrrr…..eu sunt acela.
Întrucât i-am interzis băiatului meu să-i mângâie potaia. Din principiu. La câţi microbi poţi culege în palmă de la o simplă netezire a blănii unui patruped, i-am interzis categoric să aibă de-a face cu câini şi pisici. Indiferent că sunt maidanezi sau animale de companie. Evident…băiatul meu le scarpină cu o plăcere diabolică ori de câte ori nu sunt de faţă, dar asta este altă poveste.
Şi această simplă dar categorică dojană adresată feciorului, se pare că a produs traume psihice majore la nivelul cerebelului minuscul al stăpânei de patruped.
În mai puţin de o săptămână, bârfele au început să zboare cu aplomb în eter din magazinul de vis-a-vis, unde se întâlnesc toate ţaţele blocului, pentru a pune ţara la cale.
Astfel am aflat că scârba de la patru este şi mare beţiv, întrucât seară de seară se alimentează cu bere de la magazin, chit că îmi iau bere doar vinerea, pentru a mai spăla din praful săptămânal. Nu că ar fi o problemă, dar uite, în loc să-şi plătească la timp întreţinerea, aruncă banii pe băutură. Sigur, dacă scârba este beţivă, musai trebuie să fie şi afemeiată, că a fost zărită în oraş cu nu ştiu ce femeie obosită agăţată de gât. Sigur e vorba de mătuşă-mea, care are un stil mai mămos atunci când vine vorba de nepoţi.
Ba am aflat că sunt şi bătăuş, că uite, nevasta-mea are vânătăi pe braţ. Exact acolo unde s-a pocnit cu braţul de colţul mesei în încercarea de a culege ceva de pe jos.
Nu mai zic cât de tiran sunt faţă de copiii mei, întrucât îi cert pe stradă dacă fac vreo prostie şi cât de prost educaţi sunt aceştia întrucât, absorbiţi cu joaca, uită uneori să mai salute oamenii de pe scară.
Criza mondială nu numai că afectează serios mase întregi de oameni necăjiţi, dar se pare că a devenit şi un liant excelent pentru reiterarea moravurilor uşoare de curte veche. Fără serviciu, fără viitor, fără gologani în buzunar, oamenii trebuie să-şi umple cu ceva prinosul de timp liber pe care Guvernul l-a oferit cu atâta generozitate mulţimii. Iar bârfa mizeră nu este decât pasul acela mic pe care omul l-a efectuat pe Lună, în vederea reproliferării primitivismului abject, atât din punct de vedere social, cât mai ales uman.

Omul de la fereastră

Precum în Japonia, apar şi la noi, din ce în ce mai mulţi, oamenii de la fereastră. Oameni de care nimeni nu mai are nevoie. Oameni căzuţi în dizgraţie care continuă să vină la muncă în virtutea inerţiei, deşi nimeni nu le mai cere să ridice un deget pentru companie. Aceşti paria ai societăţii continuă să vină la serviciu ca să-şi ocupe biroul dedicat, amplasat strategic la fereastră, pentru a se putea uita în voie la trecători atunci când termină de citit ziarele. Oricum nu mai au ce să facă în companie, decât să rememoreze, cu ochii în gol, momentele petrecute în mijlocul unui colectiv în care, odinioară, erau indispensabili. Într-un târziu, plictisit să tot vină la un loc de muncă unde să nu facă nimic, omul renunţă singur şi îşi dă demisia.
Spre deosebire de japonezi, la occidentali (deci şi la noi, doar suntem europeni), se uită un amănunt esenţial. Respectul faţă de cel de lângă tine. La japonezi totul rezidă în religia lor. Ea îi învaţă să se resemneze şi să-şi accepte soarta. Există într-adevăr, o mare diferenţă între credinţa Shinto fatalistă şi tradiţia individualistă iudeo-creştină a Occidentului. Spre exemplu, japonezii fac orice pentru a evita umilirea celorlalţi. Occidentalul, ambiţios însă, este în stare de orice pentru a-i umili şi discredita pe cei din jur. În afaceri, diferenţa este uriaşă: japonezii se simt în siguranţă ştiind că şeful sau colegii nu-i vor pune intenţionat în vreo situaţie neplăcută.
La fel ca şi în cazul locului de la fereastră… În Japonia nu ţi se va zice „Ieşi afară ! Eşti concediat”. Nu, acolo ţi se oferă locul de la fereastră, astfel încât să ai timp să te resemnezi cu noua postură şi să-ţi accepţi destinul.
În România există noţiunea de preaviz. Cu două săptămâni înainte de a fi dat afară, eşti anunţat sec, printr-o hârtie, cum că nu mai eşti de folos societăţii. Şi de regulă, în loc să fi lăsat în pace ca să-ţi îneci amarul şi să-ţi aduni gândurile, exact în cele 2 săptămâni eşti muncit asemeni hoţilor de cai. Şi nu faci numai ceea ce intră în atribuţiunile tale de serviciu, ci şi toate mizeriile de care unul sau altul vor să scape. Iar dacă cutezi să te împotriveşti regimului eşti atenţionat, cu un zâmbet sarcastic, că încă eşti omul lor.
Altfel zis, suntem nişte sclavi. Stăpânul nostru, angajatorul, are drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Acesta îşi permite să irosească fondul de salarii pentru campanii electorale şi protocoale, iar apoi să dea apatic din umeri şi să-ţi trântească în faţă invariabilul „Nu sunt bani”. Nu uită, însă, să-ţi ceară cu nesimţire onorarea obligaţiilor contractuale, başca şi ceva pe deasupra.
De câteva luni bune de zile, eu şi colegii îngroşăm rândurile celor de la fereastră. Spre deosebire de japonezi, însă, noi avem încărcare şi suntem munciţi la greu. Mai mult, ei îşi iau banii, în timp ce noi o luăm în gură.

Ţzapă

Apăi, Dumnezeu mă ierte. De când cu faimoasa criză a lu’ Peşte, parcă toate îmi merg anapoda.
Calculatorul mi s-a burduşit de viruşi de a trebuit să stau câteva zile bune pentru a formata/reinstala şi adăuga informaţiile personale pe hard (dispersate, în momentele mele de profundă „inspiraţie”, pe zeci de cd-uri). Măcar atâta lucru am învăţat şi eu de când butonez PC-uri. Salvări periodice pe suporturi de CD. Chiar dacă este o muncă migăloasă şi plictisitoare, uite că la nevoie te salvează de palpitaţii de cord.
Măseaua iar îmi face probleme. Abia ce o rezolvasem cu niscai Amoxicilină şi eram liniştit că de vreo săptămână nu îmi mai crea neplăceri. În week-end iar s-a răsculat de am făcut nopţi albe, blestemându-mă că nu am fost la stomatolog atunci când prima infecţie a fost lichidată. Asta este…comoditatea se plăteşte. Acum, chiar dacă aş avea banii necesari unei intervenţii, nu mai vor stomatologii să intervină întrucât infecţia este prea urâtă. Aşa că iar mă chinui cu antibiotice, comprese reci şi dumnezei seci sloboziţi printre măsele. Învăţătură de minte. Promit…cum dă infecţia înapoi, mă proptesc în primul cabinet stomatologic care îmi iese în cale.
Sigur, bruma de bani pe care am reuşit să o strâng în ultima perioadă de timp, prin diferite artificii mai mult sau mai puţin elegante, s-a gătat şi ea.
Şi ca meniul să fie complet, m-am mai şi ţepuit la un Exchange Office. De parcă nu aş fi ştiut că trebuie să casc ochii cât cepele atunci când vine vorba de schimbare de valută. Lecţia o ştiu de pe vremea odiosului , când schimbam valută la colţ de stradă, de la şmenarii de cartier. M-am ţepuit de câteva ori, astfel încât, stăteam cu ochii pe teancul de bancnote ce mi se flutura prin faţa ochilor, ca pe butelie. Acum câteva zile, asemeni unui cetăţean de bună credinţă (ce mă consider), am călcat pragul Exchange-ului. Piaza rea m-a îndrumat acolo, întrucât pe uliţa principală stau Exchange-urile înşirate ca mărgăritarele. L-am preferat întrucât de ceva vreme observasem şi gardian la uşa chichineţei. Unde-i gardian, trebuie să fie chestie serioasă mi-am zis şi am intrat aruncându-mi fugar privirea pe panoul mare de la intrare, unde era afişat cursul valutar. Sigur, rata de vânzare se vedea din avion şi părea în regulă, aliniată la preţul pieţei. Abia după ce am intrat am realizat că preţul de cumpărare era postat undeva în josul panoului, cu litere de-o şchioapă. Sigur, nu am dat importanţă prea mare acestui aspect, gândindu-mă că structura afişajului arată astfel din lipsă de spaţiu. Înăuntru totul părea ok. Grilaj la casierie, casierul tinerel şi îmbrăcat frumos, o fantă minusculă prin care să faci schimbul de bani şi gardianul care, al naibi de politicos, a ieşit din sediu şi a închis uşa, proţăpindu-se în cadrul ei, astfel încât nimeni să nu mai intre până ce tranzacţia nu se va fi realizat. În momentul în care mi s-a cerut frumos buletinul, orice umbră de neîncredere s-a topit. Uite domn’e, servicii de calitate. Imediat ce am întins bancnota pe care doream să o schimb, însă, a început circul. Atât a analizat bancnota şi atât ce a pipăit-o de am început să mă simt prost. Mi-a analizat buletinul pe toate feţele şi iar se uita la bancnotă în timp ce apăsa apatic tastatura calculatorului de mă simţeam asemeni unui infractor. După o lungă aşteptare a început să-mi bage prin fantă fel de fel de hârtii dubioase pentru a le semna, pe care evident că nu am avut răbdarea să le analizez decât din doi în patru. Îmi amintesc de ceva cu politici de confidenţialitate, angajamente şi bla-bla-bla. Într-un final, mi-a întins banii şi bonul fiscal numărând sec printre dinţi…una, doua, trei si ţâşpe lei. În timp ce întindeam avid mâna după bani, feedback-ul imaginii de la intrare mi s-a reîntors ca un pumn în plex. Breee, dar de ce 3 şi nu 4, ce dracu’, doar nu am schimbat dolari. M-am uitat pe bonul fiscal şi aşa era… 3 cca. şi ceva. M-am gândit că este o greşeală şi m-am uitat la moneda de schimb de pe bonul fiscal. Mda…EUR, mare cât capul meu. Am vrut să ripostez, dar deja uşiţa de la fantă se coborâse şi individul mă privea oarecum sfidător. Ce naiba să mai zic. Nici cu poliţia nu mai puteam anula tranzacţia, iar de certat chiar nu aveam chef la ora aia. Am ieşit nervos din casierie şi m-am uitat îmbufnat la literele de o şchioapă de pe panoul de la intrare, la care trebuia, de fapt, să mă uit prima dată: Cumpărare, 1 EUR = 3,23 RON. Sictirit, m-am mai uitat încă o dată la literele alea mari care se vedeau de la o poştă: Vânzare, 1 EUR = 4,26 RON.
Cu banii luaţi, nu am putut decât să mă amuz de prostia-mi crasă. Când am mai citit şi hârtiile pe care le semnasem, în care scria clar că „Vânzătorul a adus la cunoştinţă clientului atât verbal, cât şi în scris rata de schimb valutar şi condiţiile tranzacţiei”, am început să râd copios. Mare ţi-e grădina, Doamne !
Acum ce să zic. Cine nu cască ochii, cască buzunarul. Aviz amatorilor. Iar pentru cine se încumetă la un schimb valutar pe str. Ştefan cel Mare, e bine să evite zona centrală sau, dacă îi arde buza, să se gândească bine unde intră şi să ceară, obligatoriu, detalii privind tranzacţia.

Tu’i măseaua

Cine are probleme cu dantura ştie el cam cum este viaţa în Iad.
Un an de zile am stat liniştit. Am demarat săpăturile pe şantierele dentare ale patriei şi mi-am rezolvat problemele. Parţial. Că fondurile alocate s-au gătat şi când a fost vremea de replantări vegetale am zis pas. Şi aş fi stat eu liniştit cu craterele selenare, care oricum nu deranjau pe nimeni (oricum eu râd cu juma de gură, ca să nu oripilez interlocutorul), dacă o cutră (chipurile tratată), posesoare a nu mai puţin de 4 rădăcini nu s-ar fi revoltat. Dehhh, de revoluţionari e plină patria.
De o săptămână mă caţăr pe pereţi. De durere, evident. Încerc să o tratez pe cucoană cu indiferenţă sau cu apă rece (în cel mai fericit caz). Aşa, de al naibii (asta ca să nu mă lamentez că iar nu am bani…nici pentru o banală extracţie).
Neplăcut sentiment. Acela de aţi simţi dantura. Parcă nu ar fi măseaua mea. O simt ca pe un transplant incompatibil care reacţionează violent la organismul din care s-a născut. O ciocănesc uşor, cu unghia. O durere surdă începe să mi se prelingă pe maxilar. Asemeni unui ecou, parcă material, urcă gradual şi mi se fixează în timpan. Îmi vine să pun mâna pe patent şi să trag de ea cu înverşunare. O fixez cu două degete şi încerc să o clatin uşor. Mama măsii !! Doare, tu-i arhanghelu’!
Nu prea am ce-i face. Înghit în sec şi tac. Cum de altfel tac milioane de români. Condiţii de viaţă decente ioc. Salarii lipsă. Protecţie socială ciuciu. Servicii medicale gratuite lipsă. Facilităţi financiare şi sociale doar în vis. Taxe, impozite, dări, biruri, servicii publice costisitoare…toate exacerbat de mari şi multe nejustificate. Nu poţi face din rahat bici. După cum nu poţi trăi decent dintr-un salariu de bugetar. Nu aici.
Viaţa în România este asemeni măselei mele. Frumos cizelată şi ajustată de meşterul dinţar la suprafaţă şi plină de putregai în interior. Stăm pe un munte de puroi, pe un focar de infecţie şi ciocănim când şi când cu unghia ca să vedem cât mai rezistă situaţia. Păi fraţilor, fie vorba între noi, nu prea mai rezistă. Şi vai mama voastră, când punga de puroi se va sparge. Pereţii nu vă vor ajunge ca să vă căţăraţi.
În altă ordine de idei, zilele trecute am fost interpelat de o cucoană cam de vârsta mea. Împreună cu nişte fâşneţe tinerele, făcea propagandă pentru alegerile europarlamentare. Am fost invitat politicos să completez un chestionar.
- Mie îmi cereţi asta ? Vorbiţi doamnă cu ăştia tinerii…să-şi aştearnă singuri cum vor dormi.
- Ce să zic, că dumneavoastră sunteţi prea bătrân, m-a măsurat ea din cap până în picioare. Păi dacă noi nu, atunci cine ? a continuat provocându-mă.
- Doamnă, cu tot respectul. Să-i ia dracul pe toţi politicienii. Nu mă mai interesează. Ok ? Să de voteze ei între ei, că oricum pentru prostime nu fac nimic. Nu mai semnez nici o petiţie şi nu îmi mai exercit dreptul la vot în nici o situaţie.
- Vai domnule, dar ce pornit sunteţi. Şi nu vreţi să vă expuneţi nemulţumirile în acest chestionar ?
- Nu !
Aşa este cu durerile astea de măsele. Te fac recalcitrant. Şi problematic este faptul că aceste dureri nu trec niciodată de la sine. O soluţie, ceva? Patentul ! Este cea mai simplă şi eficientă soluţie. Săriţi cu patentul oameni buni. Stârpiţi răul din rădăcină.

De Luxe

Privesc rotocoalele de fum cum se înnoadă în jurul lămpii apoi, încălzite de lampa economică, fuioarele de tutun ars se preling în sala de curs, pierzându-se prin cotloane. Bani arşi, dar bani de lux. Într-o ţară în care poate mai bine de 75% din populaţie fumează, ţigările sunt considerate „de lux”. Şi se ştie prea bine ce se întâmplă cu produsele de lux începând cu luna aprilie.

Din câte ştiu eu, articolul de lux este acel produs, suficient de scump, pe care nu şi-l permit decât cei avuţi. În momentul în care oricine are acces la acest produs şi, mai mult, îl utilizează frecvent, el se transformă în produs de larg consum. La fel cum este şi pâinea, laptele, apa.

Ingineria financiară este simplă. Oricât s-ar scumpi ţigările, românii tot vor cumpăra, chiar dacă vor fuma mai puţin. Cumpărând, importurile nu se vor diminua iar accizele vor fi culese ca şi până acum, în sacul fără fund al statului. Câştigă atât Statul, cât şi comerciantul. Ceea ce pierde comerciantul prin umflarea accizelor, recuperează prin dublarea preţului de vânzare. Şi uite aşa, omul de rând devine iar carne de tun.

Mă întreb, justificat zic eu, de ce nu se percep taxe de lux pentru orice vehicul, pentru vilele de prost gust cu multe turnuleţe şi streşini aurite, pentru câinii de luptă, pentru aurul atârnat sfidător de toate încheieturile, pentru excursiile ori concediile în ţări exotice, pentru indolenţă, prostie şi vulgaritate, pentru bârfa de la colţul blocului, pentru opulenţă şi sfidare.

Dacă pachetul de ţigări, acest accesoriu atât de banal şi comun existent în buzunarul a milioane de români, este considerat obiect de lux, atunci putem să ne aşteptăm cât de curând la taxe de lux pentru aerul respirat, ori pentru apa potabilă.

M-ai Mai puneţi frână măi ăştia. Nu de alta, dar şi răbdarea omului de rând are o limită. Sau vă e dor de o altă Revoluţie? Tot ce este posibil, având în vedere faptul că mulţi a-ţi aţi lipsit atunci de la împărţirea ciolanului.

Ciupeala PrePray

La început de criză economică, agenţii economici, prestatorii de servicii şi oricine dezvoltă o afacere, găsesc metode care mai de care mai ghiduşe pentru a mai ciupi câte un bănuţ de la fraieri, pe care să-l bage la saltea atunci când apogeul crizei se va resimţi din plin. Bunăoară cartelele pre-plătite de telefonie mobilă. Toţi cei care deţin un telefon mobil sunt familiarizaţi cu vocea sexy care anunţă candid: „Creditul dvs. este de x cenţi, valabil până în data de..”. Nu cu aceeaşi plăcere ascultă însă bietul român atunci când aceeaşi voce, căpătând parcă un accent tăios, anunţă sec „Creditul dvs. a expirat. Pentru a putea păstra numărul şi bla-bla, încărcaţi până la data de…”. Bine, aici este de discutat. Dacă omul cu pricina, chiar nu vorbeşte într-o lună în valoare de atâţia cenţi cât îi permite cartela, pentru ce serviciul de telefonie îl obligă să plătească lunar altă cartelă, pentru a putea vorbi în continuare? În fine, e cu totul altă poveste. Însă, în momentul în care ştii prea bine că ai credit valabil, pentru ce eşti anunţat, atunci când vrei să suni pe cineva, că nu mai ai credit? Sigur, vocea serviciului de telefonie nu ştie  cine îşi ţine contabilitatea creditului… Poate că aici este şi şmecheria…câţi dintre români îşi ţin propria evidenţă? Cel care are 2-3-4-5 telefoane şi cu abonament şi cu cartelă PrePay şi cu mai ştiu eu ce, nu-şi mai încarcă memoria cu prostii. Vrăjit de vocea suavă a serviciului de telefonie mobilă, aşteaptă docil să fie anunţat când este cazul să reîncarce. Şi încarcă omul, chit că are credit valabil. Este prea grăbit ca să-şi consume din timpul său pentru a afla exact situaţia creditului. Aşa că, pentru cei care-şi drămuiesc fiecare bănuţ, nu pune-ţi botul. Formaţi cu încredere încă o dată numărul persoanei pe care doriţi să o apelaţi. Vocea serviciului de telefonie nu va mai insista. Nu tot în momentul acela.

PFAaaaaiiii

Aşa cum era de aşteptat, noul Guvern, instalat în jilţurile comode ale puterii, nu ştie cum să-şi retragă mai elegant promisiunile electorale, promisiuni în baza cărora un popor secătuit de vlagă şi de demnitate i-a oferit votul de încredere.

Telenovela creşterii salariale cu 50% se transformă pe zi ce trece într-un lung metraj de groază în care, angajaţii bugetari se trezesc cu salariul înjumătăţit exact în lunile grele ale iernii şi cu posibilitatea ca zilele de salariu să se amâne la nesfârşit, aducându-i pe oameni în pragul disperării.

Cu tunurile pe el şi mitraliat din toate direcţiile, Guvernul, prin gura portărelului de serviciu Boc, se apucă iar de promisiuni deşarte. „Pensionarii din toată ţara, ocupaţi-vă de nepoţei şi lăsaţi tinerii să muncească”, ordonă mareşalul. Convulsiunile dinozaurilor uitaţi în structurile de conducere ale firmelor şi instituţiilor nu au întârziat să iasă la suprafaţă. Şi poate că nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit dacă nu scoteau capul şi rechinii ăia mari, agasaţi de o asemenea îndrăzneală. Cum îşi permite Guvernul să le ceară să se plimbe cu Logan-ul, când ei o viaţă întreagă au avut limuzina la scară?

Probabil că telefoanele au început să sune, sponsorii să-şi ceară investiţiile înapoi şi dosarele să iasă pe masă astfel încât de unde ţara nu mai avea nevoie de pensionari, acum aceştia au devenit indispensabili.

Cu coada între picioare, Guvernul începe să dea înapoi şi să scoată din pălărie iepuraşi roz-bombon. Staţi bă proştilor, că nu vă dă nimeni la o parte. Dacă vă faceţi PFA (Persoană Fizică Autorizată) puteţi rămâne bine mersi în fotoliile de care trageţi cu dinţii şi să vă bucuraţi şi de pensioara voastră scumpă şi dragă. Ştiu că aveţi o pensie de toată mila din care nu vă permiteţi croaziere în jurul lumii, ci doar în autohtonii noştri munţi, aşa că treacă de la noi şi bucuraţi-vă de serviciu. Dă-l în mă-sa pe amărâtul de la uşa instituţiei. Este tânăr şi în putere. Până s-o pensiona, are timp să câştige suficient.

Şi uite aşa, printr-o manevră iscusită şi suspect de rapid scremută, Guvernul împuşcă doi iepuri dintr-o lovitură. Reuşeşte să împace dinozaurii, de pe burţile cărora a sărit în jilţurile puterii şi îşi completează şi vistieria, având în vedere faptul că orice autorizare PFA, presupune nişte taxe grăsuţe la Trezorerie.

Nu vă mai satură nimeni, ţi-ai dracului!

Ipocrizie cazonă

„Legea Boc”, privind statutul pensionarilor în câmpul muncii a scos la iveală angrenaje sociale inerţiale, iar dinozaurii au început să se înfoie iritaţi. Evident că cei vizaţi de această măsură sunt, prioritar, militarii. În speţă, ofiţerii de carieră. Ofiţeri care s-au pensionat chiar şi la 35 de ani şi care, vizibil deranjaţi de această măsură, încep să dea buluc pe sticla televizorului. Plini de năduf, aceştia încep să explice oamenilor cum este cu iubirea de ţară şi cu datoria faţă de aceasta şi cum şi-au exercitat ei datoria cu vârf şi îndesat. Şi cum îndurau frigul stepelor şi salvau vieţi omeneşti, cum înfruntau cu pieptul gol artileria din Afganistan şi câte case şi drumuri au construit ei pentru ţară. Iar acum, ţara nerecunoscătoare îi îndepărtează.

Bun. Să-mi şterg mai întâi o lacrimă din colţul ochiului şi să despic firul în patru. De acord cu militarii de carieră care şi-au sacrificat viaţa personală şi au sărit urgent în bocanci ori de câtre ori telefonul suna în miez de noapte. O viaţă ca aceasta nici duşmanilor mei nu le-aş dori. Dar nu au făcut-o dezinteresat. Sunt plătiţi regeşte pentru activitatea lor. Şi nu i-a obligat nimeni să îmbrace uniforma militară. Singuri au acceptat, fascinaţi de câştigurile fabuloase. Nu mai zic de celelalte facilităţi la care, omului de rând, nici prin cap nu îi trece că se poate accede.

În ceea ce priveşte activitatea depusă de un ofiţer superior în cadrul armatei, să fim serioşi. Acest lucru s-a văzut din plin în timpul evenimentelor din decembrie ’89. De aceea au murit atâţia nevinovaţi în timp ce ofiţerii, ridicându-se cu greu de sub paturile sub care se ascundeau în timpul bombardamentelor, ieşeau chiori de beţi în uşa dormitorului şi începeau să tragă cu pistolul „Carpaţi” din dotare, în toate direcţiile, întrucât li se părea că este prea multă linişte. Apoi, după ce se trezeau din mahmureală, trimeteau soldaţii în localitate ca să le aducă femei şi damigene cu băutură, cu care întindeau nişte chiolhane, pe care nababii din ziua de azi cu greu le pot realiza. Nu mai zic de pregătirea unora dintre ofiţeri, datorită cărora, timp de o noapte, subunitatea în care mă aflam a fost aproape rasă de tirul TAB-urilor şi a tancurilor.

Apoi, toate muncile realizate de o unitate militară în folosul comunităţii se face cu ajutorul soldaţilor, aceşti anonimi fără de care nimic nu ar fi fost posibil. Încă mai aştept lopeţile promise domnilor ofiţeri, în timp ce, soldat fiind, descărcam vagonul de cărbuni cu mâinile goale. Şi pufoaica, mănuşile, căciula de blană şi bocancii căptuşiţi de care aş fi avut nevoie pe când mă trimeteaţi în post la (-25..-30)⁰C, în echipament de vară şi cu o pătură în spate. De asemenea, aştept să-mi calculaţi la pensie zilele de arest pe care le-am efectuat pe când eram soldat, întrucât mi-am permis să vă fac idioţi. Nu voi duceţi greul armatei, ci soldaţii. Voi doar daţi ordine şi apoi fugiţi înapoi la căldurică pentru a vă termina sticla de votcă.

Domnilor ofiţeri de carieră, dacă mai aveţi o brumă de respect în spatele vorbelor ipocrite, cu care doriţi să amăgiţi o ţară, renunţaţi dracului la pensia babană pe care v-a dat-o statul şi returnaţi compensatele (aaaa, nu mai aveţi de unde? v-aţi cumpărat vile şi maşini…) şi angajaţi-vă ca orice om de rând, pe un salariu de mizerie. Până la pensionarea de vârstă mai aveţi vreo 20-30 de ani, suficient timp ca să mâncaţi pâinea cea amară a celor mulţi. Nu vă convine? Rămâneţi atunci dracului cu pensia voastră de nababi şi lăsaţi poveştile de adormit copiii. La muncă, nu la întins mâna!

Şi compostat şi cu banii luaţi

Abia ce am luat niscai rămăşiţe băneşti de pe anul trecut şi, bucuros nevoie mare, mi-am sunat soţia pentru a o anunţa că am mai primit o gură de oxigen până la salariul următor. Aiurea…e vremea taxelor. Aşa că, imediat ce am ridicat banii, a doua zi m-am înfofolit bine pentru a face faţă vântului tăios şi am luat oraşul la pas.

Bineînţeles, eu sunt de vină că am călcat pe teritoriul însemnat conştiincios de căţeaua tuciurie, fapt pentru care îmi cer mii de scuze faţă de regnul canin. Dau să trec pe trotuarul celălalt. Numai că gestanta şi făcătoarea de mogâldeţe blănoase, care i se încurcau buimac printre labele decolorate, a continuat să urle bezmetic la mine. Observând, probabil, că mă doare la bască de scremăturile ei isterice, şi-a înfipt cu sete caninii în picioru-mi proprietate personală. Ce bine este să mai porţi şi câte o izmană pe dedesubt, la vreme de îngheţ. Am luat-o şi cu cuţu-cuţu şi cu uşşş-uşşş şi cu zâââtttt (sau marşşşş ?! … zău dacă îmi mai amintesc) numai că mai a naibii s-a înfoiat. „Hai sictir ! tu-ţi pasca mă-tii şi a Primăriei care te ţine pe străzi” am urlat la căţea, aruncând cu un bolovan după ea. Şi am rezolvat problema. Se făcu linişte.

Sigur, am dovedit un caracter înfiorător şi nemilos faţă de bietele patrupede. Rog iubitorii de animale să mă ierte de data aceasta şi promit că atunci când nu voi mai vedea picior de patruped pe străzile oraşului, să devin cel mai înfocat fan al lor (al comunitarilor, evident). Recunosc spăşit că am greşit că m-am apropiat la mai puţin de 5 m de bârlogul distinsei căţele, încropit cu multă iubire şi grijă de către Poliţia română, taman în uşa instituţiei. Nu am sesizat că patrupedul este în convalescenţă după o naştere grea (dar naturală!) pe treptele instituţiei publice, deci nu ştiam că trebuie să o evit cale de vreo (3-4) străzi distanţă faţă de drumul firesc spre o altă instituţie publică.

Instituţie publică unde urma să las cu obidă şi multă zgârcenie ultimii bani câştigaţi pe anul trecut. „Domule, nu auziţi bine? Trebuie să plătiţi atâta…”. Am mai strecurat tremurat încă 100 de lei prin ghişeul strâmt…”Mai…mai…”. Am mai împins încă 100 lei. „Domule, îţi baţi joc de mine? X mii lei !” „Stimată doamnă…m-aţi zăpăcit de tot. Spuneţi-mi vă rog suma pe vechi…Ştiţi, am rămas cu sechele. Nu mă pot obişnui cu noua numerotaţie a banilor. „XXXXX milioane, bă !”. „Gata…am înţeles…ce vă enervaţi? Mai luaţi 2 bulioane de aici. E bine, nu?”.

Şi ca ziua să fie plină, a trebuit să trec şi prin suveica Trezoreriei. „La ghişeul 1, vă rog…Aici e casa 1, ghişeul e mai încolo. Da’ bon de ordine aveţi? Eu sunt portarul domn’e…bon de ordine luaţi de la Informaţii. Nu, nu…nu informaţiile alea, ci celelalte. Ce cauţi domn’e la camera seifului ? Aici doar angajaţii au voie…Bun, aveţi bon de ordine acum. Aşteptaţi şi veţi fi anunţat. Vreau bani potriviţi. E prima încasare şi nu am să vă dau rest. Mergeţi dumneavoastră peste drum, la magazinul alimentar şi veniţi cu banii potriviţi. Nu aveţi să-mi schimbaţi? Ahaaa…numai dacă voi cumpăra ceva. Aşa domnule…aveţi banii potriviţi acum, dar ştiţi, nu-mi merge imprimanta. Cum să scriu chitanţa de mână? Acum avem calculatoare…Nu scriu domn’e nimic de mână…Aveţi răbdare că vine IT-istul şi rezolvă problema. Păi şi eu ce fac acum, aştept să vă vină cartuşul la imprimantă? Păi, dacă vă grăbiţi, mergeţi dvs. şi cumpăraţi un cartuş de la magazinul de după colţ. Vi-l decontez, staţi liniştit !

Hm…deja mă simt mai bine. Nimic nou în România. Toate-s vechi şi noi sunt toate.