Vis de primăvară

Nu te cunosc, nu ştiu cine eşti, nu ştiu ce hram porţi. Nu-ţi cunosc scopul, nici intenţiile, nu-ţi ştiu nici rostul. Ştiu doar că exişti. Undeva în lume, în spatele pixelilor. Eşti poate doar un vis, o adiere de vânt care, când şi când flutură din aripi doar pentru a-şi anunţa existenţa.
Discretă, timidă poate, singură în lumea ta de vis, departe de brutalitatea vieţii. Vis şi poezie. O lume perfectă ce răspunde nevoii tale de puritate. Avidă de iubire, romantică prin definiţie, fragilă prin inocenţa ce te domină.
Cine eşti cu adevărat ? Ce cărări întortocheate te-au adus pe blogul meu ? Care-i rolul tău în destinul meu ? Eşti vis sau părere, o scânteiere de Dragobete care anunţă lumii întregi că iubirea nu va pieri nicicând ?
Născută primăvara, ca într-un vis de primenire şi renaştere. Explozie de lumină şi de iubire, de înmugurire şi înflorire, de revenire la viaţă şi metamorfoză. Ghiocei căutând căldura soarelui prin crusta de zăpadă, muguri fremătând a viaţă şi copaci plesnind a sevă. Un anotimp miraculos prin puterea de regenerare şi dorinţa de a trăi.
Cât de puternică poate fi această creaţie dumnezeiască ! Şi cât de deosebiţi pot fi oamenii născuţi odată cu primăvara. Se nasc şi cresc împreună cu natura. O iau cu începutul şi trec prin toate etapele vieţii, în ordinea logică şi firească. Iar desăvârşirea este completă.
Nu degeaba te-ai născut primăvara. Eşti una dintre creaţiile de suflet ale Divinităţii. Ţi s-a oferit totul pentru a te bucura de viaţă. Ai fost plămădită din iubire şi lumină. Din seva naturii şi căldura celestă.
Gândeşte-te la toate acestea.

Să ai parte de iubire.

Implozie

Psihologii afirmă că privitul în ochii interlocutorului, în timpul conversaţiei, denotă sinceritate, interes, mulţumire de sine şi un caracter puternic. Cei care evită să-şi privească interlocutorul în timpul discuţiei sunt mincinoşi, ascund ceva, se simt vinovaţi sau sunt laşi. Nu îi voi contrazice, doar îi voi completa.
Sunt o persoană sinceră, am un caracter puternic şi sunt mulţumit de mine. Şi totuşi, de multă vreme evit să-mi mai privesc interlocutorii în ochi. Nu am nimic de ascuns şi nu mă simt cu nimic vinovat. Mă tot frământă acest aspect şi încerc să-i găsesc o explicaţie logică. De unde altă dată îmi sfredeleam interlocutorul cu ochii încercând să-i dibui toate gândurile ascunse şi vorbele nerostite, acum privesc aiurea în gol, oriunde numai la faţa acestuia nu.
Eu cred că este vorba şi de umilinţă. Umilinţa celui care îşi vede principiile, valorile şi conduita de viaţă târâte în noroi de un Guvern corupt şi incompetent. Dezamăgirea celui care îşi doreşte să trăiască decent şi nu are cum. Teamă pentru ziua de mâine. Groază că nu mai are resurse cu care să supravieţuiască. Frustrare că nu poate asigura urmaşilor o viaţă demnă şi lipsită de griji. Furie faţă de cei care te ţin cu capul în ţărână, sub apăsarea cizmei. Greaţă faţă de kitsch-ul socio-politic. Decădere din drepturile omului liber. Delăsare în faţa vieţii inumane, care trece ca un tăvălug peste tine.
Mă simt golit înăuntrul meu şi toate aceste aspecte, generate de o simplă căutătură în ochi, extrapolează în cavernele sufletului meu. Iar implozia este perfectă. Nici o moleculă a gândurilor mele nu poate evada din corsetul emoţional, astfel încât să poată modifica ceva. Şi chiar dacă evadează, ce folos? Individualismul este atât de evident, încât orice răzvrătire intelectuală este privită ca o emanaţie de om descreierat. Câinii latră, caravana trece. Reţeaua neuronală a atâtor milioane de oameni este ruptă în milioane de entităţi individuale, fiecare pentru sine. Pe când o Revoluţie care să reunească neuronii românilor de pretutindeni şi astfel să renască conştiinţa colectivă de neam ?

Egoism masculin

Atâta timp cât se limitează strict la persoana ta, acest egoism poate fi benefic, un excelent antidot şi o modalitate de conservare faţă de mediul social. Poţi să te faci muci şi să nu soliciţi companie. Oricum, tu vei fi cel mahmur a doua zi şi ţeasta îţi va crăpa de durere. Îţi poţi face tatuaje permanente, doar ca să fi cool, întrucât numai tu vei suferi de durere atunci când acul îţi străpunge pielea. Poţi faci sex cu te mai miri cine, dacă consoarta nu te  mai vrea. Oricum nu o mai interesează persoana ta. Atâta timp cât acţiunile tale nu afectează într-un fel pe cei din jur, nu faci decât să dai gir cerinţelor proprii, cu efect benefic asupra propriului psihic.
Dar dacă ceea ce faci, afectează pe cel de lângă tine, o dai în inconştienţă şi iresponsabilitate. Iar dacă acţiunile tale se răsfrâng asupra unui copil, lipsit de discernământ, nu eşti altceva decât un criminal sadic. Un nenorocit care distruge copilării. Un ucigaş al inocenţei. Un animal care merită legat la stâlpul infamiei şi siluit cu ştiuletele de porumb.
Nu înţelegeam de ce puştiul şi-a pus puloverul pe cap de cum m-a văzut şi s-a ascuns repede după scaun. După cum nu înţelegeam de ce a început să tremure ca zguduit de friguri. Ştiam că are o oarecare reţinere faţă de bărbaţi, poate datorită vocilor groase sau a chipurilor încruntate, dar de aici şi până la a-l apuca tremuriciul la simpla vedere e cale lungă. Apoi am aflat de cadoul primit de maică-sa, fix în noaptea de Revelion. Libertatea, alături de puşti, întrucât animalul şi-a găsit o fufă prin Italia. Urâtă cu draci, dacă este să dau crezare bârfelor, dar largă între picioare. Greşeala mamei a fost că nu s-a ferit de copil în timpul discuţiei telefonice, iar acestuia nu i-a fost greu să priceapă despre ce este vorba. De atunci are coşmaruri noaptea. Tresare la cel mai mic zgomot. A prins frică de fantome. Este tot timpul plâns iar licărul şugubăţ din irisul ochilor i s-a stins. Fuge de bărbaţi ca dracul de tămâie. Slăbeşte pe zi ce trece şi evită copiii. Refuză să mai meargă la grădiniţă. Nu mai vrea să converseze cu maică-sa. Şi nu cred că a împlinit 6 ani.
O copilărie distrusă de un egoism macabru.
Înţeleg, când nu ai copii, poţi să-ţi refaci viaţa oricând pofteşti, întrucât oamenii maturi percep altfel loviturile sub centură. Majoritatea au deja anticorpii necesari unei refaceri lente sau rapide şi, chiar dacă nu deplină, măcar cu minimul de sechele posibile. Un copil, însă, este lipsit de apărare. El trebuie să lupte de unul singur cu atrocităţile psihice ce i-au bulversat existenţa, oricât sprijin i-ar oferi părintele rămas alături. Copilul, din păcate, nu dispune de armele ofensive şi defensive ale unui adult.
Sigur, vor fi voci care să cârcotească. Da’, ce bă…dacă nu mai mergea căruţa, ce trebuia să facă? Să se călugărească, să facă mătănii, să-şi transforme viaţa în calvar, să mimeze adoraţia faţă de scorpia aia ?
Exact, toate acestea plus încă o duzină pe lângă, atâta timp cât la mijloc este vorba despre un copil. El nu are nici o vină şi apariţia lui pe lume ţi se datorează în egală măsură. L-ai făcut, creşte-l. Nu crăpi dacă îţi “iroseşti” câţiva ani din viaţă pentru a-l aduce pe copil la un nivel de percepţie care să-i permită să facă o schimbare lipsită de traume. Este şi responsabilitatea ta.

Frustrări

După deja consacratul „Cine nu are bătrâni, să-şi cumpere”, cred că la fel de valabilă este şi vorba „Cine nu a trăit printre străini, nu ştie ce-i răutatea”.
Omul acesta îmi este prieten. Am fost colegi de şcoală. L-am ajutat dezinteresat în vederea dobândirii cunoştinţelor de calculator necesare pentru a câştiga o pâine amară în State. L-am primit zi şi noapte acasă sau la muncă şi l-am meditat intensiv, fără a-i cere măcar o bere. Recunosc, sunt altruist. Mă bucur nespus de mult când observ că ajutorul meu oferă roade celui în cauză. Şi nu aştept niciodată felii din ce câştigă persoana. Vorba aia, „Fie de la mine”.
Prietenia noastră s-a cimentat cu câteva luni înainte să plece afară, pe perioada cât l-am instruit în ceea ce face. Până atunci nu am avut mari tangenţe unul cu altul.
Acum, nu pot observa decât cu uimire cât l-a putut transforma Occidentul. Din băiatul dezinvolt şi vesel, fără griji şi dornic să-şi trăiască viaţa din plin, a ajuns un hăituit. Mereu neliniştit, nervos, în criză de timp, posac, lacunar, mereu cu grija zilei de mâine. Nu mai ştie de glumă, nu mai are idee ce înseamnă o bere cu prietenii. „Time it’s money” îmi repetă mereu, cu o ritmicitate enervantă.
Încerc să-l înţeleg. Este greu printre străini, când eşti tratat ca un gunoi, când toţi ţărănoii autohtoni cu etichetă de occidentali se cred stăpâni pe viaţa celor care nu doresc altceva decât să câştige cinstit o pâine. Este greu să auzi 24 h/24 h aceeaşi limbă străină, complet diferită de melodicitatea limbii materne. Este greu să trăieşti cu frica expulzării pentru orice fleac, pentru care occidentalii fac, cel mult, muncă patriotică în folosul comunităţii. Este greu fără prietenii din ţară, alături de care ai avut o tinereţe lipsită de griji. Este greu fără briza mării, smogul capitalei ori fără munţii natali.
Şi când toate acestea converg spre punctul terminus al rezistenţei tale psihice, cedezi şi-ţi reverşi frustrările către singurii şi puţinii care ţi-au mai rămas aproape: prietenii adevăraţi. Iar un prieten adevărat ştie să reacţioneze. Acceptă slăbiciunea refulată, uită vorbele urâte şi jignirile şi întinde mâna pentru a te susţine în continuare.
Cred că este a treia sau a patra oară când răbufneşte. Da dragul meu. Ştiu cum este printre străini, ştiu cât de greu o duci, ştiu cât de speriat eşti pentru ziua de mâine, ştiu cât de singur te simţi şi cât te-ai săturat de marginalizarea pe care ţi-o oferă America ca şi imigrant. Nu este uşor şi nici comod. Dar singur ai ales calea aceasta. Nu pot decât să te susţin cu gândul şi, în măsura în care pot, să te ajut prin orice mijloace, oricât de insignifiante ar fi la prima vedere. Aşa că revarsă-ţi frustrările, înjură-mă, fă-mă albie de porci şi plânge-te de greutăţile cu care te confrunţi zi de zi printre occidentali. Nu o să răspund cu aceeaşi monedă, nu te voi acuza că ai uitat de unde ai plecat, nu-ţi voi da sfidător peste nas cu eticheta „s-a ajuns şi ăsta”, atât de populară printre românii rămaşi în ţară, nu-ţi voi scoate ochii cu aerele de sfidare şi superioritate pe care le afişează, de regulă, cam toţi cei care au lucrat sau lucrează în Occident.
Eu sunt acelaşi pe care îl cunoşti. Tolerant şi altruist. Înţelegător şi binevoitor. Acelaşi prieten adevărat. Multă baftă şi noroc în State.

De ce ne naştem?

Evoluţie, echilibru, menire, dualitate, întâmplare, dorinţă, perpetuare, continuitate?

Câte doctrine, atâtea interpretări. Şi fiecare interpretare poate ascunde o fărâmă de adevăr. Nici o interpretare, însă, nu mă poate convinge întru totul.

Din punct de vedere biologic, lucrurile par simple. Perpetuarea (ca şi act instinctual) lucrează dual, prin unirea unui ovul şi a unui spermatozoid. De ce dintre milioanele de spermatozoizi doar unul , de regulă, ajunge să dea viaţă? Este acest spermatozoid cel mai apropiat de perfecţiune, cel mai puternic, cel mai rapid, cel mai dorit sau cel ales de divinitate? Oricum, acest punct de vedere nu mă poate mulţumi, din moment ce natura ne oferă organisme care se pot reproduce singure, fără aport extern.

Din punct de vedere evolutiv, spiritualitatea ne oferă varianta continuităţii. Evoluezi numai prin naşteri succesive. Cum alegi sau se alege renaşterea ta, mă depăşeşte.

Din punct de vedere astronomic, dacă teoria Big-Bang-ului ar fi infailibilă, ar însemna ca tot ceea ce se găsea într-un punct, să-şi regăsească echivalenţa într-un spaţiu expandat. Şi cu fiecare particulă ieşită din acel punct, apare un echivalent universal, fie că este vorba de un om sau de un simplu grăunte al prafului stelar.

Din punct de vedere universal, se pare că totul este o întâmplare. În momentul în care se regăsesc la un loc toţi factorii necesari întreţinerii vieţii, viaţa apare de la sine. Cum ia naştere, însă, conştiinţa? Poate materia să capete conştiinţă, să realizeze, la un moment dat că există? Poate o piatră să înceapă să gândească ?

Din punct de vedere energetic, fiecare cation trebuie să aibă un anion care să echilibreze un atom. În acest spaţiu sau în alt spaţiu. Altfel zis, orice se naşte aici, se naşte întrucât în altă parte a apărut ceva identic, dar antagonic.

Din punct de vedere religios, naşterea survine în virtutea voinţei dumnezeieşti. Atâta timp cât vor exista suflete în Camera Sufletelor, omul se va naşte pe Pământ. Şi când sufletele din această cameră se vor epuiza?

Din punct de vedere ocult, naşterea nu este decât actul propriei voinţe. Te naşti, întrucât tu vrei. Pentru un scop. Pentru a corecta o greşeală. Pentru a împlini ceva. Pentru a realiza ceva. Pentru a ajuta pe cineva.

Oricare ar fi secretul vieţii, nu pot să nu observ prezenţa dualităţii. Orice se naşte, are un echivalent. Orice acţiune, are o reacţiune. Ceva opus care să păstreze echilibrul unei balanţe. De ce m-am născut ? Probabil pentru că sunt o parte a unui întreg care trebuie completat. Poate că nu sunt decât o jumătate a unui fenomen care trebuie să-şi păstreze unitatea.

Incursiune mentală

Nu sunt un tip cu un IQ care să rupă gura târgului. Mă poziţionez undeva în zona tampon care desparte geniile de retardaţi.

Genialitatea conduce la izolare: psihică şi socială. Cei foarte inteligenţi devin victimele propriei genialităţi. Vanitatea, trufia, răutatea înfloresc surprinzător (paradoxal aproape), pe un teren virgin, destinat exclusiv sclipirilor mentale. Un geniu nu va fi niciodată mulţumit de ceea ce are. Şi mai ales, va fi profund dezamăgit că nu are cu cine să împartă ceea ce are. Puterea de discernământ lipseşte aproape cu desăvârşire, întrucât un geniu nu are un grad de comparaţie. Nici chiar un alt geniu, întrucât fiecare va considera că Adevărul este de partea lui. Un geniu, nu va fi niciodată înţelept, ci se va complace mereu într-o extremă periculoasă a vieţii.

Înţelepciunea, în schimb, conduce la echilibru. Echilibru intern şi extern. Echilibru faţă de tine şi faţă de cei din jur. Nu trebuie să faci şcoli peste şcoli pentru a atinge un anumit grad de înţelepciune. Dimpotrivă… Trebuie doar să-ţi trăieşti viaţa, aşa cum ţi-a fost dată şi, mai ales, să tragi învăţăminte. Nu trebuie să te poziţionezi mai presus de nimeni şi de nimic. Trebuie să munceşti din greu, să faci sacrificii, să consideri că din orice se întâmplă în jurul tău ai ceva de învăţat. Înţelepciunea nu este nativă. Ea se cumulează prin fiecare clipă consumată a vieţii. Când poţi considera că eşti cu adevărat înţelept ? Niciodată în viaţa aceasta, nici măcar în clipa morţii.

De-a şoarecele şi pisica

M-am săturat de jumătăţi de măsură. Uite iubirea, nu e iubirea. Pumni in plexul mintal apoi sărutări fierbinţi. Jumătăţi de adevăr şi jumătăţi de neadevăr. Parcă mi-aş dori, dar mai bine nu.

O relaţie virtuală este sub semnul Balanţei. Jumătate pe un taler, jumătate pe celălalt taler. Fiecare aşteaptă marea cu sarea dar nimeni nu oferă nimic, ci doar cere. „Dacă-ţi zic că te iubesc, mă crezi?”. Aiurea, nu te crede nici dracul. Iubirea se simte, nu se cere. Şi în momentul în care aluneci pe panta incertitudinii se duce naibii toată povestea. Iar dintr-o frumoasă poveste virtuală iese un coşmar care nu se mai termină niciodată, întrucât mereu se vor naşte gelozii în momentul în care unul din doi se pupă virtual cu un alt cybernetic. L-aş lăsa, dar parcă nu l-aş lăsa. Dar dacă mă vorbeşte pe la spate cu acela/aceea? Dar mai bine să-l ţin aproape, chit că nu mă mai interesează.

Lumea virtuală este cloaca impresiilor, a incertitudinilor, a deciziilor luate în pripă, a vorbelor aruncate aiurea, a falsităţii. O lume periculoasă, întrucât vorbele rămân. O lume a jumătăţilor de măsură între două PC-uri, între un <Enter> şi altul. Nu priveşti omul în faţă când îi spui o vorbă şi atunci nu poţi avea certitudinea că răspunsul este sincer. Monitorul nu trădează. Este rece şi insensibil. Monitorul transmite exact ceea ce vrea utilizatorul să inducă în subconştient. Răspunsul corect îl obţii numai în momentul în care stai faţă în faţă cu cineva. Acel „te iubesc” din spatele caracterelor de monitor devine aberaţie dacă prin viu grai iese chinuit şi gâtuit. Nu ai nici o certitudine într-un spaţiu virtual întrucât lipseşte obiectul studiului. Totul nu este decât o fantasmă mentală, în care orice este posibil. Virtual vorbind. Restul nu este decât o perpetuă vânătoare neurologică. Ia pisica, dă pisica. Dar cu şoarecele cum rămâne? Şoarece e cel care cade de fraier într-o conspiraţie mentală, cel care crede că tot ce zboară pe magistralele reţelelor de calculatoare este real. Câştigă numai cine reuşeşte să delimiteze clar realul de virtual, care-şi cunoaşte bine priorităţile şi nu se lasă amăgit de mirajul pachetelor de octeţi.

Refuz să mai fiu şoarece. Am fost destul şi mi-a ajuns. Nici pisică nu vreau să fiu… ştiu câtă suferinţă îţi poate aduce un vânător. Acum vreau ceva concret. Vreau realitatea. Bună sau rea. Ori totul, ori nimic.

Rani necicatrizate

Nu are nici o vină. Şi totuşi, nu încetează nici o clipă să se învinovăţească. Pentru că s-a nimerit să fie prietena virtualei. Îmi este greu să vorbesc cu ea. De aceea încerc să limitez la maxim dialogurile. Şi nu că nu am avea ce discuta sau nu am ştii amândoi să întreţinem o conversaţie. Orice conversaţie cu ea, însă, îmi reaminteşte, răsucindu-mi cuţitul în rănile încă supurente.

Ceea ce nu credeam ca este posibil, s-a întâmplat. M-am îndrăgostit de virtuală. Din momentul în care ne-am declarat dragostea, viaţa mea s-a schimbat radical. „Să nu mă minţi niciodată”. Şi aşa a fost. M-am implicat total în această relaţie bizară. Am crezut cu toată fiinţa în durabilitatea ei. Aşteptam „întâlnirea” virtuală asemeni unui copil care cere o îngheţată de la toneta mult prea înaltă pentru el. Ore în şir consumate în faţa unui monitor în aşteptarea acelor rânduri care materializau relaţia interzisă. Nopţi albe în care, cu ochii fixaţi în tavan, compuneam cu ochii minţii scenarii pentru două persoane. Vise năucitoare care îmi aduceau dimineţi dezamăgitoare atunci când conştientizam ca cele trăite în timpul somnului erau plăsmuiri ale unei minţi mult prea înfierbântate. Atâta timp cât mirajul descoperirii reciproce a existat, am trăit clipe de extaz.

Orice este frumos, însă, nu durează. Acuzele nu au întârziat să apară. Iubirea vieţii s-a transformat în coşmarul vieţii. Am sperat până în ultima clipă că relaţia va renaşte asemeni păsării Phoenix. Nu a fost să fie. Din cenuşa vulnerabilităţii s-a înfiripat totul şi în cenuşa realităţii s-a îngropat totul. O realitate hâdă, plină de suspiciuni, acuze, uneltiri, ambiţii, cuvinte grele, ego-uri exacerbate şi lipsă de încredere.

Am renunţat să mai sper din momentul în care mi-a zis că nu mă mai citeşte, pentru a nu ajunge să mă urască. Din acel moment mi-am dat seama că nu-şi mai are sensul să lupt pentru o cauză pierdută. Am renunţat la spaţiul virtual comun, la prietenii virtuali din preajmă, la conversaţiile febrile instantanee, la zâmbete şi lacrimi, la speranţe şi dezamăgiri, la o relaţie fără viitor. M-am retras în lumea mea ciudată, această chilie banală, cu micile mele frustrări şi satisfacţii.

Pentru tot ce a fost, îţi mulţumesc. Cu ajutorul tău am cunoscut femeia. Aşa cum este ea cu adevărat: cu bune şi cu rele. Pentru ce va fi, sigur îţi vor mulţumi cei ce vor urma. O viaţă frumoasă.

Iar tu, cea care te învinovăţeşti mereu, revino-ţi. Nu-şi are sensul să te consumi. Nu pentru o cauză clasată, independentă de voinţa sau de acţiunile tale.

Virtualitate

Vorbesc cu orice categorie de oameni. De la oricine ai ceva de invatat. In perindarile mele prin spatiul virtual am vorbit plecand de la copii teribilisti pana la pensionari carcotasi, de la oameni simpli, cu 2-3 clase primare pana la genii cu cate 2-3 facultati, doctorate si masterate, heterosexuali sau „deviati” sexual, femei si barbati. Daca mai sunt si inteligenti, atunci dialogul devine savuros.
Am invatat sa-l ascult pe cel care isi deschide inima in eter, in fata unui necunoscut, sau care pur si simplu are chef de conversatie. Incerc sa ma „pliez” dupa capacitatea mentala a interlocutorului, ma cobor sau ma ridic spiritual dupa cum il intuiesc pe cel din spatele monitorului. Incerc mereu sa vorbesc „pe limba” celui din umbra pentru a ne intelege mai usor. Filosofez sau injur ca la usa cortului deopotriva. Depinde numai de cel cu care conversez.
Spatiul virtual este o lume fascinanta. O lume a tuturor posibilitatilor unde, din Cersetor poti deveni Print sau din falit, miliardar. Aici poti fi orice iti doresti. Nimeni nu te poate arata cu degetul intrucat nu esti decat un anonim din cateva milioane.
Este o lume cameleonica in care mai nimic nu este adevarat. Plina de „capcane” pentru creduli si pentru cei „slabi de inger”.
Periplul meu prin aceasta lume bizara a inceput pe vremea consacratului MIRC. Eram reticient si un opozant al acestui mediu de comunicare. Un coleg de munca mi-a trezit interesul. Toata ziua se conversa pe net si radea cu pofta. Am incercat, stangaci, prima mea experienta virtuala. Cand am inceput sa fiu injurat grosolan pe mirc, m-am enervat si cateva saptamani nu m-am mai atins de calculator. Dupa o lupta crancena cu mine insumi, orgoliul a invins si am luat din nou loc in fata calculatorului. De atunci nu am mai renuntat la aceasta lume virtuala. Imi stabilisem scopul…acela de a reusi sa citesc dincolo de cuvinte si de a cunoaste tipologia umana, respectiv motivele care ii fac pe multi sa adopte o personalitate opusa celei reale, in spatiul virtual. Mi-am perfectionat puterea de „citire” in timp si am ramas fascinat de ce se poate ascunde in spatele aparentelor.
Am invatat ca nu trebuie sa fortezi nimic in aceasta lume. Totul vine de la sine. Oricat de curios ai fi sa afli ceva anume despre cel din spatele monitorului, nu vei afla prin insistente. Fiecare are un prag al „destainuirilor” peste care nu trece. Fiecare ofera celui din fata doar acele informatii care considera ca merita a fi dezvaluite.
M-am lovit de multa minciuna si ipocrizie, de interese ascunse, de grandomanie, teribilism, de „strigate de ajutor”, de inocenta, de durere si fericire. Mereu insa a trebuit sa trec peste mastile virtuale si sa patrund dincolo, in sufletul interlocutorului. In momentul de fata nimic nu ma mai mira si iau totul asa cum vine. Reusesc sa „demontez” mastile si sa patrund acolo unde trebuie…in sufletul „virtualului”. Sigur, nu mereu reusesc sa intuiesc ce se ascunde in sufletul interlocutorilor dar, din orice interpretare eronata, trag invatamintele de rigoare.
Dupa multi ani, in care am cosiderat ca sunt suficient de experimentat in a „citi” oamenii, am incercat „puterea virtuala”. Un don-juan al spatiului virtual ma uluise. Am dorit sa vad cat „valoreaza” de fapt. Mi-am luat identitate de femeie, am masluit niste fotografii si am asteptat sa fiu…”abordata”. Dupa cateva luni de „amor ghebos” prin private, respectivul era hotarat sa divorteze si sa-si „refaca” viata alaturi de mine. Socat de „consecintele” pe care le poate avea un joc virtual bine ticluit, nick-ul de femeie ales de mine a disparut subit din spatiul virtual. O concluzie trista…in general, spatiul virtual se invarte in jurul sexului.
Si totusi…printre atatia ahtiati dupa sex, dupa flirturi si aventuri, exista multi oameni seriosi, integri care nu doresc decat sa-si „omoare” timpul intr-un fel. Unii de nevoie, altii din placere si multi din…”plictiseala”.
Oricat de iluzoriu ar fi acest spatiu, oricat de periculos, oricat de „interesat” ar fi cyberspatiul, avem de a face cu o lume fascinanta, atipica, o lume paralela in care iti este permis orice si unde numai bunul simt departajeaza minciuna de adevar si ridicolul de bunele intentii.

Strafulgerari

Vantul bate salbatic de dimineata. Copacii isi pleaca coroanele bogate intr-o rugaciune colectiva. Nu este decat joi…ar fi trebuit sa ma aflu la apogeul confortului psihic. Nu mai reusesc sa ma pacalesc nici pe mine…De atata timp psihicul meu se afla intr-o vrie surda. Cu cat aflu mai multe despre viata, despre oameni, cu cat ma lovesc mai mult de absurditatile unui capitalism primitiv, cu cat lumea se inraieste mai mult imi dau seama ca locul meu nu este in acest timp. M-am nascut mult prea tarziu. Probabil ca lectia pe care trebuie sa mi-o insusesc in viata curenta este umilitatea. Cand nu am mai putut duce povara gandurilor am fost chemat de Demiurg. Mi-a deschis ochii si m-a trimis inapoi, oricat am implorat sa-mi ia cu mana povara. M-au vizitat Ingerii ca sa-mi dea putere si Sufletele celor dragi mi-au dat roata pentru a ma instiinta ca nu sunt singur. Mi s-au deschis ferestre nebanuite spre spiritualitate, ferestre la care cei multi nici nu gandesc. Nu stiu daca toate aceste perspective nebanuite au rolul de ma ajuta sau de a-mi face povara si mai grea. Ori de cate ori am vrut sa ma ridic deasupra existentei mele proscrise, mi s-a dat peste mana. Ajuns pentru o clipa pe culmile „gloriei”, caderea a fost de fiecare data dura. Mereu ingenunchiat, lovit in stil securist, fara urme vizibile, m-am incapatanat si mereu am luat-o de la inceput. Mai inversunat ca niciodata sa-mi depasesc existenta…Edificii dupa edificii, inaltate pana la turla, apoi naruirile manole-istice. Am descoperit Ana constructiei mele spirituale dar aripile demonilor i-au aruncat nisip in ochi orbind-o. Nu incerc sa inalt castele de nisip intrucat se naruie la prima pala de vant. Sau poate sunt si eu la fel de orb si in loc de caramizi folosesc nisip. Am obosit…Privesc la mormanul de nisip resemnat. Nu-mi revars ura asupra a ceea ce candva promitea a deveni castelul la care visam. Nu imprastii nisipul in aer…Sigur cineva, cu mijloace tehnologice avansate, va gasi nisipul si va recladi ceea ce eu am incercat sa zamislesc cu mainile goale. Pastrez toate firele de nisip in minte. Toate constructiile pe care am incercat sa le slobod spre cerul albastru. Nu uit nimic. Mintea imi devine tot mai grea si strat dupa strat ma apasa. Mai devreme sau mai tarziu mintea imi va exploda si tot nisipul se va imprastia in eter. O noua constelatie se va naste iar eu voi plana printre astre descatusat de trup si dureri, de ganduri, nevoi si dorinte.
Vantul s-a mai domolit si pescarusii au coborat din inaltul cerului, unde se refugiasera de rafalele violente. Curand noaptea se va asterne peste oras ingropand toata nimicnicia. Voi cauta cu ochii steaua sub care ne-am facut juraminte. Stiu ca este acolo dar aripile de ceara mi s-au topit. Nu mai pot zbura. Gandurile insa nu mi le pot tine in frau. Le voi da drumul in vis sa ajunga la ea. Poate numai in vis sa ii mai ating stralucirea astrala. Noapte buna…ne intalnim in vis.